Anul acesta îmi vin cam întârziate felicitările de ziua profesorului. Nici nu știu ce aș mai putea să le urez profesorilor mei, dar mai ales mamei mele, pe care dacă o sun de la câteva sute de kilometri de casă și o întreb ce face pe la 23:00 îmi spune că are mult de scris și câteva teancuri de caiete încă necontrolate. Asta se întâmplă aproape zilnic, pe lângă toate activitățile desfășurate într-o gospodărie de la sat.
De peste douăzeci de ani pentru mine acest răspuns nu este străin și rupt de realitate, așa a fost mereu, de când mă țin eu minte. O cafea tare și multe hârțoage în față – ăsta e profilul mamei mele la ora când eu mergeam liniștită să dorm.
Mama mea a avut mereu mai mulți copii la școală decât acasă și de toți trebuia să aibă grijă. Am crescut într-o casă plină cu caiete, plănuiri, tabele cu gramatică, poze ale elevilor, poeți și cărți. Primul joc pe care l-am învățat încă de mică a fost jocul „de-a școala”. Nu vreți să știți cum împărțeam cu sora mea casa, camerele și fiecare colțișor care era o „clasă de elevi”, sau cancelaria, sau curtea școlii, sau cantina în care noi, clar lucru, eram profesoarele. Jucam și noi ce vedeam la mama.
Țin minte că în zile de duminică până pe la ore târzii, mama mai lipea uneori portretele marilor scriitori clasici români pe niște fâșii de lemn sau carton pe care cu greu le putea găsi pe undeva. Cu mare grijă îi turnam câteodată clei peste acele fâșii de lemn, o ajutam să le pregătească ca să le pună pe pereții școlii, ca să mai știe X sau Y cum arată Eminescu, Creangă, Neculce, Cantemir și ce limbă vorbesc. Între timp îmi povestea despre unul, despre altul. Avea acasă tot felul de penițe metalice și sticluțe cu guaș de toate culorile cu care scria tot felul de citate pe niște foi imense. Cam toți din familie am decupat litere din hârtie care trebuiau să ajungă pe pereții școlii. Cu „Luceafărul” pe buze și cu mama mea de mână am mers de multe ori spre grădiniță. Versurile astea m-au crescut și pe mine și pe soră mea. E prima poezie învățată pe de rost.
Pentru mama mea weekend-urile au fost și au rămas mereu rezerva de timp liber în care putea să scrie, să controleze caiete, să descopere „perlele” limbii române, să pună note de doi și de zece. Astăzi am impresia că pe unele caiete le-a controlat degeaba și te îngrozești de mărturiile textelor pline cu greșeli aruncate pe un perete de facebook.
Fără îndoială, am fost o norocoasă să o am pe mama profesoară acasă, la școală și trebuie să recunosc că am o grămadă de calități moștenite de la ea, chiar dacă aparent, în unele privințe, nu ne-am asemăna deloc. N-a fost niciodată vorba despre „norocul chior” pe care au putut să mi-l pretindă colegii mai mari sau mai mici că „îl am”. Cu toate că s-a întâmplat ca mama mea să-mi fie profesoară și să creadă colegii mei că îmi vin notele din pod, am avut perioade bune când nu mai ieșeam din linia notelor de șapte și opt la lecțiile ei și acasă eram mustrată în așa fel, încât să-mi pară șaptele un zece.
„Ce norocoasă ești că mă-ta e profesoară!” Auzi, aici! Mă-ta are cratimă! Am crescut cu eticheta asta și mereu m-a omorât înțelesul ei la propriu și la figurat. Oi fi eu norocoasă în felul meu, nu neg. Fiecare om are norocul său. Mereu mi-a părut că aș avea nevoie de o explicație din partea celui care mi-a zis-o. De ce oare n-ai fi tu norocos de mama ta?
Are cineva habar cât timp mama mea alocă profesiei ei? Cât timp mi-au furat mie caietele ei necontrolate, notele voastre de doi și de zece? Mult din acest timp mama mea putea să mi-l acorde mie, familiei sau chiar ei însăși. Știi tu câtă treabă am făcut eu în folosul școlii la rugămintea mamei mele? Știi tu că până și tatăl meu a stat cu ciocanul în mână ca să confecționeze tabele de gramatică, portrete, etajere și multe altele, a târât la școală flori de cameră, mobilier și cam tot ce zicea mama acasă că trebuie de dus la școală. Știi tu oare câte matinee și sărbători școlare a făcut mama mea cu hainele mele și ale surorii? Știi tu câtă casă a târât mama mea la școală? Știi tu că în timp ce voi blamați profesorii pe la colțuri, îi acuzați pentru că-și permit să vă facă în multe cazuri observații pertinente, că vă mustră pentru comportamentul vostru neadecvat, mama mea mi-a vorbit despre mulți elevi de-ai săi numai de bine acasă, cu entuziasm și dragoste. Unele comentarii de-ale ei stârneau în mine un soi de gelozie inexplicabilă. „Că-i sărman”, „că-i bun de felul lui chiar dacă îmi strică lecțiile”, „că știe să cânte frumos”, „că scrie foarte bine”, „că-i un geniu”, „că trebuie neapărat să-l pregătesc pentru olimpiadă”, „că sunt sigură că dacă X sau Y ar avea susținere acasă și din partea părinților, ar putea să fie cel mai bun”. Da! Uite aici, mama mea și pe elevii mai slabi de felul lor îi considera tot timpul capabili să se schimbe, să devină cei mai buni dintre cei mai buni. Așa îmi spunea tot timpul acasă despre tine, copilul ei de la școală.
În primul rând, de la mama am învățat ce înseamnă să fii profesor și m-a sfătuit mereu să stau cât mai departe de această alegere, chiar dacă am exersat-o și simțeam în unele momente că aș putea fi potrivită. Unica diplomă pe care mama mi-o regretă este cea de absolvire a Departamentului de Pregătire a Personalului Didactic din cadrul Universității “Vasile Alecsandri” din Bacău. În rest, mi le-a aprobat pe toate! Mereu îmi repetă că-i pare rău că nu mi-am ocupat timpul cu altceva, pentru că în mare parte, nici părinților elevilor, nici sistemului n-o să-i pese niciodată de timpul pe care va trebui încă să-l dedic acestei profesii. Aici are motive să-și susțină părerea și după un timp în care o văd tot mai chinuită și tot cu foile până peste cap acasă, încep să-i dau dreptate.
Mama mea atât de mult își iubește profesia, încât eu și sora mea tot timpul am avut ceva de făcut pentru asta. De căutat, de păstrat și de transcris texte pentru sărbătorile școlare, de cumpărat, de dus și de adus lucruri care sunt necesare mamei mele la școală. De pregătit dansuri, de căutat muzică și fragmente de filme pentru nu știu ce lecții deschise. Am tapat suficient încât să-ți iasă ochii. Absolut! Oricând și oricum! Recent, când am prins să vorbesc cu ea câteva minute la telefon între câteva drumuri lungi, în care alergasem la celălalt capăt de lume ca să o văd pe soră mea, ea mă roagă, dacă cumva mai am bani la mine, să intru prin librăriile din Cluj-Napoca și să-i aduc acasă manuale de limba și literatura română pentru clasa a V-a, pentru că nu are din ce pregăti lecțiile. Nu e prima dată. Uite că de data asta nu mai aveam bani suficienți la mine. Economiile mele erau planificate pentru altceva. Știu însă că misiunea mea a rămas aceeași și mama mă așteaptă acasă să vin cu manuale de limbă și literatură română. Minunatul Minister al Educației face orice altceva, numai nu educație. Facem carte fără de carte. Cam așa a început anul școlar 2019-2020. Ăștia care stau „sus” schimbă în fiecare an programele școlare, însă nu au manualele potrivite. Și nu-i interesează dacă tu ca profesor, care vrei să-ți faci bine meseria, nu ai de unde lua cărțile potrivite. Ia-le de unde vrei și cum vrei. Ăsta ar fi un exemplu din sutele.
Mama mea a dat întotdeauna tot ce are și tot ce n-are pentru a-și îndeplini bine misiunea. Asta am învățat și eu de la ea, să fac lucrurile bine, așa cum se cuvine, doar că nu în domeniul ales de ea. Peste ani văd lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată cu ochii ei. Mă doare să aud tot de la ea dezamăgirile sistemului, felicitările false și misogine în adresa profesorilor, bârfe cu duiumul și indiferența de acasă a părinților care cred că pe umerii profesorilor stă TOATĂ educația copilului dumnealor. Nici un profesor nu este responsabil de cei șapte ani de acasă ai copilului dumneavoastră, nici mama mea nu este! Mama mea are cu totul alte responsabilități. Mama mea e responsabilă să nu moară gramatica, limba română, Eminescu și Scrisorile lui, marii clasici și cultura viitoarelor generații. Atât! Cei șapte ani de acasă îi oferiți dumneavoastră și mama mea va avea grijă de toți acei restu’!
De mulți ani la rând mama îmi tot repetă că nu-și dorește mai nimic de ziua profesorilor, pentru că tot ceea ce se întâmplă pe data de 5 octombrie seamănă cu un bal mascat. Nu mi-aș dori nimic mai mult decât să o respecți pe mama mea, pentru că eu am fost copilul ei de acasă și am știut dintotdeauna lipsurile sistemului, grijile multe, timpul alocat, nopțile nedormite și dragostea ei față de tine, copilul ei de la școală.
Mulți dintre profesorii mei, la fel ca și mama, și-au târât întotdeauna casa la școală și școala acasă. De multe ori granița dintre cele două lumi este aproape invizibilă, puțini însă sunt cei cărora le pasă...
0 Comments