Atunci când vrei să zbori, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-ți cumperi o pereche de aripi și un bilet și să te gândești neîncetat la ideea de «zbor».
Al doilea lucru important este valiza și toate celelalte mărunțișuri pe care ești dispus să le cari după tine și pentru care îți asumi un fel de responsabilitate, fie că le porți în suflet sau într-o geantă.
Al treilea lucru, la fel de important, cuprinde toate chestiunile pe care ești dispus să le lași în urmă și să nu te mai atingi de ele niciodată, nici măcar cu gândul.
Destinația o descoperi în timpul zborului și nu se planifică niciodată cu exactitate. Odată ce ai ajuns într-un anumit punct de sosire, vei începe să cauți imediat un alt punct de plecare.
Viața este o continuă căutare, un fel de dor de zbor în fiecare zi. Venim, plecăm, zburăm cu gândul, cu cuvântul și cu aripi metalice ca să ne putem îndepărta de această lume și să ne apropiem mai mult de noi înșine.
__________________
Acolo unde eu încep să iubesc e începutul meu de lume.
În inima lui găseam liniște și pace, și căldură și uitam de mizerabila societate botezată de prea multe voci cu adjectivul NEBUNĂ.
În ochii lui găseam lumina ochilor mei și fiecare privire simțeam că mă cuprinde.
În palmele lui găseam adăpost pentru rănile mele și-mi hrăneam entuziasmul viselor mele.
În vocea lui găseam cuvintele mele pe care atât de des le pierdeam pe străzile pline de ciocoi pe unde obișnuiam să-mi plimb picioarele.
În viața lui simțeam cum îmi face loc la fiecare capăt de vorbă și-mi plăcea la nebunie când dansam amândoi prin ploaie. Erau zilele noastre preferate, mai ales zilele și ploile de vară. Sau nu...
Îl iubeam și atât.
Era totul pentru mine.
Într-o zi n-am mai găsit nimic.
Eu nu mai eram demult, decât o variantă de rezervă pentru carne, romantică și naivă.
Era frig, și pustiu, și gol și atunci am învățat să-mi împachetez viața și să dispar la cea mai apropiată cafenea și să-mi beau cafeaua singură.
Lumea era gata să-mi scape de sub picioare, trădarea lui mă prăbușise într-o baltă de sentimente.
Încerc să-mi explic prețul iubirii și-mi aduc aminte...
Cu două zile mai devreme am aflat că X se pregătește să-și înmormânteze viitorul soț, așa cum trebuia să se pregătească de viitoarea nuntă.
Acum trei zile a murit o pacientă în secția de Mamologie în brațele soțului. Copilul ei de numai 5 ani o ține de mână și îi tot repetă tatălui că mama lui s-a transformat în înger. Acum, mai mult ca niciodată, el trebuie să-și creadă copilul.
La tejgheaua cafenelei stă o cutie pentru donații în favoarea copiilor bolnavi de Leucemie. Asemenea cutii stau peste tot în oraș. Părinții acestora știu că fiecare bănuț din cutie e un strop de speranță ca să-și poată îmbrățișa copiii și mâine.
Vecina de la etajul 3 își crește singură copilul. Soțul a părăsit-o, mai târziu l-a găsit mort în propria ei casă. El s-a întors, dar era mult prea târziu. Ea a trebuit să plătească după moartea lui toate datoriile.
În ziarul aruncat pe măsuța de alături, pe prima pagină e un alt îndemn pentru donații în favoarea familiei X. E vorba despre o mamă care crește singură cinci copii și toți sunt la vârsta de școlarizare. La școală nu se gândesc, pentru că în casă nu au măcar nici pâine.
Ieri, în timp ce îmi tot plimbam gândurile pe străduța cea mai liniștită a orașului, aud o bubuitură, apoi zăresc fum, flăcări, mașini multe. Accident. 2 copii morți, părinții în stare extrem de gravă ajung cu viteza ambulanței la cel mai apropiat spital. Părinții trebuie să se face bine în cel mai scurt timp posibil ca să-și înmormânteze copiii.
Un tată crește singur 3 copii. Azi în secția de Reanimare au venit să-l viziteze toți. Probabil pentru ultima dată, căci li s-a spus că peste câteva zile vor ajunge la orfelinat.
Acum o zi un bărbat și-a pierdut soția la naștere. L-am văzut. Nu-și poate lua ochii de la fetița care acum îi poartă numele soției, pentru că nu-și poate închipui să nu aibă o Alină în viață pe care să nu o țină de mână.
Câte oare auzi și câte oare nu vrei să auzi la jobul de la spital, acasă, pe stradă, în stânga rătăcită și în dreapta luminată a străzii despre lipsa de iubire și despre iubirea care se naște acolo unde găsești cele mai multe lipsuri materiale.
Câte oare auzi și câte oare nu vrei să auzi în vorbăraia societății despre prea multa și prea puțina iubire dintre oameni.
Acum și eu stau ca o pradă, gata ca el să mă integreze în lista mizerabilă a lipsei de iubire dintre oameni.
Trădarea tot timpul este o alegere. Și cel care a făcut această alegere, nu merită să mai stea în calea viitorului meu.
Mă uit pe geamul cafenelei și îl văd. Grăbit aleargă să cumpere margarete de la florăria din colț. Cotește la stânga. Dacă florile erau pentru mine, știe că nu mă poate găsi în partea stângă a străzii. Niciodată.
Nu știe că plec. Fac o schiță cu creionul în agenda pe care el mi-a
dăruit-o cu un buchet de trandafiri, în care mă ruga să scriu povestea noastră
de iubire și-i scriu finalul:
„De ce să-mi pună el toată viața minciuni în cafea, dacă eu pot să-mi pun zahăr
în fiecare zi? Lui îi stă mult mai bine la braț cu ea, decât i-ar sta cu
mine.
Mie îmi stă mult mai bine dacă îmi încălzesc mâinile de la o ceașcă de cafea
fierbinte.”
Nu vreau să mai adaug nimic. E singurul lucru pe care intenționez să i-l
las pe măsuța de lângă geam, știu că va veni oricum în cafeneaua noastră
preferată și o va găsi. Acum am toate răspunsurile la întrebările mele
veșnic „nepotrivite”. Sunt sigură că o poate completa singur, sunt sigură că
poate descrie fiecare zi în care nu m-a iubit și fiecare clipă în care m-a
mințit.
Nici un bărbat nu valorează atât de mult pe lumea asta,
încât să aibă două femei și nici o femeie nu valorează atât de puțin, încât să
fie a doua.
Eu aleg să plec.
În lumea asta unii plătesc mult mai scump pentru lipsa
omului drag și pentru lipsa de iubire...
Iubim bărbații înalți sau mai scunzi, cu ochi căprui sau albaștri.
Iubim bărbații și cămășile lor la 6:00 dimineața atunci când le purtăm noi prin casă.
Iubim bărbații puternici și convinși să nu ne lase fericite și singure niciodată.
Iubim bărbații corecți care stau drepți pe principiile lor în fața noastră.
Iubim bărbații sinceri care nu îndrăznesc să ne pună minciuni în cafeaua de dimineață.
Iubim bărbații care nu uită să ne sune, să ne aștepte și să ne arunce un zâmbet și un salut pe stradă.
Iubim bărbații curioși de haosul și lumea noastră.
Iubim bărbații atenți și îngrijorați de zgârâieturile de pe inimile noastre.
Iubim bărbații frumoși la chip și la suflet.
Iubim bărbații care strălucesc în ochii noștri și apoi în societate.
Iubim bărbații curajoși să danseze cu noi în ploaie.
Iubim bărbații spontani care ne lasă uneori în geantă un gând bun sau o floare.
Iubim bărbații firești care nu-și ascund zâmbetul lor în barbă când în ochii noștri par a fi niște copii cu sentimentele în palmă.
Iubim bărbații adevărați care nu au o mie de măști atunci când au de înfruntat viața.
Iubim bărbații învingători pentru că ne încurajează mereu și nu ne lasă să fim prea puternice singure niciodată.
Iubim bărbații care ne ascultă și împart din răbdarea lor cu gândurile noastre.
Iubim bărbații care ne iubesc.
Nu-i putem iubi decât pe cei care nu ne aparțin în prezent și nu ne-au aparținut niciodată și alături de care nu simțim cu inima și sufletul sentimentul numit acasă!
E mai...
La capătul străzii atârnă spânzurate trei felinare din care curg în șiroaie lumini galbene și de un mov intens.
Îmi număr pașii, ca de obicei, și mă opresc la 12...(+ două cifre la alegere). Știu că dacă mă opresc la acest număr pot vedea o priveliște fenomenală din locul în care m-am oprit.
De aici, de sus, orașul arde încă a viață și luminile spală în liniște fiecare potecă întunecată.
Îmi place să vin aici, atunci când mă înțeapă cuvintele.
Îmi place să vin aici, atunci când la capătul funiei nu reușesc să mă țin de tot ceea ce înseamnă viață.
Aici, pe cărarea îngustă, îmi place să-mi împrăștii toate gândurile.
Îmi place să plâng și să râd aici.
Îmi place să nu iau cu mine nimic aici, dar să plec cu valizele mari și pline de liniște.
Îmi place să fiu singură aici, să nu mă atingă cumva prezența unui om care ar putea să mă știe.
Îmi place să vin cu tine aici, ca să-mi sprijin de umerii tăi toate tăcerile mele.
Îmi place să caut noi întrebări aici, atunci când mă plictisesc de răspunsuri vechi.
Îmi place să ascult vuietul orașului din vale și să-mi despletesc de pe mâini toate grijile fiecărei zile, aici.
Îmi place să mă ascund de mine însumi, aici, și-mi place să dispar dintr-o lume plină de teatre.
Îmi place să privesc în zare de aici. Sub fiecare apus bețiv de soare îmi place să-mi înec privirile.
De aici, îmi place să-ți ascult fiecare sistolă și diastolă cu care îmi bați în piept. De fiecare dată bătăile inimii tale îmi găuresc toracele ca să facă loc zborului de fluturi.
Peste Cluj e 2:17... la tine în inimă e 2:17...
La ora asta îmi place atât de mult să-ți găuresc ochii. Ce spectacol mortuar are fiecare mască!
Alături de mine...
Alături de tine...
Alături de noi...
..în ultima noapte de mai, sub lumina galbenă și atât de intensă, aici, iubirea își numără ucigașii!..
Deși eram om, mi-au tăiat aripile. Mai întâi pe cea stângă pentru că era mai aproape de inimă. Tot ce stă mai aproape de inimă trebuie să fie tăiat câteodată și trebuie să doară, de altfel nici nu te-ai simți în viață, nici n-ai ști că respiri, că ești.
Iubirea, credința, bunătatea, setea de frumos și tot ceea ce ție îți stă mai aproape de inimă, unora s-ar putea să le stea mai aproape de lama cuțitului. Așa s-a întâmplat... După ce mi-au tăiat aripa stângă, mi-au tăiat-o și pe dreapta, ca nu cumva s-o ridic pe cea stângă de jos, nu cumva să târâi după mine o iubire care trebuia să moară.
Așa am rămas fără aripi, am pierdut bătălia pe câmpul lor de luptă, dar am rămas învingătoare în sufletul meu.
Iertați-i pe cei care vă taie aripile, ei nu le-au avut niciodată!...
Ziua: în care ai urcat pe scenă cu viața.
Luna: în care au zburat păsările.
Anul: în care te-au înțepat trandafirii.
Localitatea: acolo unde te simți acasă.
Omule drag,
În fiecare toamnă, prin toate canalele de nervi se tot aud cum pleacă păsările tinereții noastre. Numai tu rămâi ca să te ude ploile, să te înghețe frigurile și să-ți numeri anotimpurile.
Chiar dacă fiecare zi e un haos sub soare, fiecare gând străin o condamnare și fiecare clipă o amenințare, tu să nu devii niciodată o temniță plină cu praf și vise. Să cânți, să iubești, să pictezi, să dansezi și să faci decât lucruri care contează pentru că nu ai timp să faci tot.
În fiecare dimineață, nu uita să-ți inviți viața la o ceașcă de cafea amară. Insistă să-i pui tu zahăr până se îndulcește. Insistă să-i legi ochii strâns de tot cu niște panglici ca să poată vedea doar cu inima. Apoi ia-o de mână și urcați frumos pe scena mizerabilă a lumii și învaț-o să danseze.
Ai 34 de vertebre la spate și ești într-adevăr frumos când le ții drepte, când personalitatea ta nu-i curbată de dogme, idei și concepții pseudocorecte.
Și da! Viața este singurul loc sub soare unde iubirea are tot dreptul să te omoare înaintea morții ușor, încet, frumos, cu spini de trandafir.
Nu uita că de multe ori, e suficient să faci un singur pas ca să devii varianta omului tău pe care l-ai visat în copilărie și pentru care ai bătătorit toate drumurile ca să-l găsești.
Nu mai am nimic a-ți spune. Oamenilor dragi le zici, de obicei, puține cuvinte atunci când vrei să legi cu ei veșnice legăminte.
Azi se termină, ieri a fost și mâine e tot ce contează.
Simplifică-ți viața,
Trage o linie la capătul disperării,
__________________________________________
Și fii un om fericit!
Cu bine,
Fata care ți-a iubit aripile
(***Scrisoarea a obținut locul III în cadrul concursului național„I love to write” organizat de CNTM Moldova/ 29.11.2017)
Când nu mai ai timp nu-l mai poți pierde
Oriunde,
Oricând și lângă oricine! Fiecare crăpătură de zâmbet din colțul gurii își are prețul său, mai ales atunci când o îneacă câte o lacrimă.
Toate întâmplările de a cunoaște oameni trebuie să merite toate motivele de-ai păstra alături. Toate drumurile parcurse trebuie să merite fiecare centimetru care te-a depărtat de locul de unde ai pornit.
Toate aspirațiile tale trebuie să merite toate sacrificiile tale.
Toată maturitatea ta trebuie să merite toate visele copilăriei tale.
Toată iubirea ta pe care o porți omului de alături trebuie să merite toate căutările tale.
Eu câștig atât, cât câștigați și voi în fiecare zi.
Aceleași 86400 de secunde – singura investiție pentru care obosim să căutăm motive, semnată la final de regretele festive!
Viața este singurul loc sub soare unde îți mai poți cântări propria cenușă înainte de moarte. Unde poți verifica singur, printre bătăile inimii, câtă viață mai ai în propria cenușă și câtă cenușă, fără sens, ai adunat într-o viață. Din toată adunătura de trend-uri, de etichete morale și zoi sociale care ți se pun pe tavă astăzi, mai mult ca niciodată, găsește curajul să răstorni tava, să le eviți cu delicatețe și să gândești limpede.
Dacă nu ai simțit vreodată să te fi străpuns două-trei cuvinte până la lacrimi, să știi că încă nu le-ai citit sau încă nu le-ai auzit pe toate.
Dacă nu ai simțit niciodată cum e să-ți tragă viața o palmă peste obrazul stâng, să știi că încă te mai mângâie pe obrazul cel drept.
Dacă nu ai văzut vreodată lumina dintr-o noapte care scutură neîncetat stele visătorilor, să știi că ochii tăi încă nu au găsit bezna potrivită.
Dacă nu ai auzit vreodată cum îți țipă sufletul de durere, atunci nu l-ai ascultat niciodată.
Dacă nu ai văzut niște ochi care plâng, nu ai văzut niciodată niște ochi învingători și frumoși.
Dacă nu ai zburat vreodată către visele tale, atunci degeaba îți tot faci valiza să pleci de trei ori pe lună în direcții la întâmplare.
Dacă nu ți-ai cumpărat vreodată o carte bună din plăcere, atunci degeaba îți cumperi cele mai scumpe țoale.
Dacă nu ai tremurat vreodată de frigul unei îmbrățișări, atunci încă nu ai cunoscut adevărata trădare.
Dacă nu te-ai lăsat vreodată învins de rațiune, niciodată nu ți-ai înțeles inima.
Dacă n-ai gustat niciodată din cafeaua omului iubit, atunci n-ai aflat niciodată cât cântărește o ceașcă de cuvinte.
Dacă nu ai căutat să pui toată dragostea ta în palma unui om, atunci la ce bun mimezi fericirea?
La capătul tuturor lucrurilor fără un gram de bunătate stă o prăpastie.
Omul trăiește în viața asta pentru două-trei lucruri. Iar toate restu’ - sunt doar resturi...
Mai ascuțite decât lamele sunt cuvintele înjunghiate în 21 grame de suflet!..
Mai vizibil decât invizibilul văzut în fapte aparține celor 21 grame de suflet!..
Mai sărate decât valurile unei mări pot fi lacrimile care spală în șiroaie 21 grame de suflet – aceleași lacrimi pot fi și dulci, dar mai rar – de bucurie!..
Nimic nu doare mai mult decât loviturile în 21 grame de suflet!..
Nici un îngheț nu e mai rece decât atunci când îngheață într-un om 21 grame de suflet!..
Nimic nu cântărește mai greu ca tonele de fier decât 21 grame de suflet târâte după tine zilnic!..
Și nu cântărește mult, doar 21 de grame are un suflet, dar e de necrezut câte pot să încapă în el: oameni, alte 21 de grame de suflet, fapte, idei, durere, speranță, dragoste, zâmbete, suferință, răutate, vise și credință.
...dar din cele 21 de grame , 1 gram e de fericire – atât de puțin și atât de esențial pentru un suflet!...
Împacă-te cu tine însuți ca să nu te poți certa cu nimeni;
Iartă-te pe tine însuți ca să nu te poți supăra pe nimeni;
Ascultă-te pe tine însuți înainte ca să țipi la urechile care nu te aud;
Respectă-te pe tine însuți ca să nu te poată umili nimeni;
Iubește-te pe tine însuți, mai întâi de toate, ca să poți înțelege cum e să-ți iubească altcineva nebuniile;
Fii tu însuți în fața lumii și stăpânește-ți visele oricum și oriunde;
Fă-ți o cafea în fiecare luni dimineață, iar în loc de zahăr pune-ți o linguriță de speranță și revino mii și mii de ori cu zâmbetul pe față!
Să nu cauți dragoste în crăpături de buze, în săruturi care mai târziu te pot mușca din inimă;
Să nu cauți dragoste în cuvinte, în testamente, în sute și mii de cuvinte care nu se rezumă la simplul „te iubesc”;
Să nu cauți dragoste în ochi de albastru, nici castaniu perlat sau verde doar pentru că tu iubești să porți roz pe ochi;
Să nu cauți dragoste în niște mâini calde doar pentru că ție îți este frig, pentru că ai putea să rămâi doar cu mănușile în mână;
Să nu cauți dragoste prin calendar, zile, luni și ani dacă nu știi să o găsești în fiecare anotimp al vieții tale;
Tu să nu cauți dragoste!
Într-o lume în care fiecare este preocupat de propriile sale oase – tu să fii dragoste. Sexul este, inevitabil, o junglă plină de carne, dar o inimă plină de iubire este o bucată de rai printre oameni!
Dacă ar ști cât îl iubesc, probabil m-ar îneca adânc de tot într-o ceașcă de cafea. Aș pluti și m-aș dizolva odată cu zahărul în fiecare linguriță și tot nu și-ar da seama. Înecată, aș dansa cu demonii lui pe o margine de ceașcă, iar el i-ar aplauda.
Praful. Stă praful pe oglindă în dimineața asta și nu mă văd bine. Jos stau niște cioburi de sticlă și îmi taie călcâiele care încă mai sângerează. S-au spart toate cuvintele adunate și aruncate la întâmplare în bibelouri de iubire, azi dimineață. Toate. Cioburi mai mici, mai mari au împăienjenit podeaua.
Azi plouă, a plouat și ieri. Plouă încă de astă noapte.
De mâine va fi soare, ... trebuie să mă trezesc chiar dacă n-am dormit nimic. Am stat toată noaptea la măsuța din colțul camerei cu o cafea în față, foi albe și ceva de scris, ca să mă condamn singură la momente de solilocvii. Mi-era dor!..
Ceasul din dreapta mă urmărea ca nebunul amenințându-mă parcă cu fiecare oră fixă, până dimineață.
Ploaia începu și ea să-mi țină echilibrul și să spele în șiroaie geamul de care mă sprijineam. Noaptea păstra și ea liniștea pe care am spart-o cu melodia preferată de pe vinil.
Timpul,... orele... fugeau ca nebunele. Fiecare "tic" și fiecare "tac" alergau rătăcite în galop în jurul ceasului, parcă grăbindu-mi toate gândurile în amalgamuri.
Amintirile, criminalele, țintesc pe la spate în mine, mi-au prins tăcerea în plasă și mi-au trimis gândurile departe, la o margine de lume, acolo de unde se naște dimineața la un capăt de mare.
Noaptea s-a strecurat ușor în pânza răsăritului. Cafeaua era rece, s-a răcit încă de astă noapte, n-am băut nimic.
Foi pe măsuță, foi pe jos și cerneală pe sufletu-mi...
E frumos, e prea frumos, e al naibii de frumos să crezi în religia asta și tot n-ar fi destul doar să crezi, pentru că dragostea nu are nevoie de nimic, dar în același timp vrea totul. Din nimicurile scârboaselor hominide ea crează tot, ea oferă tot și fiecare suflu îi poartă amprenta sub numele de viață.
Se aud pași grăbiți dincolo de ușă. Privesc la tabloul camerei și-mi dau seama că toată starea asta cântărește 21 de grame și toate îmi încap într-un singur suflet, ca într-o fiolă de licori amare rătăcită într-o trusă de medicamente pe podea.
Scârțâitul brusc al ușii mă trezi din toată starea, parcă așa cum ar trebui să mă fi trezit deșteptătorul în dimineața asta.
Aceeași pași împiedicați, aceeași privire pentru prima dată mă întrebă grăbită:
- Ceai?... cafea?
- Dragoste, vă rog, trei lingurițe!
- De ce trei?
- Una e pentru mine, a doua e pentru tine și a treia e pentru amândoi ca să-ți aplauzi demonii.
- Și cât zahăr să-ți pun?
- Nu beau cafea! Nu ți-am zis asta niciodată? Straniu!..
Despre el... un zbor de gând și mai mult nimic în dimineața asta, mi-e prea obosit dorul ca să-mi fie doar dor. Îmi sângerează călcâiele, toată noaptea am alergat cu gândul la el printre cioburile ascuțite de sticlă. Distanțele dintre fiecare "tic" și fiecare "tac" mi-au condamnat emoțiille. Și-a uitat parfumul în părul meu și privirea țintită în albastrul ochilor mei.
Închise ușa repede și plecă, n-a mai zis nimic. Era el, actorul grăbit pe care îl așteptau și alte roluri pe scena putredă a lumii.
Continuam să privesc pe geam ploaia care nu mai încetă. Era nouă și un sfert, întârziasem deja, până la fix oricum mai e mult, așa că nu avea nici un rost să mă grăbesc.
N-am stat niciodată pe o scenă să joc un rol, decât doar să dansez cu viața, iar el era actor.
Dincolo de geam, după toată pânza ploii, mă așteapta lumea, o nouă zi, aceeași oameni, culori împrăștiate, foi pe măsuță, foi pe jos și cerneală pe sufletu-mi.
Cât spectacol ar încăpea într-o ceașcă de cafea!...
