Atunci când vrei să zbori, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-ți cumperi o pereche de aripi și un bilet și să te gândești neîncetat la ideea de «zbor».
Al doilea lucru important este valiza și toate celelalte mărunțișuri pe care ești dispus să le cari după tine și pentru care îți asumi un fel de responsabilitate, fie că le porți în suflet sau într-o geantă.
Al treilea lucru, la fel de important, cuprinde toate chestiunile pe care ești dispus să le lași în urmă și să nu te mai atingi de ele niciodată, nici măcar cu gândul.
Destinația o descoperi în timpul zborului și nu se planifică niciodată cu exactitate. Odată ce ai ajuns într-un anumit punct de sosire, vei începe să cauți imediat un alt punct de plecare.
Viața este o continuă căutare, un fel de dor de zbor în fiecare zi. Venim, plecăm, zburăm cu gândul, cu cuvântul și cu aripi metalice ca să ne putem îndepărta de această lume și să ne apropiem mai mult de noi înșine.
__________________
Acolo unde eu încep să iubesc e începutul meu de lume.
În inima lui găseam liniște și pace, și căldură și uitam de mizerabila societate botezată de prea multe voci cu adjectivul NEBUNĂ.
În ochii lui găseam lumina ochilor mei și fiecare privire simțeam că mă cuprinde.
În palmele lui găseam adăpost pentru rănile mele și-mi hrăneam entuziasmul viselor mele.
În vocea lui găseam cuvintele mele pe care atât de des le pierdeam pe străzile pline de ciocoi pe unde obișnuiam să-mi plimb picioarele.
În viața lui simțeam cum îmi face loc la fiecare capăt de vorbă și-mi plăcea la nebunie când dansam amândoi prin ploaie. Erau zilele noastre preferate, mai ales zilele și ploile de vară. Sau nu...
Îl iubeam și atât.
Era totul pentru mine.
Într-o zi n-am mai găsit nimic.
Eu nu mai eram demult, decât o variantă de rezervă pentru carne, romantică și naivă.
Era frig, și pustiu, și gol și atunci am învățat să-mi împachetez viața și să dispar la cea mai apropiată cafenea și să-mi beau cafeaua singură.
Lumea era gata să-mi scape de sub picioare, trădarea lui mă prăbușise într-o baltă de sentimente.
Încerc să-mi explic prețul iubirii și-mi aduc aminte...
Cu două zile mai devreme am aflat că X se pregătește să-și înmormânteze viitorul soț, așa cum trebuia să se pregătească de viitoarea nuntă.
Acum trei zile a murit o pacientă în secția de Mamologie în brațele soțului. Copilul ei de numai 5 ani o ține de mână și îi tot repetă tatălui că mama lui s-a transformat în înger. Acum, mai mult ca niciodată, el trebuie să-și creadă copilul.
La tejgheaua cafenelei stă o cutie pentru donații în favoarea copiilor bolnavi de Leucemie. Asemenea cutii stau peste tot în oraș. Părinții acestora știu că fiecare bănuț din cutie e un strop de speranță ca să-și poată îmbrățișa copiii și mâine.
Vecina de la etajul 3 își crește singură copilul. Soțul a părăsit-o, mai târziu l-a găsit mort în propria ei casă. El s-a întors, dar era mult prea târziu. Ea a trebuit să plătească după moartea lui toate datoriile.
În ziarul aruncat pe măsuța de alături, pe prima pagină e un alt îndemn pentru donații în favoarea familiei X. E vorba despre o mamă care crește singură cinci copii și toți sunt la vârsta de școlarizare. La școală nu se gândesc, pentru că în casă nu au măcar nici pâine.
Ieri, în timp ce îmi tot plimbam gândurile pe străduța cea mai liniștită a orașului, aud o bubuitură, apoi zăresc fum, flăcări, mașini multe. Accident. 2 copii morți, părinții în stare extrem de gravă ajung cu viteza ambulanței la cel mai apropiat spital. Părinții trebuie să se face bine în cel mai scurt timp posibil ca să-și înmormânteze copiii.
Un tată crește singur 3 copii. Azi în secția de Reanimare au venit să-l viziteze toți. Probabil pentru ultima dată, căci li s-a spus că peste câteva zile vor ajunge la orfelinat.
Acum o zi un bărbat și-a pierdut soția la naștere. L-am văzut. Nu-și poate lua ochii de la fetița care acum îi poartă numele soției, pentru că nu-și poate închipui să nu aibă o Alină în viață pe care să nu o țină de mână.
Câte oare auzi și câte oare nu vrei să auzi la jobul de la spital, acasă, pe stradă, în stânga rătăcită și în dreapta luminată a străzii despre lipsa de iubire și despre iubirea care se naște acolo unde găsești cele mai multe lipsuri materiale.
Câte oare auzi și câte oare nu vrei să auzi în vorbăraia societății despre prea multa și prea puțina iubire dintre oameni.
Acum și eu stau ca o pradă, gata ca el să mă integreze în lista mizerabilă a lipsei de iubire dintre oameni.
Trădarea tot timpul este o alegere. Și cel care a făcut această alegere, nu merită să mai stea în calea viitorului meu.
Mă uit pe geamul cafenelei și îl văd. Grăbit aleargă să cumpere margarete de la florăria din colț. Cotește la stânga. Dacă florile erau pentru mine, știe că nu mă poate găsi în partea stângă a străzii. Niciodată.
Nu știe că plec. Fac o schiță cu creionul în agenda pe care el mi-a
dăruit-o cu un buchet de trandafiri, în care mă ruga să scriu povestea noastră
de iubire și-i scriu finalul:
„De ce să-mi pună el toată viața minciuni în cafea, dacă eu pot să-mi pun zahăr
în fiecare zi? Lui îi stă mult mai bine la braț cu ea, decât i-ar sta cu
mine.
Mie îmi stă mult mai bine dacă îmi încălzesc mâinile de la o ceașcă de cafea
fierbinte.”
Nu vreau să mai adaug nimic. E singurul lucru pe care intenționez să i-l
las pe măsuța de lângă geam, știu că va veni oricum în cafeneaua noastră
preferată și o va găsi. Acum am toate răspunsurile la întrebările mele
veșnic „nepotrivite”. Sunt sigură că o poate completa singur, sunt sigură că
poate descrie fiecare zi în care nu m-a iubit și fiecare clipă în care m-a
mințit.
Nici un bărbat nu valorează atât de mult pe lumea asta,
încât să aibă două femei și nici o femeie nu valorează atât de puțin, încât să
fie a doua.
Eu aleg să plec.
În lumea asta unii plătesc mult mai scump pentru lipsa
omului drag și pentru lipsa de iubire...
Iubim bărbații înalți sau mai scunzi, cu ochi căprui sau albaștri.
Iubim bărbații și cămășile lor la 6:00 dimineața atunci când le purtăm noi prin casă.
Iubim bărbații puternici și convinși să nu ne lase fericite și singure niciodată.
Iubim bărbații corecți care stau drepți pe principiile lor în fața noastră.
Iubim bărbații sinceri care nu îndrăznesc să ne pună minciuni în cafeaua de dimineață.
Iubim bărbații care nu uită să ne sune, să ne aștepte și să ne arunce un zâmbet și un salut pe stradă.
Iubim bărbații curioși de haosul și lumea noastră.
Iubim bărbații atenți și îngrijorați de zgârâieturile de pe inimile noastre.
Iubim bărbații frumoși la chip și la suflet.
Iubim bărbații care strălucesc în ochii noștri și apoi în societate.
Iubim bărbații curajoși să danseze cu noi în ploaie.
Iubim bărbații spontani care ne lasă uneori în geantă un gând bun sau o floare.
Iubim bărbații firești care nu-și ascund zâmbetul lor în barbă când în ochii noștri par a fi niște copii cu sentimentele în palmă.
Iubim bărbații adevărați care nu au o mie de măști atunci când au de înfruntat viața.
Iubim bărbații învingători pentru că ne încurajează mereu și nu ne lasă să fim prea puternice singure niciodată.
Iubim bărbații care ne ascultă și împart din răbdarea lor cu gândurile noastre.
Iubim bărbații care ne iubesc.
Nu-i putem iubi decât pe cei care nu ne aparțin în prezent și nu ne-au aparținut niciodată și alături de care nu simțim cu inima și sufletul sentimentul numit acasă!
E mai...
La capătul străzii atârnă spânzurate trei felinare din care curg în șiroaie lumini galbene și de un mov intens.
Îmi număr pașii, ca de obicei, și mă opresc la 12...(+ două cifre la alegere). Știu că dacă mă opresc la acest număr pot vedea o priveliște fenomenală din locul în care m-am oprit.
De aici, de sus, orașul arde încă a viață și luminile spală în liniște fiecare potecă întunecată.
Îmi place să vin aici, atunci când mă înțeapă cuvintele.
Îmi place să vin aici, atunci când la capătul funiei nu reușesc să mă țin de tot ceea ce înseamnă viață.
Aici, pe cărarea îngustă, îmi place să-mi împrăștii toate gândurile.
Îmi place să plâng și să râd aici.
Îmi place să nu iau cu mine nimic aici, dar să plec cu valizele mari și pline de liniște.
Îmi place să fiu singură aici, să nu mă atingă cumva prezența unui om care ar putea să mă știe.
Îmi place să vin cu tine aici, ca să-mi sprijin de umerii tăi toate tăcerile mele.
Îmi place să caut noi întrebări aici, atunci când mă plictisesc de răspunsuri vechi.
Îmi place să ascult vuietul orașului din vale și să-mi despletesc de pe mâini toate grijile fiecărei zile, aici.
Îmi place să mă ascund de mine însumi, aici, și-mi place să dispar dintr-o lume plină de teatre.
Îmi place să privesc în zare de aici. Sub fiecare apus bețiv de soare îmi place să-mi înec privirile.
De aici, îmi place să-ți ascult fiecare sistolă și diastolă cu care îmi bați în piept. De fiecare dată bătăile inimii tale îmi găuresc toracele ca să facă loc zborului de fluturi.
Peste Cluj e 2:17... la tine în inimă e 2:17...
La ora asta îmi place atât de mult să-ți găuresc ochii. Ce spectacol mortuar are fiecare mască!
Alături de mine...
Alături de tine...
Alături de noi...
..în ultima noapte de mai, sub lumina galbenă și atât de intensă, aici, iubirea își numără ucigașii!..
