Doar aici soarele luceşte pentru mine
Şi păsările albe-ajung până la stele,
Şi viaţa e mai viaţă
Sub cerul Limbii mele.
Aici natura i se-nchină
Şi orice voce-i cântă bucuros poeme,
Orice cuvânt trăieşte şi respiră
Doar în poezia limbii mele.
Sub cer albastru-n veci de sărbătoare
Eu mi-am văzut copilăria ca o floare;
Şi orice durere-mi dă senzaţie străină
Dacă nu e plânsă sau cântată în limba cea română.
Te iubesc.
Prin furtuna inimii mele
Am sentimente nebuneşti pentru tine;
Te caut,
Te caut,
Te caut prin stele
Şi găsesc doar stări mediocre în mine.
Tu nu-nţelegi că m-ai înnebunit?..,
Şi nu-nţelegi că fără tine-s oarbă?
Ochii tăi prea sinceri care m-au privit
I-am lăsat în picuri să mă soarbă.
Eu simt cum zac în tine
Şi gândul tău îl urmăresc,
În umbra serii violete
Mă descompui și mă citești.
Şi n-am senzaţii proaste sau perverse
De-o dragoste avană,
Iubesc şi simt senzaţia egal
În forma boţului de sentimente în piept.
Te sorb,
Paralizat să-mi stai!
Să te iubesc doar eu ca o nebună,
Să-ţi caut esenţe tari de fericire,
Să-mi construiesc iubirea-n forma cea mai bună!
În durerea palmelor mele
Îmi curg iluzii – şi eu prin ele,
Cine eşti?
Cine sunt?
Mă întreabă substanţa în mine
Şi tot mă roade şi mă aruncă în vânt.
Puteri nu am –
Să mă ascult pe mine.
Iubesc ceva din lumea asta
Şi-mi dau seama
Că gândurile mele toate trec prin tine.
E linişte amară în sufletu-mi
Şi nu-i decât o mortăciune vie,
Parazitară pe inima mea albă
Ce-mi provoacă setea de tine.
Şi tot aceiaşi genii şi aşi de doi bani
Rotindu-se în jur prin în cap mă ard
Şi mă consum inepuizabil
Pân’ ajung în timpul zero al nopţii şi cad.
Nu le promit oamenilor nimic
Decât tot praful meu,
Omenia – legea întâi a definirii,
Prietenia şi condiţia mea fermă
A susţinerii şi împlinirii.
Iubire pentru El nu ofer decât unui singur
Şi nebunie, şi
Agonie, şi tot
Pân’ nu înnebunesc şi eu de fericire
Cu-n El ales de inimă
Fiindu-mi tot.
Şi cât nu mi-aş dori să-nnebunesc
Ar fi şi sensul doi
Al pretinderii reale;
Să nu mai visez,
Să fiu aşa ascetică
În dimineţi pline şi albe.
Şi totuşi, oarbă de violet
Îmi văd strâns legate mâinile,
Îmi văd sărmane venele
În culori pe-o foaie care ţipă
Şi urlă, şi-nghite culoare.
Obosită, cad – nu rezist,
Port monologuri vii în mine
Din noaptea până-n dimineaţa care
Mă voi trezi nebună,
Plină de o nouă speranţă;
Aştept dimineaţa-n care
Voi fi o nouă Eu,
Aştept dimineaţa-n care
Voi purta dialoguri banale şi fericite;
Căci o să port solilocvii în mine
Până te găsesc
Să-mi potolesc setea.
Îmi vreau soarele meu,
Eu vreau să mă trezesc
Un alt om
Într-o nouă zi.
Nu găsesc în singurătate
Decât răspunsuri adevărate
Către o dragoste mare,
Către la acea metamorfoză – Noi.
NU cer nimic de la nimeni
Şi nu răspund cu alarme,
Căci dacă n-aş avea
Încredere totală în timp,
Trebuia demult să mă dizolv şi eu
Ca o materie care nu simte nimic
Decât doar că simte.
