Antimuza

Se afișează postările cu eticheta extra-verb. Afișați toate postările

Anul acesta îmi vin cam întârziate felicitările de ziua profesorului. Nici nu știu ce aș mai putea să le urez profesorilor mei, dar mai ales mamei mele, pe care dacă o sun de la câteva sute de kilometri de casă și o întreb ce face pe la 23:00 îmi spune că are mult de scris și câteva teancuri de caiete încă necontrolate. Asta se întâmplă aproape zilnic, pe lângă toate activitățile desfășurate într-o gospodărie de la sat.
De peste douăzeci de ani pentru mine acest răspuns nu este străin și rupt de realitate, așa a fost mereu, de când mă țin eu minte. O cafea tare și multe hârțoage în față – ăsta e profilul mamei mele la ora când eu mergeam liniștită să dorm.
Mama mea a avut mereu mai mulți copii la școală decât acasă și de toți trebuia să aibă grijă. Am crescut într-o casă plină cu caiete, plănuiri, tabele cu gramatică, poze ale elevilor, poeți și cărți. Primul joc pe care l-am învățat încă de mică a fost jocul „de-a școala”. Nu vreți să știți cum împărțeam cu sora mea casa, camerele și fiecare colțișor care era o „clasă de elevi”, sau cancelaria, sau curtea școlii, sau cantina în care noi, clar lucru, eram profesoarele. Jucam și noi ce vedeam la mama.
Țin minte că în zile de duminică până pe la ore târzii, mama mai lipea uneori portretele marilor scriitori clasici români pe niște fâșii de lemn sau carton pe care cu greu le putea găsi pe undeva. Cu mare grijă îi turnam câteodată clei peste acele fâșii de lemn, o ajutam să le pregătească ca să le pună pe pereții școlii, ca să mai știe X sau Y cum arată Eminescu, Creangă, Neculce, Cantemir și ce limbă vorbesc. Între timp îmi povestea despre unul, despre altul. Avea acasă tot felul de penițe metalice și sticluțe cu guaș de toate culorile cu care scria tot felul de citate pe niște foi imense. Cam toți din familie am decupat litere din hârtie care trebuiau să ajungă pe pereții școlii. Cu „Luceafărul” pe buze și cu mama mea de mână am mers de multe ori spre grădiniță. Versurile astea m-au crescut și pe mine și pe soră mea. E prima poezie învățată pe de rost.
Pentru mama mea weekend-urile au fost și au rămas mereu rezerva de timp liber în care putea să scrie, să controleze caiete, să descopere „perlele” limbii române, să pună note de doi și de zece. Astăzi am impresia că pe unele caiete le-a controlat degeaba și te îngrozești de mărturiile textelor pline cu greșeli aruncate pe un perete de facebook.
Fără îndoială, am fost o norocoasă să o am pe mama profesoară acasă, la școală și trebuie să recunosc că am o grămadă de calități moștenite de la ea, chiar dacă aparent, în unele privințe, nu ne-am asemăna deloc. N-a fost niciodată vorba despre „norocul chior” pe care au putut să mi-l pretindă colegii mai mari sau mai mici că „îl am”. Cu toate că s-a întâmplat ca mama mea să-mi fie profesoară și să creadă colegii mei că îmi vin notele din pod, am avut perioade bune când nu mai ieșeam din linia notelor de șapte și opt la lecțiile ei și acasă eram mustrată în așa fel, încât să-mi pară șaptele un zece.
„Ce norocoasă ești că mă-ta e profesoară!” Auzi, aici! Mă-ta are cratimă! Am crescut cu eticheta asta și mereu m-a omorât înțelesul ei la propriu și la figurat. Oi fi eu norocoasă în felul meu, nu neg. Fiecare om are norocul său. Mereu mi-a părut că aș avea nevoie de o explicație din partea celui care mi-a zis-o. De ce oare n-ai fi tu norocos de mama ta?
Are cineva habar cât timp mama mea alocă profesiei ei? Cât timp mi-au furat mie caietele ei necontrolate, notele voastre de doi și de zece? Mult din acest timp mama mea putea să mi-l acorde mie, familiei sau chiar ei însăși. Știi tu câtă treabă am făcut eu în folosul școlii la rugămintea mamei mele? Știi tu că până și tatăl meu a stat cu ciocanul în mână ca să confecționeze tabele de gramatică, portrete, etajere și multe altele, a târât la școală flori de cameră, mobilier și cam tot ce zicea mama acasă că trebuie de dus la școală. Știi tu oare câte matinee și sărbători școlare a făcut mama mea cu hainele mele și ale surorii? Știi tu câtă casă a târât mama mea la școală? Știi tu că în timp ce voi blamați profesorii pe la colțuri, îi acuzați pentru că-și permit să vă facă în multe cazuri observații pertinente, că vă mustră pentru comportamentul vostru neadecvat, mama mea mi-a vorbit despre mulți elevi de-ai săi numai de bine acasă, cu entuziasm și dragoste. Unele comentarii de-ale ei stârneau în mine un soi de gelozie inexplicabilă. „Că-i sărman”, „că-i bun de felul lui chiar dacă îmi strică lecțiile”, „că știe să cânte frumos”, „că scrie foarte bine”, „că-i un geniu”, „că trebuie neapărat să-l pregătesc pentru olimpiadă”, „că sunt sigură că dacă X sau Y ar avea susținere acasă și din partea părinților, ar putea să fie cel mai bun”. Da! Uite aici, mama mea și pe elevii mai slabi de felul lor îi considera tot timpul capabili să se schimbe, să devină cei mai buni dintre cei mai buni. Așa îmi spunea tot timpul acasă despre tine, copilul ei de la școală.
În primul rând, de la mama am învățat ce înseamnă să fii profesor și m-a sfătuit mereu să stau cât mai departe de această alegere, chiar dacă am exersat-o și simțeam în unele momente că aș putea fi potrivită. Unica diplomă pe care mama mi-o regretă este cea de absolvire a Departamentului de Pregătire a Personalului Didactic din cadrul Universității “Vasile Alecsandri” din Bacău. În rest, mi le-a aprobat pe toate! Mereu îmi repetă că-i pare rău că nu mi-am ocupat timpul cu altceva, pentru că în mare parte, nici părinților elevilor, nici sistemului n-o să-i pese niciodată de timpul pe care va trebui încă să-l dedic acestei profesii. Aici are motive să-și susțină părerea și după un timp în care o văd tot mai chinuită și tot cu foile până peste cap acasă, încep să-i dau dreptate.
Mama mea atât de mult își iubește profesia, încât eu și sora mea tot timpul am avut ceva de făcut pentru asta. De căutat, de păstrat și de transcris texte pentru sărbătorile școlare, de cumpărat, de dus și de adus lucruri care sunt necesare mamei mele la școală. De pregătit dansuri, de căutat muzică și fragmente de filme pentru nu știu ce lecții deschise. Am tapat suficient încât să-ți iasă ochii. Absolut! Oricând și oricum! Recent, când am prins să vorbesc cu ea câteva minute la telefon între câteva drumuri lungi, în care alergasem la celălalt capăt de lume ca să o văd pe soră mea, ea mă roagă, dacă cumva mai am bani la mine, să intru prin librăriile din Cluj-Napoca și să-i aduc acasă manuale de limba și literatura română pentru clasa a V-a, pentru că nu are din ce pregăti lecțiile. Nu e prima dată. Uite că de data asta nu mai aveam bani suficienți la mine. Economiile mele erau planificate pentru altceva. Știu însă că misiunea mea a rămas aceeași și mama mă așteaptă acasă să vin cu manuale de limbă și literatură română. Minunatul Minister al Educației face orice altceva, numai nu educație. Facem carte fără de carte. Cam așa a început anul școlar 2019-2020. Ăștia care stau „sus” schimbă în fiecare an programele școlare, însă nu au manualele potrivite. Și nu-i interesează dacă tu ca profesor, care vrei să-ți faci bine meseria, nu ai de unde lua cărțile potrivite. Ia-le de unde vrei și cum vrei. Ăsta ar fi un exemplu din sutele.
Mama mea a dat întotdeauna tot ce are și tot ce n-are pentru a-și îndeplini bine misiunea. Asta am învățat și eu de la ea, să fac lucrurile bine, așa cum se cuvine, doar că nu în domeniul ales de ea. Peste ani văd lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată cu ochii ei. Mă doare să aud tot de la ea dezamăgirile sistemului, felicitările false și misogine în adresa profesorilor, bârfe cu duiumul și indiferența de acasă a părinților care cred că pe umerii profesorilor stă TOATĂ educația copilului dumnealor. Nici un profesor nu este responsabil de cei șapte ani de acasă ai copilului dumneavoastră, nici mama mea nu este! Mama mea are cu totul alte responsabilități. Mama mea e responsabilă să nu moară gramatica, limba română, Eminescu și Scrisorile lui, marii clasici și cultura viitoarelor generații. Atât! Cei șapte ani de acasă îi oferiți dumneavoastră și mama mea va avea grijă de toți acei restu’!
De mulți ani la rând mama îmi tot repetă că nu-și dorește mai nimic de ziua profesorilor, pentru că tot ceea ce se întâmplă pe data de 5 octombrie seamănă cu un bal mascat. Nu mi-aș dori nimic mai mult decât să o respecți pe mama mea, pentru că eu am fost copilul ei de acasă și am știut dintotdeauna lipsurile sistemului, grijile multe, timpul alocat, nopțile nedormite și dragostea ei față de tine, copilul ei de la școală.
Mulți dintre profesorii mei, la fel ca și mama, și-au târât întotdeauna casa la școală și școala acasă. De multe ori granița dintre cele două lumi este aproape invizibilă, puțini însă sunt cei cărora le pasă...

Vă recomand!

Măcar o dată în viață să înlocuiți consultația la psiholog cu o vizită într-o instituție medicală cu profil oncologic.
Intrați și plimbați-vă câteva minute dintr-un capăt în altul al coridorului. Nu vă grăbiți! Căutați să-i priviți în ochi pe oamenii care ies din cabinetele medicilor cu verdictul de cancer în mână și aici brusc(!) o să vă aduceți aminte de toate „catastrofele” personale și impersonale sau poate că deja o să le și uitați.
Încercați cu tot tupeul să ajungeți în staționar. Spargeți ușa! Mai întâi metaforic, apoi cu mult tupeu. La un etaj îi veți găsi, ca acasă, internați pe părinții unor copii, iar la alt etaj pe copiii unor părinți.
Urmăriți-l cu atenție pe soțul unei doamne care îi piaptănă peruca cu grijă și cu atâta dragoste și o să vedeți o altfel de ședință pentru terapie de cuplu.
Ascultați pe coridor pașii grăbiți ai medicilor și asistentelor medicale care zilnic aleargă împotriva morții. Ați auzit și voi cum e treaba aici, sunt mulți învinși și puțini învingători... S-ar putea să nu reușiți să-i opriți din graba lor pentru câteva minute ca să vă spună despre toate crizele de reactivi, substanțe, medicamente, citostatice care le lipsesc din stocuri. Unele dintre cele mai ieftine lipsesc perioade bune din secțiile de pediatrie, pentru că culmea(!), deoarece au o utilizare restrânsă, nu aduc beneficii importante producătorilor, importatorilor și distribuitorilor, adică celor din spatele cortinei care numără banii.
Salutați-i pe copiii care aleargă pe coridoare cu jucăriile în mână grăbiți să ajungă la ședințele de chimioterapie, nu însă la școală. Zâmbiți-le și opriți-i pentru o clipă ca să le strângeți mâna, pentru că nu aveți cum altfel să-i opriți din graba lor...
Intrați într-un salon ca să vedeți niște puști țintiți la pat de perfuzii care știu câte zile mai sunt la număr în care își mai pot îmbrățișa mama. Spuneți-le o poveste, pentru unii dintre ei poate fi chiar ultima. După ce ați terminat de spus povestea și v-ați luat doza de sete pentru viață din ochii lor, mergeți la geam și aruncați-vă privirea către înaltul cerului ca să vedeți cât de mici și cât de mizerabile sunt problemele voastre.
Așezați-vă apoi la masa plină cu desenele celor care sunt îndopați zilnic cu „vrăjeli supertoxice” și care pe la vârsta de 5 ani au un istoric medical scris în câteva volume, semnat de zeci de doctori și conferențiari și luați-vă câteva notițe, ca recitindu-le de fiecare dată, cu toată încrederea să puteți trage o linie sau poate chiar mai multe peste toate tâmpeniile, aberațiile și răutățile acestei lumi!

___________________
(!)La plecare luați esențialul și rămâneți cu vorba poetului:
„Viața e mai tare decât mizeriile ei.” (George Bacovia)

Când ajungi la vârsta de 24 de ani, unele lucruri parcă le simți ca la 82, iar altele ca la 13.

#1 Mie chiar nu-mi plac discuțiile lungi despre unghiile mele sau ale tale și despre câtă culoare e sau nu pe ele. Sunt în stare mai degrabă să termin o astfel de discuție decât să o încep. Eu apreciez momentul în care am pe mâini tot felul de culori de acuarele, creioane, cafea și vopsele pe care tocmai am reușit să le dau viață pe foi sau pe o pânză albă. Și dacă mai pot dansa în momentul respectiv după melodiile mele preferate, sunt un om mai mult decât fericit. Trebuie să mă vezi în acel moment ca să te convingi. Imaginează-ți un om care dansează și e murdar pe mâini de toate culorile.

Nu e vorba despre faptul că nu-mi place să-mi vopsesc unghiile sau că nu-mi cumpăr ojă. Pur și simplu nu-mi plac discuțiile despre subiecte care nu merită prea multă atenție.

#2 Știu precis, din multe surse verificate, că aproximativ 13% din populația globului moare anual de cancer - maladia asta continuă să-i sperie pe mulți; asta ar însemna cam 9,6 milioane de oameni și această cifră va continua să crească în viitor. Cum s-ar spune, asta-i pasiunea mea “profesională”, deci știu ce zic! Cancerul este încă o “închisoare incurabilă” din viața secolului XXI de care mulți se tem, doar că puțini știu că această “închisoare” a existat încă de la începutul omenirii, să zicem ca și multa prostie omenească care ne înconjoară. Odată cu milioanele de oameni și cu multe alte boli, nu moare și nu a murit niciodată ipocrizia și supradoza de prostie din oameni, ba din contra, în ultima vreme se face tot mai răspândită cu fiecare descoperire științifică. Umanitatea a târât după ea veacuri întregi cancerul și prostia. De prima, să sperăm că vom putea scăpa vreodată, dar nu este suficient să avanseze doar medicina pentru asta. A doua însă, avansează de una singură, fără prea multe implicații științifice.

#3 De la o vreme am observat că maculatura prinde valoare în librării. E multă, e tare multă și are efect de spălare de creier printre puținele cărți bune. Sub marca “bestseller” sunt o mulțime de cărți care nu-și merită cititorii și nici măcar eticheta. Ca să înțelegi asta, nu trebuie deloc să te grăbești să cumperi ceva de pe rafturile librăriilor atunci când le calci pragul. Mai întâi de toate studiază-l un pic pe autor, vezi cine este ca personalitate, începe să-i citești pe marii clasici, ai noștri sau din literatura universală. Câțiva, dar buni, foarte buni încât să-ți șlefuiască bine gustul pentru lectură. Apoi vei înțelege câtă maculatură scumpă stă pe rafturile librăriilor și cum trebuie să-ți alegi cărțile pe care merită să le citești. Eu, personal, am aruncat multe cărți, unele din topuri, numai după ce citeam câteva pagini.
E o responsabilitate enormă atunci când oferi omului în dar o carte. Cărțile chiar pot schimba oamenii. Eu le-am primit în dar pe cele mai bune, pentru că oamenii care mi le-au oferit sunt și ei niște buni cititori.

#4 Conceptul de “Dezvoltare personală” de multe ori m-a convins că nu stă în “cărțile de dezvoltare personală”. E o tâmpenie să crezi că DOAR cărțile cu o astfel de etichetă te pot face om, că doar ele te pot învăța ceva și că personalitatea ta poate fi ascunsă printre paginile lor. Prima carte de dezvoltare personală pe care o ținem cu toții în mână este Abecedarul, căci dacă n-am fi ținut Abecedarul în mâini, nu le-am fi ținut pe restu' toate. Tot ce auzi, tot ce citești, tot ce vezi, tot ce admiri, tot ce iubești, absolut tot - îți creează, de fapt, personalitatea.

#5 Încrederea în idealurile și forțele proprii trebuie să le păstrezi la loc ferit de lumină și să le consumi zilnic. Mi-a trebuit și mie ceva timp ca să înțeleg că acesta este singurul gram din caracterul tău pe care tu îl creezi și o lume întreagă, plină de zoi sociale cu efect de spălare de creier, se luptă ca să ți-l zmulgă.

#6 Nefericirea, în principiu, te costă o mulțime de lucruri. Fericirea te costă doar un singur lucru - acela de a fi fericit în clipa prezentului, moment pe care foarte puțini îl conștientizează. Oamenii, de obicei, sunt preocupați de “ieri” sau de “mâine” și uită că, de fapt, sunt în stația lui “azi”.

#7 Succesul e o stare de împlinire personală în primul rând. Niciodată nu contează rezultatul, cât toate eforturile depuse pentru a ajunge la rezultatul final. Pentru fiecare dintre noi succesul este ceva personal și unic. Fiecare are propria rețetă pentru a ajunge la succesul său și nimeni nu va face exact aceiași pași ca și tine, chiar dacă ați ajuns către același posibil țel. Așa că nu văd rostul a miilor de sfaturi “de succes” care astăzi sunt foarte bine comercializate. Un foarte bun sfat “de succes” poate deveni pentru cineva un foarte bun sfat pentru eșec. E suficient să fii destul de ambițios, să fii pregătit să treci prin “foc”, “apă” și oricare altă “stihie socială” ca să-ți sărbătorești fiecare țel, asta până la urmă o fac toți. Să îi asculți pe toți și să faci ca tine - singura regulă care funcționează!

#8 Oamenii iubesc și urăsc cu aceeași intensitate. Când nu e ură, e iertare, dar iertarea cea adevărată trebuie să fie din toată inima, până la ultima picătură de sânge.

Când nu e dragoste, fac zgomot toate cuvintele frumoase. Mușcă unul din trupul celuilalt până își golesc sufletul ambii, ca să înțeleagă că oasele lor nu s-au putut iubi niciodată cu adevărat.

#9 O femeie învață să fie femeie numai atunci când tot ce-i rămâne de făcut este să fie o femeie puternică. Toate miturile despre femei puternice și fricile bărbaților mă plictisesc. Punct! La acest capitol nu mai am nimic de spus, orice altceva cred că ar fi de prisos.

#10 N-am dușmani și nici prieteni raportați 50% la 50% și cu siguranță că nici tu nu ai. Nu există o astfel de prietenie și nici dușmănie. Atât din răutatea, cât și din bunătatea oamenilor, omul învață să fie OM.

Cât despre viață, se trăiește la extremul simplu;
Frumosul se conjugă numai la prezent;
Eticheta de pe vârstă se păstrează la absent...

DESPRE MINE

GALERIE/ PICTURĂ ȘI CAFEA

CAPRICIILE MUZEI

ARHIVĂ

Gândurile

și rândurile

îi fac pe oameni!