Pereții albi, pereți de zid
Îi văd în șir la infinit;
Stau în fața mea înalți
Într-un suflet gol și mic
Și-s zgârâiați cu fel de fel,
Cu amintiri, cu dor nebun
Și c-o iubire fără El.
Pereții albi, pereți de zid
Mi-au stat hotar în noapte, zi
Și pumnii sânge mi-au vărsat
Pălitu-i-am de albul pur;
Visele mele oarbe
Cântându-mi toate în unison
S-au spulberat și m-au lăsat.
Pereții albi, pereți de zid
Mi-au șters cu a lor piatră
Lacrima plină de chin.
Cu mâinile obosite
La cer striga și sufletul nebun –
Îi era dor... de mine.
Pereții albi, pereți de zid
Mi-au numărat și visele pe rând,
Cu pumnii mei i-am spart cu greu;
Voiam să-mi spânzur visele,
Voiam să-L doară amintirile,
Voiam să rămân singură
Lângă pereții mei de zid
Și să-i admir figura
Spânzurată-n labirint.
Pereții albi, pereți de zid
Mi-au stat apărători în cale
Și singuratică m-au lăsat
Să mă lovesc de ei agale...
Pereții albi, pereți de zid
În suflet iar mi se înalță
Și-mi stau în spate zi de zi
Căci fără ei sunt nimeni,
Mă descompun, dispar
Ușor, fără de știre,
Ca stelele în dimineață.
Pereții albi, pereți de zid...
Cu praful alb și chinuit...
0 Comments