Prin tine respir în versuri,
Mă simt invadată de tine şi
Cerşesc timp din gândurile mele
Ca să visez
Singură.
Nu vreau emoţii la comandă
Sau scene dulci de avangardă;
Nu par a fi actriţă bună,
Dar prin tine gândurile-mi capătă
Roluri unice;
Prin tine zbor când vreau
Şi n-am nevoie de aripi;
Prin tine sunt liberă
Şi mă descopăr pe mine;
Prin tine sorb esenţe vanilate,
Prin tine mă simt
Oarbă de violet,
Îmi pictez fundiţele de balerină
Uitate pe undeva
Şi rătăcesc în altă parte prin mister;
Tot prin tine am răni adânci
De singurătate,
Mă zgârâie realitatea,
Mă arde lumina lunii
Şi zâmbesc simplu, firesc
Tot prin tine;
Prin tine îmi caut albastrul ochilor
Și-mi găsesc privirea;
Prin tine îmi simt venele în palme
Și mi-e dor la nesfârșit de viață!
Prin mine nu sunt
Decât prezenţă,..
Şi dacă mă privesc
Mă cuprinde frigul
Și îngheț!..
Doar aici soarele luceşte pentru mine
Şi păsările albe-ajung până la stele,
Şi viaţa e mai viaţă
Sub cerul Limbii mele.
Aici natura i se-nchină
Şi orice voce-i cântă bucuros poeme,
Orice cuvânt trăieşte şi respiră
Doar în poezia limbii mele.
Sub cer albastru-n veci de sărbătoare
Eu mi-am văzut copilăria ca o floare;
Şi orice durere-mi dă senzaţie străină
Dacă nu e plânsă sau cântată în limba cea română.
Te iubesc.
Prin furtuna inimii mele
Am sentimente nebuneşti pentru tine;
Te caut,
Te caut,
Te caut prin stele
Şi găsesc doar stări mediocre în mine.
Tu nu-nţelegi că m-ai înnebunit?..,
Şi nu-nţelegi că fără tine-s oarbă?
Ochii tăi prea sinceri care m-au privit
I-am lăsat în picuri să mă soarbă.
Eu simt cum zac în tine
Şi gândul tău îl urmăresc,
În umbra serii violete
Mă descompui și mă citești.
Şi n-am senzaţii proaste sau perverse
De-o dragoste avană,
Iubesc şi simt senzaţia egal
În forma boţului de sentimente în piept.
Te sorb,
Paralizat să-mi stai!
Să te iubesc doar eu ca o nebună,
Să-ţi caut esenţe tari de fericire,
Să-mi construiesc iubirea-n forma cea mai bună!
În durerea palmelor mele
Îmi curg iluzii – şi eu prin ele,
Cine eşti?
Cine sunt?
Mă întreabă substanţa în mine
Şi tot mă roade şi mă aruncă în vânt.
Puteri nu am –
Să mă ascult pe mine.
Iubesc ceva din lumea asta
Şi-mi dau seama
Că gândurile mele toate trec prin tine.
E linişte amară în sufletu-mi
Şi nu-i decât o mortăciune vie,
Parazitară pe inima mea albă
Ce-mi provoacă setea de tine.
Şi tot aceiaşi genii şi aşi de doi bani
Rotindu-se în jur prin în cap mă ard
Şi mă consum inepuizabil
Pân’ ajung în timpul zero al nopţii şi cad.
Nu le promit oamenilor nimic
Decât tot praful meu,
Omenia – legea întâi a definirii,
Prietenia şi condiţia mea fermă
A susţinerii şi împlinirii.
Iubire pentru El nu ofer decât unui singur
Şi nebunie, şi
Agonie, şi tot
Pân’ nu înnebunesc şi eu de fericire
Cu-n El ales de inimă
Fiindu-mi tot.
Şi cât nu mi-aş dori să-nnebunesc
Ar fi şi sensul doi
Al pretinderii reale;
Să nu mai visez,
Să fiu aşa ascetică
În dimineţi pline şi albe.
Şi totuşi, oarbă de violet
Îmi văd strâns legate mâinile,
Îmi văd sărmane venele
În culori pe-o foaie care ţipă
Şi urlă, şi-nghite culoare.
Obosită, cad – nu rezist,
Port monologuri vii în mine
Din noaptea până-n dimineaţa care
Mă voi trezi nebună,
Plină de o nouă speranţă;
Aştept dimineaţa-n care
Voi fi o nouă Eu,
Aştept dimineaţa-n care
Voi purta dialoguri banale şi fericite;
Căci o să port solilocvii în mine
Până te găsesc
Să-mi potolesc setea.
Îmi vreau soarele meu,
Eu vreau să mă trezesc
Un alt om
Într-o nouă zi.
Nu găsesc în singurătate
Decât răspunsuri adevărate
Către o dragoste mare,
Către la acea metamorfoză – Noi.
NU cer nimic de la nimeni
Şi nu răspund cu alarme,
Căci dacă n-aş avea
Încredere totală în timp,
Trebuia demult să mă dizolv şi eu
Ca o materie care nu simte nimic
Decât doar că simte.
M-am pierdut atunci
Când aveam nevoie de el,
Fără să fi şi crezut
Că tot ce-avem comun e unicul ţel.
E-atât de simplu
Să visez la el, la noi,
Să-l regăsesc în mine
Şi să visez un vis pentru doi.
În ochii lui perlaţi
Orbesc de dor, de fericire,
Eu şi secundele le-mpart
În lungi fiori de nemurire.
Şi când îmi zboară-un gând spre el
L-ascund adânc, uşor în mine,
Ca să-l iubesc aşa doar eu
O viață întreagă și înc-o mie.
Mărunte gânduri, mari speranţe
Le simt în mine-n loc de gloanţe;
Iar fulgii albi se pun pe rană
Tămăduind privirea oarbă.
Şi ninge cum nu a mai nins
Cu fulgi şi gânduri, frânturi de vis;
Flămând mi-e sufletu-n ninsoare
Când cad steluţe albe-n palme.
Trăiesc o iarnă prea bogată
De fulgi, de gânduri şi speranţă;
Ceva se schimbă-n toată starea
Căci tu îmi invadezi visarea.
Priviri de dragoste, plăcere
Emoţii ard doar în tăcere;
Eşti tu, sunt eu
Şi suntem ambii
Nebuni, vrăjiţi de aberaţii.
Şi mă cuprinzi, şi te cuprind,
Şi ardem ambii fericiţi.
În palma ta e mâna mea
Aşa cum noaptea ascunde luna.
Şi stăm pe valurile vremii,
Ascunşi în toamnele tăcerii;
Şi te iubesc, şi mă iubeşti,
Curg sentimente nebuneşti.
Eu mă desprind şi mă trezesc
În dimineţi prea reci,... firesc.
Căci ochii mei mă mint din nou
Şi visele-mi rămân ecou.
Acest prezent n-a fost trecut,
E visul meu, al tău pierdut;
Rămâne-un vis, atât, doar vis
Al meu, al tău bizar şi stins.
Un El şi o Ea pe-o coală albă
Pictau din negură speranţă,
Mergeau de parcă s-au uitat
Pe-acelaşi drum tăcut, pătat,
Pătat de amintiri şi dor,
De ochi nebuni sau de amor.
Un El şi o Ea pe-o coală albă
Scriau licori şi aberanţă,
Visau mereu acelaşi gând,
Pictau în forme zile-n vânt.
Un El şi o Ea pe-o coală albă
Se rătăceau incandescent,
Lumini de violet şi galben
Azi i-a unit ca-ntr-un infern.
Un El şi o Ea pe-o coală albă
Erau pictaţi ca prima dată
Şi-n raze de priviri sonore
Erau doar forme incolore.
Iar zboară frunzele nebune
Pe drumuri lungi în zare,
E toamnă afară şi în mine
Îmi umblă visele hoinare.
Decor luciu, metal şi dor
Se zbat în bezna-mi albă,
E toamnă afară şi-n decor
Se pierde starea toată.
Chiar dacă-s ploi şi-i vânt, şi-i rece
Și-mi picură speranţa;
E doar o toamnă care trece,
Ce-mi construieşte viaţa.
Încep în două rânduri,
Continui în mii de stări,
S-ajung să mă-nţeleg,
Să-mi număr nervii verzi.
Arome răvăşite,
Candele parfumate
Se zbat în bezna albă
În sufletu-mi pe-o carte
Şi învie toate – moarte.
Nu par să scriu tărie
Şi nici deşertăciune,
Dar tot ce zace-n suflet
Are un motiv anume.
Decor luciu, metal și dor
Orbesc de-atâta soare
Şi ţi-ar părea nonsens,
Dar starea asta doare.
