Îmi simt gândul zbuciumat
Ca un proces termodinamic,
Ce-mi suge trupul ne-ncetat,
Ce-mi arde echilibrul trainic.
Căci voi mă rupeţi, mă-necaţi
În nedreptatea voastră pură
Şi-mi injectaţi fiinţa toată
Cu nepăsare şi doar ură.
Şi nu-nţeleg de ce scuipaţi
În simplitate, a mea fiinţă,
De ce credeţi că bunătatea
O dobândim făr’ de credinţă?..
Tac. Privesc.
Şi nu mai cred în zile ce-mi zâmbesc.
Ascult. Gândesc.
Nu simt abisul ce-l citesc.
Alerg. Zdrobesc.
Şi nu mai cred că poate te iubesc.
Nu am nici inimă,
Venin mă poartă printre vene;
Nu am nici urmă
Şi trec prin astă lume alene;
Căci sunt marioneta
Vândută pe-o monedă;
Am fost cândva fiinţă,
Puteam zâmbi curat,
Dar ai vândut din mine
Priviri ce m-au trădat
Şi cât de bine-ţi şade
În rol de vânzător
Şi cum de ai putut arde
Şi vinde-al inimii fior?
Acum eu doar exist
Iar tu fals ai rămas;
Cu privirea ta de sfinx
M-ai ucis, te-ai îmbătat
Cu inima şi al meu glas.
Cu-al ei chip şi suferinţă,
Privirea ei mă înfioară;
În ea găsesc a mia oară
Şi dragoste, şi pocăinţă.
O, dulce mamă şi speranţă
Eu te iubesc atât de mult,
Tu ai fost visul meu ce-ndată
A făurit ceea ce sunt.
Puţine stele sunt pe cer
Ce parcă toate îţi vegheză
Trupul trudit ascuns în noapte,
Dar sufletul ţi-l luminează.
Eu mă închin în faţa ta
Şi-ţi sunt datoare viaţa toată,
Pentru existenţa mea
Şi pentru drumul meu prin soartă.
Trecut-au ani şi nopţi, şi zile,
Călăuzit de-al mamei chip,
Şi-a scris soarta-ntre cuvinte
Cu glas român, de om trudit.
Şi azi o lacrimă mai curge,
Cuprinde versu-n foc arzând.
Vieru-i liniştea în zile sfinte,
Ecoul veşnicului gând.
Comori de versuri au rămas
Să-i cânte-n veci de pomenire,
Rostite lin, cu-al ţării glas,
Cu suflet pentru-a sa menire.
Furat de timp, de ani şi soartă,
S-a dus un geniu-n nemurire
Şi multe ierni o să mai treacă
Păstrându-i poezia vie.
Păşesc spre nicăieri,
Păşesc fără să vreau,
Mă regăsesc în mii de stări,
Să sorb abisul, asta vreau.
Aici sunt vorbe ce nu dor
Pentru că-s mute de-a lor soartă,
Aici sunt aripi pentru zbor
Şi toate-s gratis, fără plată.
Aici e lumea mea şi vreau
Să-mi rătăcesc fiinţa toată,
În necuvinte vreau să stau
Să-mi scriu durerea mea pe faţă.
Zâmbeşti şi azi, zâmbeşti şi mâine
Şi măşti pe rând acum le scoţi,
Dar lacrima o porţi cu tine,
De vrei să scapi de ea – nu poţi.
Decor de suflet şi de trup
E zâmbetul ca element,
Dar nu de inimă şi gând
Se dă pe gratis, fără preţ.
E masca cea înşelătoare
Cu-n preţ prea mizer cumpărată,
E masca cea chinuitoare
Ce decorează o lume toată.
Doar cu speranţe, fără putere
Ziceam în mine acelaşi lucru cu durere –
Să pleci acum, să nu te-ntorci,
Chinuit vei fi cât poţi
Să-mi dai convingeri fără rost,
Să-mi spulberi vise ce au fost;
Rămâi doar semn de întrebare
Printre gândul meu
Cuprins de exclamare;
Căci ochii tăi şi acum mă mint,
Cuvântul tău eu nu-l mai simt.
Tu n-ai ştiut să crezi în tine
Rămâi doar umbra pentru mine
Trecutului ce l-am pierdut
A lacrimii ce m-a durut.
Pierd un zâmbet inocent,
O sclipire-n ochi îmi arde,
Primii fulgi atât de-ncet
Iarna-n suflet ne împarte.
Totu-i alb şi-atât de fin
Pân’ şi lacrima ne cântă,
Vindecaţi de-un cer senin
De lumina iernii sfântă.
Şi treziţi de-a ei minuni,
Bunătate şi iubire
Răscolim şi-n noi, şi-n fulgi
Sufletul în tăinuire.
13 zile din 13 anotimpuri,
Cuprind 13 vise
Rătăcite-n 13 rânduri.
13 măşti şi doar un singur zâmbet,
Ucid 13 cuvinte
Umplute cu veninuri.
Să vrei,
Să crezi,
Să poţi,
Să vezi,
Cauţi 13 motive
Ce nu mai au dovezi.
Te simt mereu pe undeva,
Prin inima ce îmi tot arde.
Un „Te iubesc ” să-ţi spun aş vrea,
Să rup din mine acum o parte.
Te simt în fiece suflare
Din câte zile mi-au rămas,
Te înec în ochi sau poate-mi pare
Printre cuvinte fără glas.
Te simt şi-n clipe de tăcere
Şi strig spre tine – nu m-auzi!
Distanţa ne-a ucis prin clipe
Şi nu găsesc unde te-ascunzi.
În întunericul din mine
Apari încet după cortine,
Ca raza chipului angelic
Prezentă-n visul meu feeric.
){kind=link}
