Te rog frumos, nu mă iubi, când mie nu îmi pasă
Nici de poezia ta,
Nici de vorba ta prea dulce,
Nici de dorul tău de mine
Care te apasă.
Te rog frumos, nu mă iubi, când mie nu îmi pasă
Nici de tu și nici de noi,
Nici de raiul ce ne leagă,
Nici de iadul de păcate
Care stă să ne despartă.
Te rog frumos, nu mă iubi, când mie nu îmi pasă
Nici de nebunia ta
Care-și face loc sub coaste,
Pe alte buze
Botează-mi inima cum vrei –
Atât de ticăloasă!
Și cât te rog să mă iubești când lumea iar mă lasă –
Atunci tu mă blestemi să cred
Că nu pot fi iubit vreodată!
Tu ești mai mult
Decât sunt eu pentru mine;
Ești liniște, ești dor
Și iubire.
La capătul tăcerii
Te găsesc lângă mine
Și aud fericitul zgomot de mâine.
Tu ești mai mult decât foamea de zile,
Viitor și potop de clipe senine.
Eu sunt mai mult
Când te am lângă mine,
Din Tu și din Eu
Se naște totul de mâine.
Incontestabil te poți îndrăgosti de toamnă;
De frunzele în cancer cromatic;
De moartea lor, de veșnicia noastră;
De apă, de aer, de mare și de ploi;
De gustul dulce-amărui;
De sare și de zahăr
Presărat peste răni însângerate;
Dar de mine,
Îndrăgostit de viață, rebel, nemuritor
Și singur - niciodată!
______________________
Asta i-a spus soarele unei raze de lumină,
La apus,
Pentru ultima dată...
(Le Bout du monde, Sainte Adresse/ Franța/ Toamna 2019)
Iubirea m-a lăsat pe drumuri,
La marginea unui oraș
În care viața înseamnă
Să alergi în ritm cu turma;
Mi-a trimis departe oasele
Ca să-mi plimbe sufletul;
M-a trimis departe de ultimul sărut,
M-a trimis departe de visele mele,
M-a trimis în ghearele absurdului,
Crezând că o să mă salveze.
M-a trimis ca să încalț papucii singurătății
Și pe care să-mi vină tot mai greu să-i las,
Tot mai greu...
Iubirea m-a lăsat pe drumuri
Străine și deșarte
Tocmai din cauza că niciodată
Nu a fost în inima omului pe care îl iubeam.
Te aud cum vorbești cu venele mele
Și le salvezi la capătul unui liman,
Iar noaptea veghează cuvintele tale
Ca să le arunce pe toate într-un ocean.
Iubește-mă și rupe-mă-n două,
În trei sau în patru bucăți, câte vrei
Și strânge-mi pieptul în două cu frunze
Să-mi vezi primăverile pline de ierni.
M-auzi cum vorbesc cu venele tale
Și cum le desfac și le-mpletesc
În două cu vinul regal dintr-o noapte
În care stelele au fost bete pe cer.
Buzele tale crapă moi peste mine,
Îngheață în iarna pieptului meu.
Și câte ninsori și nopți muzicale
Cântă amorul nostru suprem!
Dintr-o negură de vreme
Mi-au rămas cuvintele în palmă,
Găurind și foi, și carne
Alergau să nu te piardă;
Și-ntr-un colț, într-un jurnal
Se grăbeau să povestească
Cum se-mpacă El și Ea
Într-o dragoste cerească.
Tomnaticii umblă prin colțuri de stradă,
Strâng frunze de jos proaspăt rănite,
Adună buchete imense ca să le ardă
Și din foc să răsară o iubire fierbinte.
Eu stau ca să plec într-o toamnă târzie
Și să revin cu brațele arse,
Într-un apus de culori ruginite
Pe care nu l-a pictat niciodată vreo artă.
Tu să m-aștepți cu frigul în oase,
Împreună să fim
Doi oameni cu pansamente,
Să-mi fii și leac, și otravă de moarte,
Și căldură brațelor mele absente.
Ne așteaptă de-o viață toamna la poartă,
Cu buzele albe și tălpi stacojii
Ca să-i dansăm o singură dată
Un vals printre frunze în niște cutii.
Scoate-mă din iad
Și fă din viața mea o hartă,
Împrumută-mi brațele
Să te cuprind,
Să ardem și noi,
Să ardă și toamna
Și toate cutiile din labirint.
Era odată prea multă iubire
Pe-o stradă cu nume de cerșetor,
Urla adevărul legat prin vitrine
Că n-are nici preț și nici vânzător.
Gramatica leagă trei vorbe din fugă,
Conjugă trecutul la timpul prezent
Să nu le rămână urechea prea surdă
Când El și cu Ea își zic primul ”je t'aime”.
Stau trei felinare și suflă lumină
În ochi de albastru și de căprui,
Se-mpiedică toți la capătul străzii
Și rămân numai orbii ai nimănui.
Mai plouă, mai ninge pe o scenă de teatru,
În joc se numără pete de soare,
Nebunii de alb visează la negru
Că viața asta e numai culoare.
Geme orchestra în mijloc de stradă,
Amorul e beat și dornic de vals,
Vine și muza să-mpartă dulceață
Împiedicaților în pașii de dans.
La semafor alții mătură flori
Și toate culorile de trandafiri,
Pretind c-au iubit de prea multe ori
Vândute la prețul de doi-trei arginți.
Era odată prea multă iubire
Pe-o stradă cu nume de cerșetor,
Iar azi, toți flămânzii de fericire
Pretind că strada poartă numele lor.
Nu ești decât o bucată de carne
Împachetată în foițe de staniol
Roze,
Negre și albe,
Ce pretind să-ți învelească speranțele
Că mâine vei respira
Poate –
Într-o nouă zi.
Nu ești decât o bucată de carne
Mai bolnavă ca niciodată,
Într-un mileniu
Preocupat să coste
Și să numere
Obosit
Milioane.
Nu ești decât o bucată de carne
Oxigenată și fugărită de
Timp,
Să tot aduci argumente cu două taste
Acestei lumi că ești
Împlinit.
Cu ochii flămânzi de albastru,
Cu vise pe pânze schițate
Și demnitatea de
OM
Înfiptă între coaste,
Prin trei canale de
Nervi
Se mai aud uneori, țipând
Pescărușii tinereții noastre.
Nici crăpăturile pământului
Nu
Au nevoie de tine,
Dacă n-ai fi trăit măcar o zi sub soare,
Dacă n-ai fi fost o bucată de carne
În care un suflet
Nu
Și-a numărat
Ridurile din colțul gurii
Să vadă la apus
Oare
Cât a fost de fericit?
Și câtă toamnă încape în oameni!
Cu ploaie, cu frig, cu nevroze, cu tot;
Emoții și frunze dansează nebune,
Pe alei și prin parcuri e numai potop.
Și câtă toamnă încape-ntr-o frunză!
Milimetri de viață pe față, pe dos,
De-ncepe-a trăi când moartea o stinge
În cancer cromatic, atât de frumos!
Și câtă iubire încape-ntr-o toamnă!
Amorul își plimbă iubiții în scuare,
Le caută zahăr, le cântă romanțe
Și-i lasă îndulciți pe sub felinare.
Și câtă toamnă încape în mine!
Novembre, nebunul, m-așteaptă demult,
Să-mi cânte la pian pe-o stradă murdară,
Să-i caut culori c-o panglică-n vânt.
Nebunie,
Magie,
Plânsete și lacrimi,
Inimă și vene,
Stropi de vis și feerie,
Speranță întreagă, apoi spartă, apoi totuși cârpită,
Sinceritate,
Naturalețe,
Priviri albe și negre,
Roșu pe buze,
Albastru în ochi
Și iubire.
Cafea
Cu zahăr,
Fără zahăr,
Amintiri,
Muzica pe suflet,
Notele în palme,
Doamne - cum dansează privirile!
Și cum ne cântă vocile!
Alb, mult alb pe foaie
Și versuri despre
Noi,
Frig și multe răni în stânga
Ca o iarnă e simțirea,
Cu fulgi, cu tot...
Tu ești TU - ca un copil iubești viața!
Eu - măsor încă distanțe
De la mine
Pân` la tine.
Hai să ne împiedicăm
Odată,
Învață-mă să cad
Și-o să-ți arăt cum să te ridici.
Tu ești TU - ca un copil iubești viața!
Eu - sunt epistrofă
La toate poemele
Și păcatele
Pe care le-a scris
Eva vreodată!
Liniștea sparge timpane,
Cuvintele nu spun nimic;
La un capăt de apus de soare
Mă întâlnesc cu gândurile
Spânzurate de piciorul unei păsări călătoare;
Din ultima picătură de ploaie,
Nebunia prinde formă pe o foaie albă
Și un cer vinețiu
Îmi varsă culoare în ochi
Acolo, unde la un capăt de lume
Se sfârșește o zi!
Stau peste mine și ore, și clipe,
Și mute cuvinte-n viteză de vânt,
Alerg undeva cu străine aripe,
N-am timp să mă opresc la
STOP,
Nici să cânt.
Și-s înger și demon
În gânduri străine,
În ochi de albastru sticlos
Și sublim.
Dansez și mă-mpiedic
De Azi și de Mâine,
De Ieri n-are rost –
L-am spart din senin.
Iubesc sau Iubești? –
Întrebări de culoare,
De Alb și de Negru,
De Da sau de Nu.
Să stai în abstract –
Te-neacă amarul
Și stând la răscruci
Nu vezi
Roșu arzând.
Iubirea-i vândută
Cu Tot sau Nimic,
Scăpată din palme,
Cerșită din plin.
În timpul zero al nopții
Din alarmă,
Nimicul nu costă
Nici gram de argint!
Și-s înger și demon
Prea puțin sau prea mult
La limita dintre mine și tine.
Cuvinte și gest în viteză de vânt,
Cu priviri și nevroze, și eroare de gând,
Cu Tot sau Nimic
Iadul iubirii e scump pe pământ!..
Și bat furtuni în mine,
Și soarele mă arde
Când mă gândesc la tine –
Privirile mi-s oarbe.
Înnebunesc cu gândul
Și ziua mi-e nebună;
Eu te iubesc ca vântul,
Ca gheara ce mă zgârâie.
De ce m-am prins de aripi?
Și tu m-ai prins în cuie?
Să stau eu spânzurată
În gândul tău de mâine?
Dizolvă-mă în praf
Și ține-mă de mână,
Țintește-mă în stânga
De dragoste nebună.
Nu mi-e dor de tine,
Nu mi-e dor de noi,
Nu mi-e dor de tari esențe
Putrezite pentru doi.
Clipe dulci – amară vreme
Pentru cei ce se-amăgesc;
Ce-i iubirea - aventură?
Moda nouă trece-n sex.
Nu mi-e dor de vorbe calde –
Toate pline cu veninuri,
Nici de simțuri îmbătate
Cu ispite – dulce chinuri.
Nu mi-e dor de tine,
Nu mi-e dor de noi,
Dar mi-e dor de mine, fosta –
Rătăcită pân’ la „doi”.
Și mi-e dor la nebunie
De libertatea fericită
Fără modă și esențe,
Într-o formă zăpăcită.
Reci fulgi, frumoși, sclipind de alb
Îmi cad ușor în palma-mi caldă
Și-mi taie ușor căldura-n mine,
Și-n suflet mi se-așterne iarnă.
Primăvara o simt în mine
Când ziua mi-e plină de viață,
Dacă pictez pentru oricine
Un zâmbet cert de dimineață.
Pe îndepărtate maluri de mare
Visez și nu mă pot opri sub clar de lună,
Simt căldura-n vene căci e vară
Singură, hoinară, printre valuri de iubire.
Mi-e frig și plouă-n sufletul din mine
Și-mi ruginește rău speranța,
Ca frunzele de toamnă rătăcite
Printre amintiri și clipe de-aberanță.
Anotimpuri calde, reci
Mă cuprind în zi sau noapte;
Ai putea să vezi - în caz că treci,
Pe lângă mine o inimă de om
În decor uitat și-n praf de diamante.
