1. „Noi suntem niște mașini de supraviețuire – vehicule robot, programate orbește să păstreze în viață acele molecule egoiste cunoscute drept gene.”
2. „Deși evoluția poate să ni se pară, într-un sens destul de vag, un „lucru bun", mai ales de vreme ce noi suntem produsul ei, în realitate nimic nu „vrea” să evolueze. Evoluția este ceva care se petrece, vrând-nevrând, în pofida tuturor eforturilor prin care replicatorii (și în prezent genele) încearcă s-o împiedice de a se produce. Jacques Monod a spus acest lucru foarte bine într-una din conferințele sale, remarcând apoi cu o grimasă: „Un alt aspect curios al teoriei evoluționiste este faptul că toată lumea crede că o înțelege!””
3. „ADN-ul nostru trăiește în corpurile noastre. El nu este concentrat într-o anumită parte a corpului, ci este repartizat în celule, într-un corp omenesc de talie medie există aproximativ o mie de milioane de milioane de celule și, cu câteva excepții de care putem face abstracție, fiecare din aceste celule conține câte un exemplar complet din ADN-ul corpului respectiv. Acest ADN poate fi privit ca un set de instrucțiuni referitoare la modul în care se construiește un corp, scrise în alfabetul A, T, C și G al nucleotidelor. E ca și cum, în fiecare încăpere dintr-o construcție gigantică, s-ar găsi o bibliotecă, în care se află planurile arhitecturale ale întregii clădiri. „Biblioteca” dintr-o celulă se numește nucleu. Planurile arhitecturale cuprind, la om, 46 de volume - numărul acestora diferă de la o specie la alta. „Volumele” se numesc cromozomi. La microscop, ei sunt vizibili ca niște filamente lungi, iar genele se înșiră, în ordine, de-a lungul lor.”
4. „Instrucțiunile din ADN s-au asamblat prin selecție naturală.”
5. „Duplicația moleculelor de ADN este numai o parte a problemei. Dar dacă ADN-ul este, într-adevăr, un set de planuri de construcție a unui corp, cum se realizează practic aceste planuri? Cum se transformă ele în țesuturile unui organism? Această întrebare mă conduce la cel de-al doilea lucru important pe care-l fac moleculele de ADN. Indirect, ele supraveghează fabricarea unui alt tip de molecule – proteinele.”
6. „Indiferent câte cunoștințe și câtă înțelepciune acumulezi în timpul vieții, nici măcar o iotă din ele nu va trece asupra copiilor tăi pe căi genetice. Fiecare nouă generație începe de la zero. Un corp este instrumentul genelor de a se păstra nealterate.”
7. „Nu există nici o definiție universal admisă a unei gene.”
8. „Gena este unitatea de bază a egoismului.”
9. „O altă teorie, propusă de Sir Peter Medawar, constituie un bun exemplu de gândire evoluționistă în termeni de selecție genetică. Mai întâi, Medawar respinge argumente tradiționale, de genul: „Moartea indivizilor vârstnici este un act de altruism față de restul speciei, pentru că dacă ar mai trăi, după ce-au ajuns prea decrepiți ca să se reproducă, ar face umbră pamântului de pomană".
10. Strămoşii nu mor niciodată la tinereţe! O genă care îi face să moară pe posesorii ei se numeşte genă letală. O genă semiletală are drept efect slăbirea organismului, astfel încât face să crească probabilitatea morţii din alte cauze.”
11. „Sexul „facilitează acumularea într-un singur individ a mutațiilor avantajoase care se produc separat în diferiți indivizi”.”
12. „Atunci când nu recurg la alte formulări, „comportament altruist” și „comportament egoist” vor însemna comportamentul unui corp animal față de altul.”
13. „Prin funcțiile sale, creierul poate fi privit drept analog cu computerul. Ele sunt analoage prin aceea că ambele tipuri de mașină generează modele complexe de output, după analiza unor modele complexe de input și după referirea la informația stocată.”
14. „Memoria sau baza de date este o parte esențială și în computerul digital. Memoriile computerelor sunt mai sigure decât cele umane, dar și mai puțin voluminoase și de enorm de multe ori mai puțin sofisticate în tehnicile lor de regăsire a informațiilor.”
15. „Genele lucrează controlând sinteza proteinelor. Acesta este un mod puternic de manipulare a lumii, dar este lent. Pentru construcția unui embrion, e nevoie de câteva luni de răbdătoare aranjări ale proteinelor. Pe de altă parte, esențial în comportament este faptul de a fi rapid. El se desfașoară pe o scală temporală nu de ordinul câtorva luni, ci de ordinul secundelor și al fracțiunilor de secundă. Ceva se întâmplă în lume, o bufniță săgetează prin aer, un foșnet în iarba înaltă trădează prezența prăzii și, în câteva milisecunde, sistemele nervoase intră în acțiune, mușchii se încordează și viața cuiva este salvată - sau pierdută. Genele nu au astfel de timpi de reacție. Ca și andromedanii, genele nu pot decât să dea tot ce pot înainte de a-și construi un rapid computer director, programându-l în avans cu reguli și „sfaturi", care să-l facă apt de a face față tuturor eventualităților pe care le pot ele „anticipa”, însă viața, ca și jocul de șah, oferă prea multe eventualități posibile pentru ca să poată fi anticipate toate. Ca și programatorul de șah, genele trebuie să-și „instruiască” mașinile de supraviețuire nu în detaliu, ci să le înzestreze cu strategii generale, cu tehnici și trucuri ale vieții.”
16. „Genele sunt maeștri programatori și ele programează pentru viețile lor. Ele sunt judecate în funcție de succesul programelor lor de a face față la tot felul de întâmplări imprevizibile, pe care viața le scoate în calea mașinilor lor de supraviețuire, iar verdictul este dat de către nemilosul judecător de la curtea de supraviețuire.”
17. „Există, însă, alte modalităţi în care interesele indivizilor din specii diferite sunt acut conflictuale. De exemplu, un leu vrea să mănânce trupul unei antilope, dar antilopa are planuri cu totul diferite pentru corpul său. În mod normal, aici nu se vorbeşte despre o competiţie pentru resurse, dar logic e greu de văzut de ce nu. Resursa disputată este carnea. Genele de leu „vor” carnea drept hrană pentru maşina lor de supravieţuire. Genele de antilopă vor carnea ca muşchi activi şi organe pentru maşinile lor de supravieţuire. Cele două utilizări ale cărnii sunt incompatibile şi, prin urmare, se naşte un conflict de interese. Membrii aceleiaşi specii sunt şi ei făcuţi din carne. De ce canibalismul este un fenomen destul de rar? După cum am văzut în cazul pescăruşilor cu cap negru, destul de frecvent adulţii mănâncă puii semenilor lor. Cu toate acestea, niciodată nu pot fi văzute carnivore adulte, urmărind alte animale adulte, din aceeaşi specie, cu intenţia de a le mânca. De ce nu? Suntem încă atât de obişnuiţi să gândim în termenii concepţiei evoluţioniste despre „binele speciei”, încât uităm adesea întrebări perfect raţionale, precum: „De ce leii nu vânează alţi lei?” O altă întrebare bună, din genul celor care se pun foarte rar, este: „De ce antilopele fug din calea leilor, în loc să riposteze?” Leii nu vânează lei deoarece, dacă ar face acest lucru, nu s-ar institui o SSE (strategie stabilă de evoluţie). O strategie canibală ar fi instabilă din aceleaşi motive ca şi strategia de şoim, din exemplul anterior. Există un prea mare pericol de ripostă. Aceasta e mai puţin probabil să aibă loc în conflictele dintre membrii unor specii diferite, ceea ce explică faptul că atât de multe animale vânate de prădători o iau la fugă, în loc să riposteze. Situaţia îşi are, probabil, rădăcinile în faptul că, în interacţiunea dintre două animale din specii diferite, există o asimetrie constituţională mai mare decât aceea dintre membrii aceleiaşi specii. Ori de câte ori există într-un conflict o asimetrie accentuată, este probabilă instituirea unor SSE (strategii stabile de evoluţie) bazate pe strategii condiţionale, dependente de acea asimetrie. Strategii de tipul „dacă eşti mai mic, fugi; dacă eşti mai mare, atacă" au mari şanse de a se dezvolta în conflictele dintre membrii unor specii diferite, deoarece există, între ei, atât de multe asimetrii.”
18. „Presimt că s-ar putea ca, la un moment dat, să considerăm invenția conceptului de SSE (strategie stabilă de evoluţie) drept una din cele mai importante dezvoltări ale teoriei evoluționiste de la Darwin încoace. Acest concept se aplică oriunde avem de-a face cu un conflict de interese, ceea ce înseamnă aproape pretutindeni. Cei ce studiază comportamentul animal au căpătat obiceiul de a vorbi despre ceva numit „organizare socială”. Prea adesea, organizarea socială a unei specii este tratată ca o entitate de sine stătătoare, cu propriul său „avantaj” biologic. Un exemplu, prezentat în paginile anterioare, este acela al „ierarhiei raporturilor de dominație”. Cred că, într-un mare număr de afirmații ale biologilor despre organizarea socială, se pot desluși presupoziții selectionist grupale ascunse. Pentru оntâia oară, conceptul lui Maynard Smith de SSE (strategie stabilă de evoluţie) ne permite să vedem limpede în ce fel o mulțime de entități egoiste independente pot ajunge să semene cu un singur întreg organizat. Cred că acest concept se va dovedi valabil nu numai în ceea ce privește organizarea sociala în cadrul speciilor, ci și la nivelul „ecosistemelor” și al „comunităților” alcătuite din mai multe specii.”
19. „Fondul genetic este, pe termen lung, mediul înconjurător al unei gene. Genele „bune” sunt selectate orbește drept acelea care supraviețuiesc în fondul genetic. Aceasta nu este o teorie; nu e nici măcar un fapt de observație: este o tautologie, întrebarea interesantă este: ce anume face ca o genă să fie bună? Într-o primă aproximație, am spus că ceea ce face ca o genă să fie bună este capacitatea ei de a construi mașini de supraviețuire eficiente – corpuri.”
20. „Ce este gena egoistă? Nu este numai o porțiune fizică distinctă de ADN. Ca și în supa primitivă, ea reprezintă toate replicile unei anumite porțiuni de ADN, raspândite de-a lungul și de-a latul lumii.”
21. „Înrudirea dintre părinte și copil este întotdeauna de exact 1/2.”
22. „Unii folosesc termenul „selecție familială” pentru distinge „selecția naturală” de „selecția grupală” (supraviețuirea diferențială a grupurilor) și de „selecția individuală” (supraviețuirea diferențială a indivizilor). Selecția familială explică altruismul intrafamilial; cu cât relația de înrudire este mai apropiată, cu atât este mai puternică selecția.”
23. „Fiecare individ are o „speranță de viață”, pe care un agent de asigurări o poate calcula cu o anumită eroare. A salva viața unei rude care urmează să moară în curând de bătrânețe are un mai slab impact asupra viitorului fond genetic decât dacă se salvează viața unei rude, la fel de apropiate, dar care are viitorul în față.”
24. „Corpurile vii sunt niște mașini programate de niște gene care au supraviețuit. Supraviețuirea lor s-a produs în condiții care, în medie, tindeau să fie caracteristice mediului de viață al speciilor în trecut. Prin urmare, „estimările” de costuri și beneficii se bazează pe o „experiență acumulată.”
25. „Dacă animalele ar avea tendinţa de a se comporta altruist faţă de indivizii cu care se aseamănă din punct de vedere fizic, le-ar putea fi rudelor de puţin folos. Multe lucruri ar depinde de nişte caracteristici extrem de amănunţite ale speciei respective, în orice caz, o astfel de regulă ar conduce la decizii „corecte" numai într-un sens statistic. Dacă însă condiţiile se modifică, de exemplu, dacă o specie ar începe să trăiască în grupuri mult mai numeroase, această regulă ar putea duce la decizii eronate. Se poate concepe că prejudecăţile rasiale ar putea fi interpretate ca o generalizare iraţională a tendinţei, familial selectate, de identificare cu indivizii care îţi seamănă din punct de vedere fizic şi de a fi agresiv faţă de indivizii, în aparenţă, diferiţi.”
26. „Presupoziția fundamentală a acestei cărți este aceea că mașinile de supraviețuire sunt, în general, conduse de gene egoiste, de la care, cu siguranță, nu ne putem aștepta să vadă în viitor și nici să le pese de bunăstarea întregii specii.”
27. „Ideea de bază că reproducerea este o afacere costisitoare, îndeosebi pentru mamă, nu e mai puțin adevărată.”
28. „La mamifere, sexul este determinat după cum urmează. Toate ovulele sunt capabile să se dezvolte atât ca masculi, cât şi ca femele. Spermatozoidul este acela care transportă cromozomii ce determină sexul. Jumătate dintre spermatozoizii produşi de către un bărbat fac femele, aceştia fiind spermatozoizi de tip X, iar jumătate fac masculi, spermatozoizii de tip Y. Cele două tipuri de spermatozoizi arată la fel. Se deosebesc numai printr-un singur cromozom. O genă care-l face pe un tată să nu aibă decât fiice şi-ar putea atinge obiectivul determinându-l să nu producă decât spermatozoizi X. O genă care face ca o mamă să nu aibă decât fiice ar putea să lucreze dacă ar produce un spermicid selectiv, ori dacă ar face-o pe mamă să avorteze embrionii masculi. Ceea ce căutăm este ceva echivalent cu o strategie stabilă de evoluţie (SSE), deşi, în acest caz, mai mult decât în capitolul despre agresiune, strategia este numai o figură de stil. Literalmente, un individ nu-şi poate alege sexul copiilor săi. Dar genele care determină tendinţa de a avea copii de un sex ori de altul există. Dacă presupunem că există astfel de gene, favorizând proporţii inegale între sexe, au vreunele din ele şanse mai mari de a se înmulţi în fondul genetic decât alelele lor rivale, care favorizează o proporţie egală între sexe?”
29. „Selecția naturală va penaliza cu severitate o astfel de credulitate a masculilor și, de fapt, îi va favoriza pe masculii care iau măsura radicală de a ucide orice potențial copil vitreg, de îndată ce se împerechează cu o nouă femelă. Aceasta este probabil explicația așa-numitului efect Bruce: șoarecii masculi secretă o substanță care, mirosită de către femelă, îi poate provoca acesteia avortul. Ea avortează numai dacă mirosul este diferit de acela al fostului ei partener, în acest mod, un șoarece mascul distruge potențialii copii vitregi, facând-o, totodată, pe femelă receptivă față de avansurile lui sexuale, în treacăt fie spus, Ardrey vede în efectul Bruce un mecanism de control al natalității! Un exemplu asemănător este acela al leilor masculi, care, odata ajunși într-o ceată, îi ucid câteodată pe puii existenți, probabil fiindcă aceștia nu sunt ai lor.”
30. „Ceea ce rezultă de aici este faptul că una din cele mai dezirabile calități pe care un mascul le poate avea în ochii unei femele este, pur și simplu, atractivitatea sexuală ca atare. O femelă care se împerechează cu un superatrăgător macho e mai probabil să aibă fii atrăgători în ochii femelelor din generația următoare, care-i vor face o grămadă de nepoți. La origine, deci, se poate concepe că femelele îi aleg pe masculi pe baza unor evidente calități utile, precum o musculatură puternică, însă odată ce astfel de calități devin larg acceptate drept atractive printre femelele speciei, selecția naturală ar urma să continue a le favoriza pur și simplu deoarece sunt atrăgătoare.”
31. „Ceea ce sugerează această uimitoare varietate este faptul că felul de viață al omului este în mare măsură determinat de cultură, mai curând decât de gene. Cu toate acestea, încă este posibil ca masculii umani în general să fie înclinați către promiscuitate, iar femelele către monogamie, dupa cum am fi anticipat pe temeiuri evoluționiste. Care dintre aceste două tendințe domină în diferite societăți depinde de amănuntele împrejurărilor de ordin cultural, așa cum la diferitele specii animale depinde de amănunte ecologice.”
32. „Insectele din grupul cunoscut drept hymenoptere, între care și furnicile, albinele și viespile, posedă un sistem foarte vechi de determinare a sexului. Termitele nu aparțin acestui grup și nu au în comun această particularitate, în mod tipic, un cuib de hymenoptere are o singură regină matură. La tinerețe, ea face un zbor nupțial, în timpul căruia depozitează spermatozoizi suficient de numeroși pentru întreaga-i viață, destul de lungă - zece ani sau chiar mai mult. De-a lungul anilor, ea distribuie spermatozoizii asupra ovulelor sale, facând ca ouăle să fie fertilizate pe măsură ce ies din trompele ei.
Dar nu toate ouăle sunt fertilizate. Cele nefertilizate se dezvoltă ca masculi. Prin urmare, masculul nu are un tată, ci toate celulele din corpul său conțin doar un singur set de cromozomi (cu toții obținuți de la mamă), în loc de două seturi (unul de la tată și celălalt de la mamă), așa cum se întâmplă cu noi. În termenii analogiei din capitolul 3, un mascul de hymenoptera posedă numai un exemplar din fiecare „volum” aflat în fiecare din celulele sale, în loc de obișnuitele două. Pe de altă parte, o femelă hymenoptera este normală, prin aceea că are un tată și posedă obișnuitul dublu set de cromozomi în fiecare din celulele din corpul său. Dacă o femelă se dezvoltă ca regină sau ca lucrătoare depinde nu de genele ei, ci de felul în care este crescută. Cu alte cuvinte, fiecare femelă are un set complet de gene producătoare de regine, precum și un set complet de gene producătoare de lucrătoare (mai exact, seturi de gene pentru producerea fiecărei caste de lucrătoare, soldat etc.). Care anume set de gene este „activat" depinde de felul în care este crescută, în special de hrana pe care o primește.”
33. „Deși există multe complicații, în esență așa stau lucrurile. Nu știm de ce s-a dezvoltat acest extraordinar sistem de reproducere sexuată. Fără îndoială, au existat motive solide, dar deocamdată trebuie să-l privim ca pe un fapt curios legat de hymenoptere. Oricare ar fi fost temeiul originar al acestei ciudățenii, ea dă iama printre regulile clare de calcul al gradului de înrudire, din capitolul 6. Asta înseamnă că spermatozoizii unui singur mascul, în loc să fie cu toții niște unicate, sunt cu toții absolut identici. Un mascul posedă un singur set de gene în fiecare din celulele corpului său, nu un set dublu. Prin urmare, fiecare spermatozoid trebuie să primească întregul set de gene și nu o mostră de 50 la sută, astfel încât toți spermatozoizii unui anumit mascul sunt identici. Să încercăm acum să calculam gradul de înrudire dintre o mama și un fiu. Dacă se știe că un mascul posedă o genă A, ce șanse există ca mama lui să o aibă în comun cu el? Răspunsul trebuie să fie de 100 la sută, de vreme ce masculul nu are tată și toate genele lui sunt dobândite numai din partea mamei. Dar să presupunem acum drept știut faptul că o regină posedă gena B. Sunt numai 50 la sută șanse ca fiul să aibă și el aceeași genă, de vreme ce el conține doar jumătate din genele ei. Sună a contradicție, dar nu este. Un mascul primește toate genele sale de la mamă, dar mama dă fiului numai jumătate din genele ei. Soluția aparentului paradox rezidă în faptul că un mascul posedă numai jumătate din numărul obișnuit de gene. Nu are nici un sens a ne chinui cu întrebarea dacă „adevăratul” indice al gradului de înrudire este de ½ sau de 1. Acest indice e numai o măsură creată de mintea omenească și dacă, în unele cazuri, creează dificultăți, va trebui să renunțăm la el și să ne întoarcem la primele principii. Din punctul de vedere al unei gene A din corpul reginei, șansele ca gena respectivă să se afle și în corpul fiului sunt de1/2, la fel ca și în cazul unei fiice. Prin urmare, din punctul de vedere al unei regine, urmașii săi, de ambele sexe, sunt la fel de strâns înrudiți cu ea pe cât sunt și odraslele de om cu mama lor.”
34. „Cultura este o cultură de gene.”
35. „De exemplu, termitele din Africa și, cu totul independent, mai multe specii de furnici din Lumea Noua cultivă „grădini de ciuperci”. Cele mai bine cunoscute sunt așa-numitele furnici „parasol” din America de Sud. Acestea au un succes imens. S-au descoperit colonii cu peste două milioane de indivizi. Cuiburile lor reprezintă niște uriașe complexe subterane de pasaje și galerii ajungând până la trei metri adâncime sau mai mult, realizate prin excavarea a peste 40 de tone de pamânt, încăperile subterane conțin grădinile de ciuperci, în mod deliberat, furnicile seamănă anumite specii de ciuperci într-un „pat” special de compost, pe care îl prepară mestecând și mărunțind frunze de tot felul, în loc să sape direct pentru a-și găsi hrana, lucrătoarele sapă ca să găsească frunze, din care fac compost. „Apetitul” de frunze al unei colonii de furnici din această specie este gargantuesc*. Acest fapt le face să fie o adevarată plagă economică, însă frunzele pe care le farâmă nu sunt hrana lor, ci hrana pentru ciupercile lor. Furnicile recoltează și consumă ciupercile, cu care își hrănesc și puii. Ciupercile descompun chimic frunzele mai bine decât ar putea să o facă un stomac de furnică, acesta fiind profitul furnicilor. Este posibil să profite și ciupercile, chiar dacă ele sunt recoltate: furnicile propagă genele lor mai repede decât ar putea să o facă mecanismul** lor de dispersare prin spori, în plus, furnicile „plivesc” grădinile de ciuperci, ferindu-le de prezența altor specii de ciuperci. Prin eliminarea concurenței, ciupercile domestice ale furnicilor au de câștigat. Se poate spune că există un fel de relație de altruism reciproc între furnici și ciuperci.
_________ NOTE
* Aluzie la faimosul roman al lui Franqois Rabelais (1494-1553), „Gargantua și Pantagruel” (titlul original fiind Vie inestimable du grand Gargantua, pere de Pantagruel) — ambele personaje burlești, dar extrem de simpatice ale romanului caracterizându-se printr-o nesățioasă lăcomie. Cum, foarte adesea, copiii își întrec părinții, Pantagruel era un și mai mare mâncău decât tatăl său, motiv pentru care este mult mai frecvent întâlnită expresia „pofta pantagruelică”. (N. T.)
**În original: mechanism - dovadă a distincției pe care autorul o face între mașină (machine) și mecanism, exact în sensul pe care l-am subliniat în nota noastră de la finele cap. 2: mașina este întotdeauna ceva substanțial, o entitate, în vreme ce mecanismul poate fi o structură abstractă sau o schemă procedurală, așa cum este cazul aici: mecanismul înmulțirii prin spori nu are o subzistență autonomă, ci este numai un mod de comportament reproductiv al unor entități vii, în speță ciupercile despre care este vorba. Ciupercile (care sunt mașini de supraviețuire) există; mecanismul lor de reproducere nu există în mod de sine stătător, nu are o existență autonomă și nici o rațiune intrinsecă de a fi, căci nu reprezintă decât un atribut al ființării mașinilor de supraviețuire, în dublu sens: ca parte efectiv componentă a existenței materiale a ciupercilor și, în al doilea rând, ca abstracțiune, produsă de efortul nostru de înțelegere intelectuală, prin care ipostaziem o parte din ființarea concretă a entităților biologice. Pe pagina imediat urmatoare, Dawkins vorbește despre mecanismele de apărare ale afidelor, iar în ultima pagină din acest capitol pomenește de mecanismul de înșelare a partenerilor dintr-o relație simbiotică. Dovada cea mai elocventă se găsește însă în cap. U, unde se vorbește despre mecanismul genetic; prin aceasta, discuția este practic încheiată: odată ce autorul distinge în mod explicit între gene machine (mașina genetică) și genetic mechanism (mecanismul genetic), traducătorul este obligat să respecte punctul de vedere al autorului. (N. T.)
Este remarcabil faptul că un sistem asemănător de cultură a ciupercilor a evoluat în mod independent, printre destul de puțin înruditele termite.
În afară de plantele lor de cultură, furnicile au și animalele lor domestice. Afidele – păduchii de flori și alte gâze asemănătoare - sunt specializate să sugă sucul din plante. Ele absorb seva din vasele vegetalelor mai eficient decât reușesc apoi să o digere. Drept rezultat, ele secretă un lichid din care au fost extrase numai o parte din substanțele nutritive. Picături de „nectar”, bogate în zaharuri, se scurg din partea lor posterioară în cantități considerabile, în unele cazuri depășind într-o oră greutatea insectei, în mod normal, nectarul picură pe pamânt - putându-se foarte bine ca aceasta să fi fost hrana providențială, cunoscută drept „mana cerească” din Vechiul Testament.* Mai multe specii de furnici o interceptează de îndată ce iese din gânganie. Furnicile „mulg” afidele lovindu-le părțile posterioare cu antenele și cu picioarele. Afidele răspund acestui tratament, în unele cazuri parând să rețină picătura până când sunt lovite de către o furnică sau chiar retrăgându-și picătura în corp dacă prin preajmă nu se află nici o furnică, gata să o primească. S-a sugerat că unele afide au dobândit în mod evolutiv un spate care arată și se simte la pipăit ca o față de furnică, deghizare numai bună să le atragă pe furnici. Ceea ce obțin afidele din această relație pare să fie apărarea de inamicii lor naturali. Ca și vacile noastre de lapte, ele duc o viață ocrotită, iar speciile de afide cultivate de furnici și-au pierdut mecanismele lor normale de apărare. În unele cazuri, furnicile au grijă de ouăle afidelor chiar în cuiburile lor subterane, îi hrănesc pe puișorii de afide și, în cele din urmă, când aceștia cresc destul de mari, îi cară cu multă grijă la suprafață, pe terenurile sigure de pășunat.
O relație reciproc profitabilă între specii diferite se numește mutualism sau simbioză. Adesea, membrii unor specii diferite își pot oferi multe unii altora, întrucât aduc în cadrul relației diferite „îndemânări” sau „dibăcii”. Acest gen de asimetrie fundamentală poate să conducă la strategii stabile de evoluție, bazate de cooperare reciprocă. Afidele posedă o configurație a gurii foarte potrivită pentru absorbirea sevei din plante, însă deloc eficientă pentru autoapărare. Furnicile nu știu să soarbă sucul plantelor, dar se pricep la luptă. Genele de furnică pentru cultivarea și apărarea afidelor au fost favorizate în fondurile genetice ale diferitelor specii de furnici. Genele de afide pentru cooperarea cu furnicile au fost favorizate în fondul genetic al păduchilor de flori.
Relațiile simbiotice reciproc avantajoase sunt ceva obișnuit printre animale și plante. La o privire superficială, un lichen pare o plantă individuală ca oricare alta. În realitate este o intimă uniune simbiotică între o ciupercă și o algă verde. Nici unul dintre parteneri nu ar putea să trăiască fără celălalt. Dacă unirea lor ar fi devenit doar cu puțin mai strânsă nu am mai fi putut să spunem că este vorba de un organism dublu. Atunci poate că există alte organisme duble, triple sau multiple pe care nu le-am recunoscut ca atare. Noi înșine, poate? Înlăuntrul fiecăreia dintre celulele noastre există numeroase corpuri minuscule, numite mitocondrii. Mitocondriile sunt niște combinate chimice, răspunzătoare de furnizarea celei mai mari părți din energia de care avem nevoie. Dacă ne-am pierde mitocondriile, am fi morți în câteva secunde. De curând s-au adus argumente plauzibile în sprijinul ideii că, la origine, mitocondriile au fost niște bacterii simbiotice, care și-au unit forțele cu tipul nostru de celulă într-o etapă foarte timpurie a evoluției. Aceasta este una din acele idei revoluționare cu care îți trebuie mult timp ca să te poți obișnui, dar vremea ei a sosit. Speculativ, lansez ideea că vom ajunge să acceptăm ideea și mai radicală, potrivit căreia fiecare dintre genele noastre este o unitate simbiotică. Noi suntem colonii gigantice de gene simbiotice. Nu se poate vorbi de vreo „dovadă” în sprijinul acestei idei, dar, așa cum am încercat să sugerez în celelalte capitole, ea este inerentă chiar modului nostru de a gândi, modul de acțiune al genelor la speciile sexuate.”
36. „Virusurile nu sunt altceva decât ADN pur (sau o moleculă înrudită, autoreplicantă), sub un înveliș de proteine. Toate sunt paraziți. Sugestia ar fi aceea că ele au evoluat din niște gene „rebele” care au reușit să evadeze, călătorind acum dintr-un corp în altul direct prin aer, în loc să se folosească de vehiculele mai convenționale - spermatozoizii și ovulele. Dacă așa este, atunci am putea să ne considerăm pe noi înșine ca pe niște colonii ale virusurilor! Unele din elementele lor cooperează simbiotic și călătoresc dintr-un corp în altul în spermatozoizi și în ovule. Acestea sunt „genele” convenționale. Altele duc o viață parazitară și călătoresc cu orice mijloc de transport disponibil. Dacă ADN-ul parazit călătorește în spermatozoizi și în ovule, atunci el este, probabil, acela care formează surplusul „paradoxal” de ADN pe care l-am menționat în capitolul 3. Dacă însă călătorește prin aer sau folosindu-se de alte mijloace directe de transport, atunci se numește „virus” în sensul obișnuit.”
37. „Trișorii o duc mai bine decât altruiștii fără discernământ, pentru că se aleg cu beneficiile, fără să suporte costurile.”
38. „Cântecul păsărilor evoluează realmente prin mijloace non-genetice. Mai există și alte exemple de evoluție culturală la păsări și la maimuțe, dar acestea sunt numai niște ciudățenii interesante. Abia specia noastră demonstrează ce poate face evoluția culturală. Limba este numai un exemplu dintre multe altele. Modele vestimentare și culinare, ceremoniile și obiceiurile, arta și arhitectura, tehnologia și ingineria, toate evoluează de-a lungul istoriei într-un mod ce seamănă cu o evoluție genetică mult accelerată, dar în realitate nu au nimic comun cu evoluția genetică. Și totuși, în asemănare cu aceasta, schimbarea poate fi progresivă. Există un sens în care știința modernă este realmente mai bună decât știința antică. Pe măsură ce secolele trec, înțelegerea de către noi a universului nu se modifică doar: ea se perfecționează, se îmbunătățește. Se admite că izbucnirea frecventă a perfecționării începe abia odată cu Renașterea, care a fost precedată de o întunecată perioadă de stagnare, de-a lungul căreia cultura științifică europeană a fost înghețată la nivelul atins de greci. Dar, așa cum am văzut în capitolul 5, și evoluția genetică poate să înainteze prin scurte salturi înainte, urmate de lungi perioade de stabilitate.”
39. „Sunt un susținător entuziast al darwinismului, însă cred că darwinismul este o teorie prea mare pentru a fi restrâns la contextul îngust al genei. Gena va figura în teza mea doar ca un termen analogic, nimic mai mult.”
40. „Dar trebuie oare să ajungem în lumi depărtate pentru a găsi alte feluri de replicatori și, respectiv, alte genuri de evoluție? Eu unul cred că un nou tip de replicator s-a ivit deja chiar pe această planetă. Ne privește în față. Este încă la vârsta copilăriei, încă plutind stângaci în supa lui primitivă, însă a început deja să dobândească modificări evolutive cu o viteză care o depășește cu mult pe cea a bătrânelor gene.
Noua supă este supa culturii umane. Avem nevoie de un nume pentru noul replicator, un substantiv care să comunice ideea unei unități de transmitere culturală sau a unei unități de imitație. „Mimema” vine dintr-o rădăcină elină convenabilă, însă eu doresc un termen mai simplu, care să sune puțin la fel ca și „gena”.* Sper că prietenii mei clasiciști mă vor ierta dacă voi prescurta cuvântul mimema, pentru a ramâne la mema. Dacă acest lucru poate fi o consolare, am putea oferi alternativa de a considera acest termen ca fiind înrudit cu „memorie” sau cu francezul meme. Se va pronunța astfel încât să rimeze cu „crema”.
Exemple de meme sunt melodii, idei, ghicitori, mode vestimentare, tehnici de olărit sau de construcție. Exact așa cum genele se propagă în fondul genetic, sărind dintr-un corp în altul la bordul spermatozoizilor și al ovulelor, tot astfel memele se propagă în fondul memetic sărind dintr-un creier în altul printr-un proces care, într-un sens larg, poate fi numit imitație. Dacă un savant aude sau citește despre o idee bună, o transmite colegilor și studenților săi.”
41. „Și totuși, selecția naturală oarbă le face să se comporte ca și cum ar viza un scop (genele), drept pentru care ni s-a părut util să ne referim la gene în limbajul intențional, pentru a scurta discursul. De pildă, atunci când spunem că „genele încearcă să-și sporească numărul în viitoarele fonduri genetice”, aceasta înseamnă că „acele gene care se comportă astfel încât să-și sporească numărul în viitoarele fonduri genetice tind să fie genele ale căror efecte le vedem în lume”. Așa cum am văzut că este convenabil să concepem genele ca pe niște agenți activi, lucrând deliberat în vederea propriei lor supraviețuiri, poate că ar fi convenabil să concepem și memele în același fel. În nici un caz nu trebuie să cădem în misticism, în ambele cazuri ideea de scop este numai o metaforă, dar am văzut cât de rodnice pot fi metaforele în cazul genelor. Am folosit în legătură cu genele chiar termeni precum „egoiste" sau „nemiloase", știind prea bine că sunt numai niște figuri de stil. Am putea să căutăm și meme egoiste sau nemiloase exact în acelai spirit?”
42. „*Niccolo Machiavelli (1469-1527), bărbat de stat florentin, autor al faimosului tratat Principele, având drept subiect arta guvernării, din care autorul nu exclude minciuna, trădarea, șantajul, abuzul, crima de stat și multe alte mijloace eficiente în cucerirea, păstrarea și exercitarea puterii politice, dar venind în contradicție cu moralitatea creștină. Epitetul „machiavelic” a devenit sinonim cu cinismul, perfidia și lipsa de onoare, de onestitate în relațiile dintre oameni. (N. T.)”
43. „Am fost puțin negativ față de meme, însă ele au și o latură luminoasă. Atunci când murim, putem lăsa în urma noastră două lucruri: gene și meme. Am fost construiți ca niște mașini genetice, create să transmită genele mai departe. Însă acest aspect al ființei noastre va fi dat uitării peste trei generații.”
44. „Dacă însă contribuiți la cultura lumii, dacă aveți o idee bună, compuneți o partitură, inventați o bujie, scrieți o poezie, s-ar putea ca ele să trăiască, intacte, mult timp după ce genele dumneavoastră s-au dizolvat în fondul genetic. S-ar putea ca Socrate să nu mai aibă nici măcar una sau două gene vii în lumea de astăzi, după cum remarca G. C. Williams, însă cui îi pasă? Complexelor memetice ale lui Socrate, Leonardo, Copernic și Marconi le merge în continuare foarte bine.”
45. „„Sociobiologie” sau „genetica egoistă”.”
46. „Rezultă că băieții cumsecade par condamnați să se împuțineze: amabilitatea moare de moarte darwinistă.”
47. „„Umbra viitorului” trebuie să fie lungă.”
48. „„Țara nimănui”.”
49. „Un exemplu bizar de ceea ce poate părea un aranjament de tip „Dinte pentru dinte” în natură a fost descoperit de Eric Fischer la un pește hermafrodit, bibanul de mare. Spre deosebire de noi, sexul acestor pești nu este determinat în momentul concepției de către cromozomi, în schimb, fiecare individ este capabil să îndeplinească atât funcții de mascul, cât și de femelă.”
50. „O întrebare pe care și-o pun câteodata sociologii și psihologii este de ce donatorii de sânge (în țări ca Marea Britanie, unde ei nu sunt plătiți) își donează sângele. Mi se pare greu de crezut că răspunsul constă în reciprocitate sau într-un egoism deghizat, în oricare sens posibil. Nu se pune problema că aceia care donează sânge în mod regulat să se bucure de un tratament preferențial atunci când au ei nevoie de o transfuzie. Nu li se dă nici măcar o mică insignă de aur pe care să o poarte la rever. Poate că sunt naiv, dar sunt tentat să văd aici un caz autentic de altruism pur și dezinteresat. Oricum ar fi, schimbul de sânge la liliecii vampiri pare să se încadreze bine în modelul lui Axelrod. Aflam acest lucru din lucrarea lui G. S. Wilkinson.”
51. „Gena cu rază lungă de acțiune.”
52. „Un corp nu arată ca și cum ar fi produsul unei federații libere și temporare de agenți genetici în permanentă stare de război și care abia dacă au timp a face cunoștință unii cu alții, înainte de a se îmbarca în spermatozoizi și în ovule pentru a face pasul următor al marii diaspore genetice. El are un creier devotat răspunderilor sale, care coordonează o asociație de mădulare și organe de simț, în vederea unui scop. Corpul arată și se comportă ca un agent destul de energic, cu drepturi depline.”
53. „În orice reprezentare sensibilă a chestiunii, selecția darwinistă nu operează direct asupra genelor. Moleculele de ADN sunt ocrotite într-o gogoașă de proteine, înfășate în membrane, despărțite de lume printr-o adevărată armură, care le face invizibile selecției naturale. Dacă selecția ar încerca să aleagă direct moleculele de ADN, cu greu ar putea să găsească vreun criteriu după care sa facă acest lucru. Toate genele arată la fel, exact așa cum și toate benzile magnetice de înregistrări audio sau video arată la fel. Diferențele importante dintre gene se manifestă numai în efectele lor. De obicei, avem în vedere efectele asupra dezvoltării embrionare și, ca atare, asupra formei și comportamentului unui anumit corp. Genele reușite sunt acelea care, în mediul influențat de toate celelalte gene ce se găsesc laolaltă în același embrion, au efecte benefice asupra embrionului respectiv. Benefice înseamnă că acele gene fac ca embrionul să aibă șanse de a se dezvolta ca un adult reușit, un adult cu șanse de a se reproduce și de a transmite tocmai acele gene mai departe, către generațiile următoare. Termenul tehnic fenotip este utilizat pentru manifestarea corporală a unei gene, pentru efectul pe care o genă, în comparație cu alelele sale, îl produce asupra corpului, urmând traseul dezvoltării. Efectul fenotipic al unei anumite gene particulare poate fi, să spunem, culoarea verde a ochilor, în practică, majoritatea genelor au mai multe efecte fenotipice, să spunem ochii verzi și părul creț. Selecția naturală favorizează unele gene mai curând decât altele, dar o face datorită consecințelor acestora - efectele lor fenotipice.”
54. „Se întâmplă ca acești cărăbuși sunt haplodiploizi, ca și albinele și furnicile (v. cap. 10). Dacă un ou este fertilizat de către un mascul, întotdeauna se dezvoltă ca femelă. Un ou nefertilizat se dezvoltă ca mascul. Cu alte cuvinte, masculii nu au tată. Ouăle care le dau naștere se dezvoltă spontan, fără a fi penetrate de un spermatozoid. Dar, spre deosebire de ouăle de albine și de furnici, ouăle carabușului de nectar au nevoie să fie pătrunse de ceva. Aici intervin bacteriile. Ele dau pinteni ouălor nefertilizate, provocându-le să se dezvolte ca masculi. Aceste bacterii sunt desigur exact acel gen de paraziti care, am susținut, ar trebui să înceteze a mai fi niște paraziți și să devină partener pe bază de reciprocitate, tocmai pentru că se transmit prin ouăle gazdei, laolaltă cu „propriile” gene ale acesteia. În ultima instanță, „propriile” lor corpuri ar trebui să dispară, contopindu-se total cu corpul "gazdei".
Un spectru revelator mai poate fi găsit astăzi printre speciile de hidre (o varietate de polip), mici animale sedentare și tentaculare, asemănătoare cu anemonele de mare. Țesuturile lor au tendința de a fi parazitate de niște alge. [...]* La speciile Hydra vulgaris și Hydra attenuata, algele sunt niște paraziți reali, care le fac rău. La Chlorohydra viridissima, pe de altă parte, algele nu lipsesc niciodată din țesuturile hidrelor, având o contribuție utilă la bunăstarea acestora, întrucât le alimentează cu oxigen. Aici apare aspectul interesant. Exact așa cum ne-am aștepta, la Chlorohydra algele se transmit și ele generației viitoare prin intermediul oului de hidră. La celelalte două specii nu fac acest lucru. Interesele genelor de alge și cele ale genelor de Chlorohydra coincid. Toate sunt interesate în a face tot ceea ce le stă în puteri pentru a spori producția ouălor de Chlorohydra. Însă genele celorlalte două specii de hidre nu sunt „de acord” cu genele algelor care le parazitează, în orice caz, nu în egală măsură. Ambele seturi de gene pot avea ca interes comun supraviețuirea corpurilor de hidre. Dar numai genelor de hidra le pasă de reproducerea hidrei. Așa că algele continuă mai curând ca niște paraziți dăunători, în loc să evolueze în direcția cooperării benigne. Ideea cheie, o repetăm, este aceea că un parazit, ale cărui gene aspiră spre același destin ca și genele gazdei, împărtășește toate interesele gazdei sale, încetând să mai acționeze ca un parazit. În acest caz, destin înseamnă generații viitoare.”
55. „Propriile noastre gene cooperează unele cu celelalte nu din cauza că sunt ale noastre, ci din cauza că toate dispun de același orificiu de evacuare spre viitor - spermatozoid sau ovul. Dacă oricare gene dintr-un organism, cum este și cel uman, ar descoperi o modalitate de a se răspândi care să nu depindă de ruta convențională, parcursă la bordul spermatozoizilor și al ovulelor, ele ar pune-o în practică și nu ar mai fi atât de cooperative. Aceasta deoarece ele ar urmări să profite printr-un set diferit de rezultate viitoare decât cele vizate de restul genelor din corp. Am și văzut exemple de gene care înclină meioza în favoarea lor. Poate că există, de asemenea, gene care au scăpat de ruta obișnuită a „canalelor adecvate”, acelea pe care circulă spermatozoizi și ovule, explorând o rută ocolitoare.
Există fragmente de ADN care nu sunt încorporate în cromozomi, ci plutesc libere și se înmulțesc în conținutul lichid al celulelor, îndeosebi al celulelor bacteriene. Ele poartă diferite nume, cum sunt acelea de viroide sau plasmide. O plasmidă este chiar mai mică decât un virus și, în mod normal, constă din numai câteva gene. Unele plasmide sunt capabile să se atașeze fără înnădituri la un cromozom; îmbinarea este atât de fină, încât înnăditura nu se poate vedea: plasmida nu se distinge de nici o altă parte a cromozomului. Aceleași plasmide pot, de asemenea, să se detașeze din nou. Această capacitate a ADN-ului de a se atașa și detașa, de a sări într-un și dintr-un cromozom cât ai clipi din ochi, este unul dintre cele mai incitante fapte care au ieșit la iveală de când a fost publicată prima ediție a acestei cărți, într-adevăr, recentele probe legate de plasmide pot fi considerate niște frumoase dovezi ale ipotezelor formulate la pag. 175 (și care păreau puțin cam aiurite la vremea aceea). Din unele puncte de vedere nu are importanță dacă aceste fragmente au fost la origine niște paraziți invadatori sau niște rebeli evadați. Comportamentul lor probabil va fi același. Pentru a-mi accentua punctul de vedere, voi discuta despre un fragment rătăcitor.””
56. „Dacă vă plimbaţi unghia prin gură se vor strânge pe ea sute de celule vii. Săruturile şi mângâierile îndrăgostiţilor trebuie să transfere o mulţime de celule în ambele sensuri. O porţiune de ADN rebel ar putea să facă autostopul cu oricare dintre aceste celule. Dacă genele ar putea să descopere o scurtătură de drum neortodox spre un alt corp (în paralel cu, sau în loc de ruta ortodoxă, ce trece prin spermatozoizi şi ovule), trebuie să ne aşteptăm ca selecţia naturală să favorizeze oportunismul lor şi să îl perfecţioneze. Cât despre metodele precise pe care le folosesc, nu există nici un motiv pentru care acestea să fie diferite faţă de maşinaţiile virusurilor - toate cât se poate de previzibile unui teoretician al genei egoiste, respectiv al fenotipului extins.”
57. „Ideea este rezumată într-una din fabulele lui Esop: „Iepurele fuge mai repede decât vulpea, fiindcă iepurele fuge ca să-și scape viața, pe când vulpea fuge numai pentru un prânz”.”
58. „Am susţinut acolo că* se poate spune fie că „organismul lucrează pentru a-şi propaga genele”, fie că "genele lucrează pentru a forţa o succesiune de organisme să le asigure propagarea”.”
59. „Aşadar, mai întâi de ce se adună genele în celule? De ce acei replicatori antici au renunţat la libertatea lor cavalerească din supa primitivă şi au ales să colcăie in uriaşe colonii? De ce cooperează ei? Putem zări o parte a răspunsului privind felul în care moleculele moderne de ADN cooperează în fabricile chimice care sunt celulele vii. Moleculele de ADN produc proteine. Proeinele lucrează ca nişte enzime, catalizând anumite reacţii chimice. Adesea o unică reacţie chimică nu este suficientă pentru a sintetiza un produs final util. Într-o fabrică de medicamente, sinteza unor chimicale utile necesită o linie de fabricaţie. Substanţele chimice disponibile la începutul procesului de sinteză nu pot fi transformate direct în produsul dorit. O serie de compuşi intermediari trebuie să fie sintetizaţi într-o succesiune strictă. Mare parte din ingeniozitatea unui cercetător chimist se exprimă prin inventarea unor căi de obţinere în practică a unor intermediari între substanţele iniţiale ale proceselor chimice şi produsele finale dorite, în acelaşi fel, enzimele izolate dintr-o celulă vie nu pot, lucrând fiecare de una singură, să obţină sinteza unui produs final util, pornind de la anumite substanţe iniţiale date. Este necesar un întreg set de enzime, una care să catalizeze transformarea materiei prime în primul compus intermediar, alta care să catalizeze transformarea primului intermediar în cel de-al doilea şi aşa mai departe.
Fiecare dintre aceste enzime este creată de către o genă. Dacă este necesară o secvenţă de şase enzime pentru un anumit proces de sinteză, atunci toate cele şase gene pentru realizarea lor trebuie să fie prezente. E foarte probabil să existe două căi alternative pe care se poate ajunge la acelaşi produs final, fiecare necesitând şase enzime diferite, neputându-se evita alegerea uneia dintre ele. Aşa ceva se întamplă în combinatele chimice. Care dintre căi se alege poate fi un accident istoric sau poate fi rezultatul planificării deliberate a chimiştilor. În chimia naturală, alegerea nu va fi, desigur, niciodată una deliberată, în schimb, se va impune prin selecţie naturală. Dar cum poate să aibă grijă selecţia naturală ca acele două căi alternative să nu se intersecteze, precum şi de apariţia grupurilor cooperante de gene compatibile? În foarte mare măsură, exact aşa cum am sugerat prin analogia mea cu canotorii germani şi englezi (v. cap. 5). Important e faptul că o genă pentru un stadiu al căii 1 va prospera în prezenţa genelor pentru celelalte stadii ale căii 2, dar nu şi în prezenţa genelor pentru calea 2.”
60. „Nu trebuie să uităm că, cel puțin în corpurile moderne, printre care și corpul nostru, genele sunt clone. Toate celulele conțin aceleași gene, deși diferite gene vor fi acționate în diferitele celule specializate. Genele din fiecare tip de celulă aduc beneficii directe propriilor copii aflate în minoritatea celulelor specializate în reproducere, celulele nemuritoarei linii germinale.”
61. „Firește că viețuitoarele n-au fost niciodată proiectate la planșetă. Dar ele se întorc efectiv spre noi începuturi. Ele iau startul din nou o dată cu fiecare generație. Fiecare nou organism începe ca o singură celulă și crește din nou. El moștenește ideile proiectului ancestral, sub forma programului ADN, însă nu moștenește organele fizice ale strămoșilor săi. El nu moștenește inima părintelui său, ci o remodelează într-o inimă nouă (și dacă se poate una mai bună). El începe de la zero, ca o singură celulă, și dezvoltă o nouă inimă, folosind același proiect care a stat și la baza inimii părintelui său, la care pot fi adăugate unele îmbunătățiri. Acum vedeți concluzia spre care mă îndrept. Un lucru important, legat de ciclul vital dozat unicelular, este faptul că face posibil echivalentul întoarcerii la planșetă.”
62. „Îngăduiți-mi să închei cu un scurt manifest, un rezumat al întregii viziuni despre viață, din perspectiva genei egoiste și a fenotipului extins. Susțin că este o concepție care se aplică ființelor vii din întregul univers. Unitatea fundamentală, primul motor al vieții, este replicatorul. Replicatorul este orice entitate din univers, după care se realizează copii. La început, replicatorii se ivesc pe lume din întâmplare, din ciocnirea accidentală a unor mici particule. Odata ce și-a făcut apariția, un replicator este capabil să genereze nedefinit de multe copii ale sale. Dar nici un proces de copiere nu este perfect, astfel încât populația de replicatori ajunge să cuprindă varietăți, care se deosebesc una de alta. Unele dintre aceste varietăți se dovedesc a-și fi pierdut forța de autoreplicare, iar genul lor încetează să mai existe din momentul în care ei înșiși nu mai sunt. Altele își păstrează capacitatea de replicare, dar sunt mai puțin eficiente. Ramân acele varietăți care se întâmplă să se afle în posesia unor noi posibilități de acțiune: ele se dovedesc a fi niște replicatori chiar mai buni decât predecesorii și contemporanii lor. Descendenții lor ajung să domine în rândurile populației. Pe măsură ce trece timpul, lumea se umple de replicatorii cei mai puternici și cei mai ingenioși.”
63. „Însă corpul individual, atât de familiar nouă pe planeta noastră, nu trebuia neaparat să existe. Singurul tip de entitate care trebuie să existe pentru ca viața să apară, oriunde în univers, este replicatorul nemuritor.”
64. „Afirmația lui Henry Ford: „istoria este, mai mult sau mai puțin, o vorbărie goală”.”
65. „Pentru o discuție amplă a „determinismului genetic" și a cauzelor generatoare de neînțelegeri, v. cap. 2 din Fenotipul extins și articolul meu, întitulat Sociobiologia: o nouă furtună într-un pahar de apă. Am fost acuzat până și de faptul de a fi susținut că oamenii sunt niște gangsteri din Chicago! Însă ideea mea esențială din analogia gangsterului din Chicago (p. 2, infra) era, desigur, următoarea: „... Cunoașterea lumii în care un om prosperat spune ceva despre acel om. Nu avea nimic de a face cu însușirile particulare ale gangsterilor din Chicago.””
66. „Acest pasaj strident (unul din rarele - fie, destul de rarele - în care îmi dau frâu liber) a fost citat și recitat cu veselie drept dovadă a turbatului meu „determinism genetic”.”
67. „Oricât de independente şi de libere ar fi genele în călătoria lor de-a lungul generaţiilor, în mare măsură ele nu sunt agenţi liberi şi independenţi în dirijarea dezvoltării embrionare. Ele colaborează şi interacţionează în modalităţi complexe şi inextricabile, atât unele cu celelalte, cât şi cu mediul lor extern. Expresii de genul „gena picioarelor lungi” sau „gena comportamentului altruist” sunt figuri de stil convenabile, dar este important să înţelegem ce înseamnă ele. Nu există o genă care să construiască de una singură un picior, fie acesta lung sau scurt. Construcţia unui picior este o intreprindere cooperativă în care sunt implicate multe gene. Anumite influenţe ale mediului extern sunt, de asemenea, indispensabile; la urma urmei, picioarele sunt făcute din hrană! Dar poate să existe o singură genă care, ceilalţi factori fiind identici, tinde să facă picioarele mai lungi decât ar fi fost sub influenţa alelelor genei respective.”
68. „Folosesc termenul genă pentru a desemna „ceea ce se separă şi se recombină cu o frecvenţă apreciabilă”. ... O genă ar putea fi definită drept orice informaţie ereditară, pentru care există o tendinţă selectivă, favorabilă sau nefavorabilă, egală cu de câteva ori sau de multe ori rata ei de modificare endogenă.””
69. „Toate exemplarele acestei cărţi vor fi identice unul cu celelalte. Ele vor fi replici, dar nu replicatori. Ele vor fi replici deoarece nu s-au copiat una pe cealaltă, ci pentru că au copiat aceleaşi plăci tipografice. Ele nu formează o spiţă, un neam de copii, în care unele cărţi sunt strămoşii celorlalte. O descendenţă a copiilor ar exista dacă am xeroxa o pagină de carte, apoi am xeroxa copia xerox, apoi am xeroxa xeroxul xeroxului şi aşa mai departe, în acest neam de pagini ar exista realmente nişte relaţii de la strămoş la descendent. Un defect dobândit la un moment dat, indiferent în ce punct al seriei, ar fi regăsit la toţi urmaşii, dar nu şi la strămoşi. O serie de strămoşi /descendenţi de acest tip are capacitatea să evolueze.”
70. „ Cum ar putea să existe o singură genă pentru altruism, întreabă ei, când tot ceea ce face o genă este să codifice un lanţ de proteine? Dar a vorbi despre o genă „pentru” ceva nu înseamnă nimic altceva decât a spune că o schimbare în alcătuirea genei provoacă o schimbare în ceva. Modificând un oarecare amănunt în moleculele din celule, o singură diferenţă genetică determină cauzal o diferenţă în deja complexele procese embrionare şi, astfel, să spunem, în comportament.”
71. „Din ou iese o larvă, care se hrăneşte cu greierii de sub ea. în treacăt fie spus, motivul pentru care prada este paralizată şi nu omorâtă este acela că greierii nu putrezesc, ci sunt mâncaţi de vii, prin urmare proaspeţi. Acest obicei macabru, specific pomenitelor viespi ichneumonide, l-a făcut pe Darwin să scrie: „Nu mă pot convinge că un Dumnezeu binevoitor şi omnipotent ar fi putut să creeze ichneumonidele cu intenţia expresă ca acestea să se hrănească din trupurile vii ale omizilor ...” Ar fi putut să se folosească şi de exemplul unui maestru bucătar francez, care fierbe homarii de vii ca să le păstreze savoarea, întorcându-ne la viaţa femelei de viespe săpătoare, ea este una solitară, afară de cazul în care, în aceeaşi zonă, se mai găsesc şi alte femele care, uneori, preferă să ocupe vizuini străine decât să se chinuie a construi una nouă.”
72. „Coup de grâce.”
73. „Lovitura de grafie.” (N. T.)
74. „Un nume alternativ ar putea fi sugerat de următoarea știre din magazinul New Scientist, privind variația de nivel a testosteronului, un hormon masculin: „La jucătorii de tenis, nivelul se dublează cu 24 de ore înainte de meci. După meci, nivelul învingătorilor se menține ridicat, dar scade la cei învinși.”
75. „Așa stând lucrurile, despre ce vorbim atunci când spunem că înrudirea dintre frați este de 3, sau că aceea dintre verii de gradul оntâi este de F? Răspunsul este acela că frații au în comun 5 din genele lor, în afară de și peste cele 90 la sută (sau câte vor fi fiind) pe care toți indivizii le posedă în orice caz.”
76. „Eroarea de a crede că teoria selecţiei familiale pretinde, din partea animalelor, nerealiste calcule prodigioase este reînvăţată mereu, fără a slăbi câtuşi de puţin, de generaţii succesive de studenţi. Dar nu numai de către tinerii studenţi. Lucrarea Uzul şi abuzul de biologie, aparţinând distinsului specialist în antropologie socială care este Marshall Sahlins, putea fi lăsată într-o decent obscuritate, dacă n-ar fi fost aclamată drept un „atac ucigător” la adresa „sociobiologiei”. Următorul citat, în contextul întrebării dacă selecţia familială ar putea să funcţioneze la oameni, este aproape prea frumos ca să fie adevărat: „În treacăt trebuie să remarcăm că problemele epistemologice, create de lipsa unui suport lingvistic pentru calcularea lui r, coeficientul de rudenie, ajunge să reprezinte o deficienţă serioasă în teoria selecţiei familiale. Denumirile fracţiilor sunt foarte rar întâlnite în limbile vorbite în lume, apărând abia în indo-europeană şi în civilizaţiile arhaice ale Orientului Apropiat şi îndepărtat, dar, în general, lipsesc în rândurile aşa-numitelor popoare primitive, în general, vânătorii şi culegătorii nu au sisteme de numărare care să treacă de unu, doi, trei. Mă abţin să comentez şi mai dificila problemă cum li s-ar putea pretinde animalelor să socotească valoarea lui r (ergo, veri primari) = g.” Nu este prima dată când citez acest fragment deosebit de revelator şi, la fel de bine, aş putea să citez şi replica mea, destul de nemiloasă, din douăsprezece înţelegeri greşite ale selecţiei familiale: „Păcat, pentru Sahlins, că a cedat tentaţiei de „a se abţine să comenteze” cum li s-ar putea pretinde animalelor „să socotească” valoarea lui r. Absurditatea totală a ideii pe care încearcă s-o ridiculizeze ar fi trebuit să declanşeze alarma siguranţei mintale. O cochilie de melc este o excelentă spirală logaritmică, dar unde-şi ţine melcul lungile tabele cu logaritmi; şi cum le citeşte, de vreme ce lentilelor din ochii săi le lipseşte „suportul lingvistic”, necesar pentru a-l calcula pe m, coeficientul de refracţie?””
77. „ ... toți buni tovarăși ce-i cunosc după altruistul lor miros ...” (E. E. Cummings)
78. „Dacă un mascul oarecare se împerechează cu o femelă oarecare, sunt toate şansele ca letalele lui să nu se potrivească cu ale ei, astfel încât copiii lor nu vor avea de suferit. Dar dacă un frate se acuplează cu o soră de-a lui, sau un tată cu o fiică, lucrurile se schimbă în chip ameninţător. Oricât de rare ar fi letalele mele recesive în ansamblul populaţiei, şi oricât de rare ar fi letalele recesive ale sorei mele în ansamblul populaţiei, există şanse neliniştitor de mari ca letalele mele şi ale ei să fie aceleaşi. Dacă faceţi suma, rezultă că, pentru fiecare letală recesivă pe care o posed, dacă mă împerechez cu sora mea, unul din opt copii se va naşte mort sau va muri tânăr, în treacăt fie spus, moartea în adolescenţă este chiar şi mai „letală”, din punct de vedere genetic, decât moartea la naştere: un copil adus pe lume mort nu iroseşte atât de mult din timpul şi energia părinţilor săi. Din orice unghi am privi lucrurile însă, incestul cu rude apropiate nu este doar puţin vătămător. Potenţial, este catastrofic. Selecţia pentru evitarea incestului poate fi la fel de tare ca şi oricare altă presiune selectivă din câte au fost măsurate în natură.”
79. „Există, însă, mai multe grupuri de insecte în care o femelă depozitează sperma înlăuntrul său pentru tot restul vieţii, folosind-o pentru fertilizarea ouălor pe măsură ce trec anii, câteodată mulţi ani de la moartea partenerului său. Dacă eşti membrul unei specii care face acest lucru, în principiu, poţi fi într-adevăr foarte sigur de faptul că mama ta va continua să reprezinte un bun „pariu genetic”. O furnică femelă se împerechează într-un singur zbor nupţial, la începutul vieţii sale. După care femela îşi pierde aripile şi nu se mai împerechează niciodată. După cum se cunoaşte, la multe specii de furnici, femela se împerechează cu mai mulţi masculi în zborul ei nupţial. Dar dacă se întâmplă să aparţii uneia dintre speciile ale căror femele sunt întotdeauna monogame, atunci îţi poţi considera mama ca pe un pariu genetic realmente la fel de bun pe cât eşti tu însuţi, în opoziţie cu mamiferele, aspectul cu totul deosebit în faptul de a fi furnică este acela că nu are importanţă dacă tatăl tău e mort (de fapt, aproape sigur el chiar este mort!). Poţi fi cât se poate de sigur că sperma tatălui tău este încă vie după dispariţia lui şi că mama ta poate continua să-ţi facă mai departe fraţi buni.”
80. „Charnov scrie despre insectele sociale şi despre originile castelor sterile, însă argumentul lui are o aplicabilitate mai generală, iar eu îl voi transpune în termeni generali. Să ne gândim la o tânără femelă dintr-o specie monogamă, nu neapărat o insectă, aflată în pragul vieţii adulte. Dilema ei este aceea dacă să plece de lângă părinţi, încercând să se reproducă ea însăşi, ori să rămână la cuibul părintesc şi să ajute la creşterea fraţilor şi surorilor ei mai mici. Datorită obiceiurilor de împerechere ale speciei sale, ea poate avea încredere că mama ei va continua, încă multă vreme, să-i ofere fraţi buni şi surori bune. În logica lui Hamilton, pentru ea, aceşti fraţi şi aceste surori sunt, din punct de vedere genetic, la fel de „valoroşi” ca şi eventualii săi urmaşi, în măsura în care e vorba de înrudirea genetică, tinerei femele îi este indiferent pe care dintre cele două drumuri ar apuca; ei nu „îi pasă” dacă pleacă sau dacă rămâne, însă părinţilor săi nu le va fi câtuşi de puţin indiferentă decizia ei. Din punctul de vedere al bătrânei mame, alegerea s-ar face între nepoţi sau copii. Noi copii sunt de două ori mai valoroşi, genetic vorbind, decât noi nepoţi. Dacă vorbim de conflictul dintre părinţi şi urmaşi în ceea ce priveşte dacă urmaşii pleacă sau rămân să ajute pe lângă cuib, ideea lui Charnov este aceea că, pentru părinţi, conflictul oferă ocazia unei victorii facile, pentru bunul motiv că numai părinţii văd aici un conflict!”
81. „Pe scurt, putem trage două concluzii: (a) lupta dintre sexe are multe în comun cu prădăciunea; şi (b) comportamentul îndrăgostiţilor este oscilant ca luna şi imprevizibil ca vremea. Fireşte că oamenii n-au avut nevoie de ecuaţii diferenţiale pentru a fi remarcat de mult acest lucru.”
82. „La oameni, erecţia se realizează numai prin presiunea sângelui. Din nefericire, nu e plauzibilă sugestia că tăria erecţiei ar fi un echivalent al tensiometrului, utilizat de femele pentru a examina starea de sănătate a masculilor. Dar nu suntem legaţi de metafora aparatului de măsurat presiunea sanguină. Dacă, din orice motiv, eşecul erecţiei este un sensibil şi timpuriu semnal de boală, fizică sau mentală, o versiune a teoriei poate fi operaţională. Femela nu are nevoie decât de un instrument de nădejde pentru diagnostic. Medicii nu folosesc un test de erecţie în controalele lor generale de rutină - ei preferă a-ţi cere să scoţi limba. Dar se ştie că erecţia ratată este un simptom de diabet sau de anumite boli neurologice. Cel mai adesea, ea este rezultatul unor factori psihologici - depresie, anxietate, stres, suprasolicitare, pierderea încrederii de sine şi toate de acest gen. (în natură, ne-am putea imagina că masculii având un „rang de ciupitură” inferior sunt afectaţi în acest mod. Unii maimuţoi folosesc penisul în erecţie ca pe un semnal de ameninţare.) Nu este neplauzibilă ideea că, după ce şi-au rafinat prin selecţie natural aptitudinile de diagnostic, femelele ar putea să culeagă tot felul de informaţii despre sănătatea unui mascul, precum şi despre capacitatea lui de rezistenţă la stres, observând tonusul şi ţinuta penisului său. Un os ar fi însă un obstacol! Oricine ar putea să aibă un os în penis; pentru o erecţie bună, n-ar mai fi nevoie să fii deosebit de sănătos ori de rezistent. Astfel, presiunea selectivă din partea femelelor i-a sili pe masculi să piardă osul penian, deoarece - neajutaţi de acesta – doar masculii cu adevărat sănătoşi şi puternici ar putea prezenta o erecţie completă, iar femelele ar putea să pună un diagnostic nedistorsionat.”
83. „Publicitatea este mai costisitoare pentru cei mai răi dintre masculi. Acelaşi nivel publicitar sporeşte riscurile unui mascul debil mai mult decât în cazul unui mascul puternic. Masculii de joasă calitate întâmpină riscuri mai serioase, făcându-şi o publicitate costisitoare, decât masculii de înaltă calitate.”
84. „Cârtiţele sunt homocoprofage, ceea ce reprezintă un mod elegant de a spune că îşi mănâncă unii altora fecalele (nu în mod exclusiv: aşa ceva ar fi împotriva legilor din univers). Poate că indivizii de talie mare joacă un rol util, depozitându-şi fecalele în corp atât timp cât hrana se găseşte din abundenţă, astfel încât să poată acţiona ca nişte rezerve de urgenţă, atunci când hrana se impuţinează - un fel de comisariat constipat.”
85. „Lăcustele sunt greieri modificaţi, care duc de obicei o viaţă singuratică, ascunsă şi retrasă a unui greiere. Dar, în anumite condiţii speciale, acest mod de viaţă se schimbă în mod vădit - şi teribil. Ele işi pierd culorile de camuflaj şi devin vărgate strident. Am putea fantaza, văzând în acest fapt un soi de avertisment. Dacă aşa stau lucrurile, n-ar fi unul de mântuială, căci şi comportamentul lor se schimbă. Ele renunţă la viaţa solitară şi se adună în bande, cu rezultate ameninţătoare. De pe vremea legendarelor plăgi biblice şi până astăzi, nici un animal nu a fost mai temut ca distrugător al belşugului omenesc. Ele roiesc cu milioanele, formând o adevărată combină secerătoare, ce mătură o cărare lată de câteva zeci de mile pe zi, înaintând uneori sute de mile într-o singură zi, înghiţind 2000 tone de cereale zilnic şi lăsând în urma lor foamete şi ruină.”
86. „Un cuib tipic de termite este fondat de către o pereche regală, regele şi regina, care se împerechează numai unul cu celălalt până când moare unul din ei. Atunci locul lui sau al ei este luat de către unul dintre urmaşi, care se împerechează incestuos cu părintele supravieţuitor. Dacă mor ambii parteneri din cuplul regal, ei sunt înlocuiţi de un cuplu incestuos frate şi soră. Şi aşa mai departe. Probabil că o colonie matură a pierdut mai multe perechi regale, iar progeniturile rezultate în timp de câţiva ani sunt într-adevăr foarte înrudite, ca şi şoarecii de laborator, într-un cuib de termite, homozigozitatea medie şi coeficientul mediu al gradului de înrudire cresc în valoare pe măsură ce trec anii, iar reproducătorii regali sunt succesiv înlocuiţi de urmaşii sau de fraţii şi surorile lor. Acesta nu-i decât primul pas în demonstraţia lui Hamilton. Partea ingenioasă abia urmează. Produsul final al oricărei colonii de insecte sociale sunt noi reproducători, înzestraţi cu aripi, care îşi iau zborul, părăsind colonia părintească pentru a-şi găsi o altă pereche, împreună cu care întemeiază o nouă colonie. Atunci când se împerechează aceşti noi parteneri regali, sunt şanse reale ca însoţirea lor să nu fie una incestuoasă, într-adevăr, parcă ar exista nişte convenţii, menite să facă în aşa fel încât diferitele cuiburi de termite dintr-o anumită zonă să producă reproducători înaripaţi în aceeaşi zi, probabil ca să stimuleze împerecherea. Să analizăm consecinţele genetice ale împerecherii dintre un tânăr rege din colonia A şi o tânără regină din colonia B. Fiecare dintre ei este progenitura unei spiţe incestuoase. Amândoi sunt echivalenţi cu şoriceii prăsiţi în laborator. Dar, întrucât ei sunt rezultatele unor programe diferite, independente de prăsire incestuoasă, vor fi genetic deosebiţi unul de celălalt. E ca şi cum ar fi nişte şoricei aparţinând unor spiţe prăsite în laboratoare diferite. Atunci când se împerechează, urmaşii lor vor fi în mare măsură heterozigoţi, dar într-un mod uniform. Heterozigoţi înseamnă că, în multe subdiviziuni cromozomiale, cele două gene corespondente sunt diferite una faţă de cealaltă. Heterozigoţi uniformi înseamnă că aproape fiecare dintre urmaşi va fi heterozigot în exact acelaşi fel.”
87. „ADN-ul este o piesă de hardware autoreplicant. Fiecare piesă are o structură particulară, diferită faţă de cea a pieselor rivale de ADN. Dacă memele din creier sunt analoage cu genele, atunci ele trebuie să fie nişte structuri cerebrale autoreplicante, modele reale de cablaj neuronal care se reconstituie în creier după creier. Nu m-am simţit niciodată în largul meu spunând răspicat acest lucru, deoarece despre creier ştiu mult mai puţin decât despre gene, neputând vorbi din acest motiv decât vag despre ceea ce ar putea să fie în realitate astfel de structuri cerebrale.”
88. „Tour de force.”
89. „Adevăraţii doctori rezolvă probleme naturale, care nu au fost născocite în mod deliberat de răutatea omenească.”
3. „ADN-ul nostru trăiește în corpurile noastre. El nu este concentrat într-o anumită parte a corpului, ci este repartizat în celule, într-un corp omenesc de talie medie există aproximativ o mie de milioane de milioane de celule și, cu câteva excepții de care putem face abstracție, fiecare din aceste celule conține câte un exemplar complet din ADN-ul corpului respectiv. Acest ADN poate fi privit ca un set de instrucțiuni referitoare la modul în care se construiește un corp, scrise în alfabetul A, T, C și G al nucleotidelor. E ca și cum, în fiecare încăpere dintr-o construcție gigantică, s-ar găsi o bibliotecă, în care se află planurile arhitecturale ale întregii clădiri. „Biblioteca” dintr-o celulă se numește nucleu. Planurile arhitecturale cuprind, la om, 46 de volume - numărul acestora diferă de la o specie la alta. „Volumele” se numesc cromozomi. La microscop, ei sunt vizibili ca niște filamente lungi, iar genele se înșiră, în ordine, de-a lungul lor.”
4. „Instrucțiunile din ADN s-au asamblat prin selecție naturală.”
5. „Duplicația moleculelor de ADN este numai o parte a problemei. Dar dacă ADN-ul este, într-adevăr, un set de planuri de construcție a unui corp, cum se realizează practic aceste planuri? Cum se transformă ele în țesuturile unui organism? Această întrebare mă conduce la cel de-al doilea lucru important pe care-l fac moleculele de ADN. Indirect, ele supraveghează fabricarea unui alt tip de molecule – proteinele.”
6. „Indiferent câte cunoștințe și câtă înțelepciune acumulezi în timpul vieții, nici măcar o iotă din ele nu va trece asupra copiilor tăi pe căi genetice. Fiecare nouă generație începe de la zero. Un corp este instrumentul genelor de a se păstra nealterate.”
7. „Nu există nici o definiție universal admisă a unei gene.”
8. „Gena este unitatea de bază a egoismului.”
9. „O altă teorie, propusă de Sir Peter Medawar, constituie un bun exemplu de gândire evoluționistă în termeni de selecție genetică. Mai întâi, Medawar respinge argumente tradiționale, de genul: „Moartea indivizilor vârstnici este un act de altruism față de restul speciei, pentru că dacă ar mai trăi, după ce-au ajuns prea decrepiți ca să se reproducă, ar face umbră pamântului de pomană".
10. Strămoşii nu mor niciodată la tinereţe! O genă care îi face să moară pe posesorii ei se numeşte genă letală. O genă semiletală are drept efect slăbirea organismului, astfel încât face să crească probabilitatea morţii din alte cauze.”
11. „Sexul „facilitează acumularea într-un singur individ a mutațiilor avantajoase care se produc separat în diferiți indivizi”.”
12. „Atunci când nu recurg la alte formulări, „comportament altruist” și „comportament egoist” vor însemna comportamentul unui corp animal față de altul.”
13. „Prin funcțiile sale, creierul poate fi privit drept analog cu computerul. Ele sunt analoage prin aceea că ambele tipuri de mașină generează modele complexe de output, după analiza unor modele complexe de input și după referirea la informația stocată.”
14. „Memoria sau baza de date este o parte esențială și în computerul digital. Memoriile computerelor sunt mai sigure decât cele umane, dar și mai puțin voluminoase și de enorm de multe ori mai puțin sofisticate în tehnicile lor de regăsire a informațiilor.”
15. „Genele lucrează controlând sinteza proteinelor. Acesta este un mod puternic de manipulare a lumii, dar este lent. Pentru construcția unui embrion, e nevoie de câteva luni de răbdătoare aranjări ale proteinelor. Pe de altă parte, esențial în comportament este faptul de a fi rapid. El se desfașoară pe o scală temporală nu de ordinul câtorva luni, ci de ordinul secundelor și al fracțiunilor de secundă. Ceva se întâmplă în lume, o bufniță săgetează prin aer, un foșnet în iarba înaltă trădează prezența prăzii și, în câteva milisecunde, sistemele nervoase intră în acțiune, mușchii se încordează și viața cuiva este salvată - sau pierdută. Genele nu au astfel de timpi de reacție. Ca și andromedanii, genele nu pot decât să dea tot ce pot înainte de a-și construi un rapid computer director, programându-l în avans cu reguli și „sfaturi", care să-l facă apt de a face față tuturor eventualităților pe care le pot ele „anticipa”, însă viața, ca și jocul de șah, oferă prea multe eventualități posibile pentru ca să poată fi anticipate toate. Ca și programatorul de șah, genele trebuie să-și „instruiască” mașinile de supraviețuire nu în detaliu, ci să le înzestreze cu strategii generale, cu tehnici și trucuri ale vieții.”
16. „Genele sunt maeștri programatori și ele programează pentru viețile lor. Ele sunt judecate în funcție de succesul programelor lor de a face față la tot felul de întâmplări imprevizibile, pe care viața le scoate în calea mașinilor lor de supraviețuire, iar verdictul este dat de către nemilosul judecător de la curtea de supraviețuire.”
17. „Există, însă, alte modalităţi în care interesele indivizilor din specii diferite sunt acut conflictuale. De exemplu, un leu vrea să mănânce trupul unei antilope, dar antilopa are planuri cu totul diferite pentru corpul său. În mod normal, aici nu se vorbeşte despre o competiţie pentru resurse, dar logic e greu de văzut de ce nu. Resursa disputată este carnea. Genele de leu „vor” carnea drept hrană pentru maşina lor de supravieţuire. Genele de antilopă vor carnea ca muşchi activi şi organe pentru maşinile lor de supravieţuire. Cele două utilizări ale cărnii sunt incompatibile şi, prin urmare, se naşte un conflict de interese. Membrii aceleiaşi specii sunt şi ei făcuţi din carne. De ce canibalismul este un fenomen destul de rar? După cum am văzut în cazul pescăruşilor cu cap negru, destul de frecvent adulţii mănâncă puii semenilor lor. Cu toate acestea, niciodată nu pot fi văzute carnivore adulte, urmărind alte animale adulte, din aceeaşi specie, cu intenţia de a le mânca. De ce nu? Suntem încă atât de obişnuiţi să gândim în termenii concepţiei evoluţioniste despre „binele speciei”, încât uităm adesea întrebări perfect raţionale, precum: „De ce leii nu vânează alţi lei?” O altă întrebare bună, din genul celor care se pun foarte rar, este: „De ce antilopele fug din calea leilor, în loc să riposteze?” Leii nu vânează lei deoarece, dacă ar face acest lucru, nu s-ar institui o SSE (strategie stabilă de evoluţie). O strategie canibală ar fi instabilă din aceleaşi motive ca şi strategia de şoim, din exemplul anterior. Există un prea mare pericol de ripostă. Aceasta e mai puţin probabil să aibă loc în conflictele dintre membrii unor specii diferite, ceea ce explică faptul că atât de multe animale vânate de prădători o iau la fugă, în loc să riposteze. Situaţia îşi are, probabil, rădăcinile în faptul că, în interacţiunea dintre două animale din specii diferite, există o asimetrie constituţională mai mare decât aceea dintre membrii aceleiaşi specii. Ori de câte ori există într-un conflict o asimetrie accentuată, este probabilă instituirea unor SSE (strategii stabile de evoluţie) bazate pe strategii condiţionale, dependente de acea asimetrie. Strategii de tipul „dacă eşti mai mic, fugi; dacă eşti mai mare, atacă" au mari şanse de a se dezvolta în conflictele dintre membrii unor specii diferite, deoarece există, între ei, atât de multe asimetrii.”
18. „Presimt că s-ar putea ca, la un moment dat, să considerăm invenția conceptului de SSE (strategie stabilă de evoluţie) drept una din cele mai importante dezvoltări ale teoriei evoluționiste de la Darwin încoace. Acest concept se aplică oriunde avem de-a face cu un conflict de interese, ceea ce înseamnă aproape pretutindeni. Cei ce studiază comportamentul animal au căpătat obiceiul de a vorbi despre ceva numit „organizare socială”. Prea adesea, organizarea socială a unei specii este tratată ca o entitate de sine stătătoare, cu propriul său „avantaj” biologic. Un exemplu, prezentat în paginile anterioare, este acela al „ierarhiei raporturilor de dominație”. Cred că, într-un mare număr de afirmații ale biologilor despre organizarea socială, se pot desluși presupoziții selectionist grupale ascunse. Pentru оntâia oară, conceptul lui Maynard Smith de SSE (strategie stabilă de evoluţie) ne permite să vedem limpede în ce fel o mulțime de entități egoiste independente pot ajunge să semene cu un singur întreg organizat. Cred că acest concept se va dovedi valabil nu numai în ceea ce privește organizarea sociala în cadrul speciilor, ci și la nivelul „ecosistemelor” și al „comunităților” alcătuite din mai multe specii.”
19. „Fondul genetic este, pe termen lung, mediul înconjurător al unei gene. Genele „bune” sunt selectate orbește drept acelea care supraviețuiesc în fondul genetic. Aceasta nu este o teorie; nu e nici măcar un fapt de observație: este o tautologie, întrebarea interesantă este: ce anume face ca o genă să fie bună? Într-o primă aproximație, am spus că ceea ce face ca o genă să fie bună este capacitatea ei de a construi mașini de supraviețuire eficiente – corpuri.”
20. „Ce este gena egoistă? Nu este numai o porțiune fizică distinctă de ADN. Ca și în supa primitivă, ea reprezintă toate replicile unei anumite porțiuni de ADN, raspândite de-a lungul și de-a latul lumii.”
21. „Înrudirea dintre părinte și copil este întotdeauna de exact 1/2.”
22. „Unii folosesc termenul „selecție familială” pentru distinge „selecția naturală” de „selecția grupală” (supraviețuirea diferențială a grupurilor) și de „selecția individuală” (supraviețuirea diferențială a indivizilor). Selecția familială explică altruismul intrafamilial; cu cât relația de înrudire este mai apropiată, cu atât este mai puternică selecția.”
23. „Fiecare individ are o „speranță de viață”, pe care un agent de asigurări o poate calcula cu o anumită eroare. A salva viața unei rude care urmează să moară în curând de bătrânețe are un mai slab impact asupra viitorului fond genetic decât dacă se salvează viața unei rude, la fel de apropiate, dar care are viitorul în față.”
24. „Corpurile vii sunt niște mașini programate de niște gene care au supraviețuit. Supraviețuirea lor s-a produs în condiții care, în medie, tindeau să fie caracteristice mediului de viață al speciilor în trecut. Prin urmare, „estimările” de costuri și beneficii se bazează pe o „experiență acumulată.”
25. „Dacă animalele ar avea tendinţa de a se comporta altruist faţă de indivizii cu care se aseamănă din punct de vedere fizic, le-ar putea fi rudelor de puţin folos. Multe lucruri ar depinde de nişte caracteristici extrem de amănunţite ale speciei respective, în orice caz, o astfel de regulă ar conduce la decizii „corecte" numai într-un sens statistic. Dacă însă condiţiile se modifică, de exemplu, dacă o specie ar începe să trăiască în grupuri mult mai numeroase, această regulă ar putea duce la decizii eronate. Se poate concepe că prejudecăţile rasiale ar putea fi interpretate ca o generalizare iraţională a tendinţei, familial selectate, de identificare cu indivizii care îţi seamănă din punct de vedere fizic şi de a fi agresiv faţă de indivizii, în aparenţă, diferiţi.”
26. „Presupoziția fundamentală a acestei cărți este aceea că mașinile de supraviețuire sunt, în general, conduse de gene egoiste, de la care, cu siguranță, nu ne putem aștepta să vadă în viitor și nici să le pese de bunăstarea întregii specii.”
27. „Ideea de bază că reproducerea este o afacere costisitoare, îndeosebi pentru mamă, nu e mai puțin adevărată.”
28. „La mamifere, sexul este determinat după cum urmează. Toate ovulele sunt capabile să se dezvolte atât ca masculi, cât şi ca femele. Spermatozoidul este acela care transportă cromozomii ce determină sexul. Jumătate dintre spermatozoizii produşi de către un bărbat fac femele, aceştia fiind spermatozoizi de tip X, iar jumătate fac masculi, spermatozoizii de tip Y. Cele două tipuri de spermatozoizi arată la fel. Se deosebesc numai printr-un singur cromozom. O genă care-l face pe un tată să nu aibă decât fiice şi-ar putea atinge obiectivul determinându-l să nu producă decât spermatozoizi X. O genă care face ca o mamă să nu aibă decât fiice ar putea să lucreze dacă ar produce un spermicid selectiv, ori dacă ar face-o pe mamă să avorteze embrionii masculi. Ceea ce căutăm este ceva echivalent cu o strategie stabilă de evoluţie (SSE), deşi, în acest caz, mai mult decât în capitolul despre agresiune, strategia este numai o figură de stil. Literalmente, un individ nu-şi poate alege sexul copiilor săi. Dar genele care determină tendinţa de a avea copii de un sex ori de altul există. Dacă presupunem că există astfel de gene, favorizând proporţii inegale între sexe, au vreunele din ele şanse mai mari de a se înmulţi în fondul genetic decât alelele lor rivale, care favorizează o proporţie egală între sexe?”
29. „Selecția naturală va penaliza cu severitate o astfel de credulitate a masculilor și, de fapt, îi va favoriza pe masculii care iau măsura radicală de a ucide orice potențial copil vitreg, de îndată ce se împerechează cu o nouă femelă. Aceasta este probabil explicația așa-numitului efect Bruce: șoarecii masculi secretă o substanță care, mirosită de către femelă, îi poate provoca acesteia avortul. Ea avortează numai dacă mirosul este diferit de acela al fostului ei partener, în acest mod, un șoarece mascul distruge potențialii copii vitregi, facând-o, totodată, pe femelă receptivă față de avansurile lui sexuale, în treacăt fie spus, Ardrey vede în efectul Bruce un mecanism de control al natalității! Un exemplu asemănător este acela al leilor masculi, care, odata ajunși într-o ceată, îi ucid câteodată pe puii existenți, probabil fiindcă aceștia nu sunt ai lor.”
30. „Ceea ce rezultă de aici este faptul că una din cele mai dezirabile calități pe care un mascul le poate avea în ochii unei femele este, pur și simplu, atractivitatea sexuală ca atare. O femelă care se împerechează cu un superatrăgător macho e mai probabil să aibă fii atrăgători în ochii femelelor din generația următoare, care-i vor face o grămadă de nepoți. La origine, deci, se poate concepe că femelele îi aleg pe masculi pe baza unor evidente calități utile, precum o musculatură puternică, însă odată ce astfel de calități devin larg acceptate drept atractive printre femelele speciei, selecția naturală ar urma să continue a le favoriza pur și simplu deoarece sunt atrăgătoare.”
31. „Ceea ce sugerează această uimitoare varietate este faptul că felul de viață al omului este în mare măsură determinat de cultură, mai curând decât de gene. Cu toate acestea, încă este posibil ca masculii umani în general să fie înclinați către promiscuitate, iar femelele către monogamie, dupa cum am fi anticipat pe temeiuri evoluționiste. Care dintre aceste două tendințe domină în diferite societăți depinde de amănuntele împrejurărilor de ordin cultural, așa cum la diferitele specii animale depinde de amănunte ecologice.”
32. „Insectele din grupul cunoscut drept hymenoptere, între care și furnicile, albinele și viespile, posedă un sistem foarte vechi de determinare a sexului. Termitele nu aparțin acestui grup și nu au în comun această particularitate, în mod tipic, un cuib de hymenoptere are o singură regină matură. La tinerețe, ea face un zbor nupțial, în timpul căruia depozitează spermatozoizi suficient de numeroși pentru întreaga-i viață, destul de lungă - zece ani sau chiar mai mult. De-a lungul anilor, ea distribuie spermatozoizii asupra ovulelor sale, facând ca ouăle să fie fertilizate pe măsură ce ies din trompele ei.
Dar nu toate ouăle sunt fertilizate. Cele nefertilizate se dezvoltă ca masculi. Prin urmare, masculul nu are un tată, ci toate celulele din corpul său conțin doar un singur set de cromozomi (cu toții obținuți de la mamă), în loc de două seturi (unul de la tată și celălalt de la mamă), așa cum se întâmplă cu noi. În termenii analogiei din capitolul 3, un mascul de hymenoptera posedă numai un exemplar din fiecare „volum” aflat în fiecare din celulele sale, în loc de obișnuitele două. Pe de altă parte, o femelă hymenoptera este normală, prin aceea că are un tată și posedă obișnuitul dublu set de cromozomi în fiecare din celulele din corpul său. Dacă o femelă se dezvoltă ca regină sau ca lucrătoare depinde nu de genele ei, ci de felul în care este crescută. Cu alte cuvinte, fiecare femelă are un set complet de gene producătoare de regine, precum și un set complet de gene producătoare de lucrătoare (mai exact, seturi de gene pentru producerea fiecărei caste de lucrătoare, soldat etc.). Care anume set de gene este „activat" depinde de felul în care este crescută, în special de hrana pe care o primește.”
33. „Deși există multe complicații, în esență așa stau lucrurile. Nu știm de ce s-a dezvoltat acest extraordinar sistem de reproducere sexuată. Fără îndoială, au existat motive solide, dar deocamdată trebuie să-l privim ca pe un fapt curios legat de hymenoptere. Oricare ar fi fost temeiul originar al acestei ciudățenii, ea dă iama printre regulile clare de calcul al gradului de înrudire, din capitolul 6. Asta înseamnă că spermatozoizii unui singur mascul, în loc să fie cu toții niște unicate, sunt cu toții absolut identici. Un mascul posedă un singur set de gene în fiecare din celulele corpului său, nu un set dublu. Prin urmare, fiecare spermatozoid trebuie să primească întregul set de gene și nu o mostră de 50 la sută, astfel încât toți spermatozoizii unui anumit mascul sunt identici. Să încercăm acum să calculam gradul de înrudire dintre o mama și un fiu. Dacă se știe că un mascul posedă o genă A, ce șanse există ca mama lui să o aibă în comun cu el? Răspunsul trebuie să fie de 100 la sută, de vreme ce masculul nu are tată și toate genele lui sunt dobândite numai din partea mamei. Dar să presupunem acum drept știut faptul că o regină posedă gena B. Sunt numai 50 la sută șanse ca fiul să aibă și el aceeași genă, de vreme ce el conține doar jumătate din genele ei. Sună a contradicție, dar nu este. Un mascul primește toate genele sale de la mamă, dar mama dă fiului numai jumătate din genele ei. Soluția aparentului paradox rezidă în faptul că un mascul posedă numai jumătate din numărul obișnuit de gene. Nu are nici un sens a ne chinui cu întrebarea dacă „adevăratul” indice al gradului de înrudire este de ½ sau de 1. Acest indice e numai o măsură creată de mintea omenească și dacă, în unele cazuri, creează dificultăți, va trebui să renunțăm la el și să ne întoarcem la primele principii. Din punctul de vedere al unei gene A din corpul reginei, șansele ca gena respectivă să se afle și în corpul fiului sunt de1/2, la fel ca și în cazul unei fiice. Prin urmare, din punctul de vedere al unei regine, urmașii săi, de ambele sexe, sunt la fel de strâns înrudiți cu ea pe cât sunt și odraslele de om cu mama lor.”
34. „Cultura este o cultură de gene.”
35. „De exemplu, termitele din Africa și, cu totul independent, mai multe specii de furnici din Lumea Noua cultivă „grădini de ciuperci”. Cele mai bine cunoscute sunt așa-numitele furnici „parasol” din America de Sud. Acestea au un succes imens. S-au descoperit colonii cu peste două milioane de indivizi. Cuiburile lor reprezintă niște uriașe complexe subterane de pasaje și galerii ajungând până la trei metri adâncime sau mai mult, realizate prin excavarea a peste 40 de tone de pamânt, încăperile subterane conțin grădinile de ciuperci, în mod deliberat, furnicile seamănă anumite specii de ciuperci într-un „pat” special de compost, pe care îl prepară mestecând și mărunțind frunze de tot felul, în loc să sape direct pentru a-și găsi hrana, lucrătoarele sapă ca să găsească frunze, din care fac compost. „Apetitul” de frunze al unei colonii de furnici din această specie este gargantuesc*. Acest fapt le face să fie o adevarată plagă economică, însă frunzele pe care le farâmă nu sunt hrana lor, ci hrana pentru ciupercile lor. Furnicile recoltează și consumă ciupercile, cu care își hrănesc și puii. Ciupercile descompun chimic frunzele mai bine decât ar putea să o facă un stomac de furnică, acesta fiind profitul furnicilor. Este posibil să profite și ciupercile, chiar dacă ele sunt recoltate: furnicile propagă genele lor mai repede decât ar putea să o facă mecanismul** lor de dispersare prin spori, în plus, furnicile „plivesc” grădinile de ciuperci, ferindu-le de prezența altor specii de ciuperci. Prin eliminarea concurenței, ciupercile domestice ale furnicilor au de câștigat. Se poate spune că există un fel de relație de altruism reciproc între furnici și ciuperci.
_________ NOTE
* Aluzie la faimosul roman al lui Franqois Rabelais (1494-1553), „Gargantua și Pantagruel” (titlul original fiind Vie inestimable du grand Gargantua, pere de Pantagruel) — ambele personaje burlești, dar extrem de simpatice ale romanului caracterizându-se printr-o nesățioasă lăcomie. Cum, foarte adesea, copiii își întrec părinții, Pantagruel era un și mai mare mâncău decât tatăl său, motiv pentru care este mult mai frecvent întâlnită expresia „pofta pantagruelică”. (N. T.)
**În original: mechanism - dovadă a distincției pe care autorul o face între mașină (machine) și mecanism, exact în sensul pe care l-am subliniat în nota noastră de la finele cap. 2: mașina este întotdeauna ceva substanțial, o entitate, în vreme ce mecanismul poate fi o structură abstractă sau o schemă procedurală, așa cum este cazul aici: mecanismul înmulțirii prin spori nu are o subzistență autonomă, ci este numai un mod de comportament reproductiv al unor entități vii, în speță ciupercile despre care este vorba. Ciupercile (care sunt mașini de supraviețuire) există; mecanismul lor de reproducere nu există în mod de sine stătător, nu are o existență autonomă și nici o rațiune intrinsecă de a fi, căci nu reprezintă decât un atribut al ființării mașinilor de supraviețuire, în dublu sens: ca parte efectiv componentă a existenței materiale a ciupercilor și, în al doilea rând, ca abstracțiune, produsă de efortul nostru de înțelegere intelectuală, prin care ipostaziem o parte din ființarea concretă a entităților biologice. Pe pagina imediat urmatoare, Dawkins vorbește despre mecanismele de apărare ale afidelor, iar în ultima pagină din acest capitol pomenește de mecanismul de înșelare a partenerilor dintr-o relație simbiotică. Dovada cea mai elocventă se găsește însă în cap. U, unde se vorbește despre mecanismul genetic; prin aceasta, discuția este practic încheiată: odată ce autorul distinge în mod explicit între gene machine (mașina genetică) și genetic mechanism (mecanismul genetic), traducătorul este obligat să respecte punctul de vedere al autorului. (N. T.)
Este remarcabil faptul că un sistem asemănător de cultură a ciupercilor a evoluat în mod independent, printre destul de puțin înruditele termite.
În afară de plantele lor de cultură, furnicile au și animalele lor domestice. Afidele – păduchii de flori și alte gâze asemănătoare - sunt specializate să sugă sucul din plante. Ele absorb seva din vasele vegetalelor mai eficient decât reușesc apoi să o digere. Drept rezultat, ele secretă un lichid din care au fost extrase numai o parte din substanțele nutritive. Picături de „nectar”, bogate în zaharuri, se scurg din partea lor posterioară în cantități considerabile, în unele cazuri depășind într-o oră greutatea insectei, în mod normal, nectarul picură pe pamânt - putându-se foarte bine ca aceasta să fi fost hrana providențială, cunoscută drept „mana cerească” din Vechiul Testament.* Mai multe specii de furnici o interceptează de îndată ce iese din gânganie. Furnicile „mulg” afidele lovindu-le părțile posterioare cu antenele și cu picioarele. Afidele răspund acestui tratament, în unele cazuri parând să rețină picătura până când sunt lovite de către o furnică sau chiar retrăgându-și picătura în corp dacă prin preajmă nu se află nici o furnică, gata să o primească. S-a sugerat că unele afide au dobândit în mod evolutiv un spate care arată și se simte la pipăit ca o față de furnică, deghizare numai bună să le atragă pe furnici. Ceea ce obțin afidele din această relație pare să fie apărarea de inamicii lor naturali. Ca și vacile noastre de lapte, ele duc o viață ocrotită, iar speciile de afide cultivate de furnici și-au pierdut mecanismele lor normale de apărare. În unele cazuri, furnicile au grijă de ouăle afidelor chiar în cuiburile lor subterane, îi hrănesc pe puișorii de afide și, în cele din urmă, când aceștia cresc destul de mari, îi cară cu multă grijă la suprafață, pe terenurile sigure de pășunat.
O relație reciproc profitabilă între specii diferite se numește mutualism sau simbioză. Adesea, membrii unor specii diferite își pot oferi multe unii altora, întrucât aduc în cadrul relației diferite „îndemânări” sau „dibăcii”. Acest gen de asimetrie fundamentală poate să conducă la strategii stabile de evoluție, bazate de cooperare reciprocă. Afidele posedă o configurație a gurii foarte potrivită pentru absorbirea sevei din plante, însă deloc eficientă pentru autoapărare. Furnicile nu știu să soarbă sucul plantelor, dar se pricep la luptă. Genele de furnică pentru cultivarea și apărarea afidelor au fost favorizate în fondurile genetice ale diferitelor specii de furnici. Genele de afide pentru cooperarea cu furnicile au fost favorizate în fondul genetic al păduchilor de flori.
Relațiile simbiotice reciproc avantajoase sunt ceva obișnuit printre animale și plante. La o privire superficială, un lichen pare o plantă individuală ca oricare alta. În realitate este o intimă uniune simbiotică între o ciupercă și o algă verde. Nici unul dintre parteneri nu ar putea să trăiască fără celălalt. Dacă unirea lor ar fi devenit doar cu puțin mai strânsă nu am mai fi putut să spunem că este vorba de un organism dublu. Atunci poate că există alte organisme duble, triple sau multiple pe care nu le-am recunoscut ca atare. Noi înșine, poate? Înlăuntrul fiecăreia dintre celulele noastre există numeroase corpuri minuscule, numite mitocondrii. Mitocondriile sunt niște combinate chimice, răspunzătoare de furnizarea celei mai mari părți din energia de care avem nevoie. Dacă ne-am pierde mitocondriile, am fi morți în câteva secunde. De curând s-au adus argumente plauzibile în sprijinul ideii că, la origine, mitocondriile au fost niște bacterii simbiotice, care și-au unit forțele cu tipul nostru de celulă într-o etapă foarte timpurie a evoluției. Aceasta este una din acele idei revoluționare cu care îți trebuie mult timp ca să te poți obișnui, dar vremea ei a sosit. Speculativ, lansez ideea că vom ajunge să acceptăm ideea și mai radicală, potrivit căreia fiecare dintre genele noastre este o unitate simbiotică. Noi suntem colonii gigantice de gene simbiotice. Nu se poate vorbi de vreo „dovadă” în sprijinul acestei idei, dar, așa cum am încercat să sugerez în celelalte capitole, ea este inerentă chiar modului nostru de a gândi, modul de acțiune al genelor la speciile sexuate.”
36. „Virusurile nu sunt altceva decât ADN pur (sau o moleculă înrudită, autoreplicantă), sub un înveliș de proteine. Toate sunt paraziți. Sugestia ar fi aceea că ele au evoluat din niște gene „rebele” care au reușit să evadeze, călătorind acum dintr-un corp în altul direct prin aer, în loc să se folosească de vehiculele mai convenționale - spermatozoizii și ovulele. Dacă așa este, atunci am putea să ne considerăm pe noi înșine ca pe niște colonii ale virusurilor! Unele din elementele lor cooperează simbiotic și călătoresc dintr-un corp în altul în spermatozoizi și în ovule. Acestea sunt „genele” convenționale. Altele duc o viață parazitară și călătoresc cu orice mijloc de transport disponibil. Dacă ADN-ul parazit călătorește în spermatozoizi și în ovule, atunci el este, probabil, acela care formează surplusul „paradoxal” de ADN pe care l-am menționat în capitolul 3. Dacă însă călătorește prin aer sau folosindu-se de alte mijloace directe de transport, atunci se numește „virus” în sensul obișnuit.”
37. „Trișorii o duc mai bine decât altruiștii fără discernământ, pentru că se aleg cu beneficiile, fără să suporte costurile.”
38. „Cântecul păsărilor evoluează realmente prin mijloace non-genetice. Mai există și alte exemple de evoluție culturală la păsări și la maimuțe, dar acestea sunt numai niște ciudățenii interesante. Abia specia noastră demonstrează ce poate face evoluția culturală. Limba este numai un exemplu dintre multe altele. Modele vestimentare și culinare, ceremoniile și obiceiurile, arta și arhitectura, tehnologia și ingineria, toate evoluează de-a lungul istoriei într-un mod ce seamănă cu o evoluție genetică mult accelerată, dar în realitate nu au nimic comun cu evoluția genetică. Și totuși, în asemănare cu aceasta, schimbarea poate fi progresivă. Există un sens în care știința modernă este realmente mai bună decât știința antică. Pe măsură ce secolele trec, înțelegerea de către noi a universului nu se modifică doar: ea se perfecționează, se îmbunătățește. Se admite că izbucnirea frecventă a perfecționării începe abia odată cu Renașterea, care a fost precedată de o întunecată perioadă de stagnare, de-a lungul căreia cultura științifică europeană a fost înghețată la nivelul atins de greci. Dar, așa cum am văzut în capitolul 5, și evoluția genetică poate să înainteze prin scurte salturi înainte, urmate de lungi perioade de stabilitate.”
39. „Sunt un susținător entuziast al darwinismului, însă cred că darwinismul este o teorie prea mare pentru a fi restrâns la contextul îngust al genei. Gena va figura în teza mea doar ca un termen analogic, nimic mai mult.”
40. „Dar trebuie oare să ajungem în lumi depărtate pentru a găsi alte feluri de replicatori și, respectiv, alte genuri de evoluție? Eu unul cred că un nou tip de replicator s-a ivit deja chiar pe această planetă. Ne privește în față. Este încă la vârsta copilăriei, încă plutind stângaci în supa lui primitivă, însă a început deja să dobândească modificări evolutive cu o viteză care o depășește cu mult pe cea a bătrânelor gene.
Noua supă este supa culturii umane. Avem nevoie de un nume pentru noul replicator, un substantiv care să comunice ideea unei unități de transmitere culturală sau a unei unități de imitație. „Mimema” vine dintr-o rădăcină elină convenabilă, însă eu doresc un termen mai simplu, care să sune puțin la fel ca și „gena”.* Sper că prietenii mei clasiciști mă vor ierta dacă voi prescurta cuvântul mimema, pentru a ramâne la mema. Dacă acest lucru poate fi o consolare, am putea oferi alternativa de a considera acest termen ca fiind înrudit cu „memorie” sau cu francezul meme. Se va pronunța astfel încât să rimeze cu „crema”.
Exemple de meme sunt melodii, idei, ghicitori, mode vestimentare, tehnici de olărit sau de construcție. Exact așa cum genele se propagă în fondul genetic, sărind dintr-un corp în altul la bordul spermatozoizilor și al ovulelor, tot astfel memele se propagă în fondul memetic sărind dintr-un creier în altul printr-un proces care, într-un sens larg, poate fi numit imitație. Dacă un savant aude sau citește despre o idee bună, o transmite colegilor și studenților săi.”
41. „Și totuși, selecția naturală oarbă le face să se comporte ca și cum ar viza un scop (genele), drept pentru care ni s-a părut util să ne referim la gene în limbajul intențional, pentru a scurta discursul. De pildă, atunci când spunem că „genele încearcă să-și sporească numărul în viitoarele fonduri genetice”, aceasta înseamnă că „acele gene care se comportă astfel încât să-și sporească numărul în viitoarele fonduri genetice tind să fie genele ale căror efecte le vedem în lume”. Așa cum am văzut că este convenabil să concepem genele ca pe niște agenți activi, lucrând deliberat în vederea propriei lor supraviețuiri, poate că ar fi convenabil să concepem și memele în același fel. În nici un caz nu trebuie să cădem în misticism, în ambele cazuri ideea de scop este numai o metaforă, dar am văzut cât de rodnice pot fi metaforele în cazul genelor. Am folosit în legătură cu genele chiar termeni precum „egoiste" sau „nemiloase", știind prea bine că sunt numai niște figuri de stil. Am putea să căutăm și meme egoiste sau nemiloase exact în acelai spirit?”
42. „*Niccolo Machiavelli (1469-1527), bărbat de stat florentin, autor al faimosului tratat Principele, având drept subiect arta guvernării, din care autorul nu exclude minciuna, trădarea, șantajul, abuzul, crima de stat și multe alte mijloace eficiente în cucerirea, păstrarea și exercitarea puterii politice, dar venind în contradicție cu moralitatea creștină. Epitetul „machiavelic” a devenit sinonim cu cinismul, perfidia și lipsa de onoare, de onestitate în relațiile dintre oameni. (N. T.)”
43. „Am fost puțin negativ față de meme, însă ele au și o latură luminoasă. Atunci când murim, putem lăsa în urma noastră două lucruri: gene și meme. Am fost construiți ca niște mașini genetice, create să transmită genele mai departe. Însă acest aspect al ființei noastre va fi dat uitării peste trei generații.”
44. „Dacă însă contribuiți la cultura lumii, dacă aveți o idee bună, compuneți o partitură, inventați o bujie, scrieți o poezie, s-ar putea ca ele să trăiască, intacte, mult timp după ce genele dumneavoastră s-au dizolvat în fondul genetic. S-ar putea ca Socrate să nu mai aibă nici măcar una sau două gene vii în lumea de astăzi, după cum remarca G. C. Williams, însă cui îi pasă? Complexelor memetice ale lui Socrate, Leonardo, Copernic și Marconi le merge în continuare foarte bine.”
45. „„Sociobiologie” sau „genetica egoistă”.”
46. „Rezultă că băieții cumsecade par condamnați să se împuțineze: amabilitatea moare de moarte darwinistă.”
47. „„Umbra viitorului” trebuie să fie lungă.”
48. „„Țara nimănui”.”
49. „Un exemplu bizar de ceea ce poate părea un aranjament de tip „Dinte pentru dinte” în natură a fost descoperit de Eric Fischer la un pește hermafrodit, bibanul de mare. Spre deosebire de noi, sexul acestor pești nu este determinat în momentul concepției de către cromozomi, în schimb, fiecare individ este capabil să îndeplinească atât funcții de mascul, cât și de femelă.”
50. „O întrebare pe care și-o pun câteodata sociologii și psihologii este de ce donatorii de sânge (în țări ca Marea Britanie, unde ei nu sunt plătiți) își donează sângele. Mi se pare greu de crezut că răspunsul constă în reciprocitate sau într-un egoism deghizat, în oricare sens posibil. Nu se pune problema că aceia care donează sânge în mod regulat să se bucure de un tratament preferențial atunci când au ei nevoie de o transfuzie. Nu li se dă nici măcar o mică insignă de aur pe care să o poarte la rever. Poate că sunt naiv, dar sunt tentat să văd aici un caz autentic de altruism pur și dezinteresat. Oricum ar fi, schimbul de sânge la liliecii vampiri pare să se încadreze bine în modelul lui Axelrod. Aflam acest lucru din lucrarea lui G. S. Wilkinson.”
51. „Gena cu rază lungă de acțiune.”
52. „Un corp nu arată ca și cum ar fi produsul unei federații libere și temporare de agenți genetici în permanentă stare de război și care abia dacă au timp a face cunoștință unii cu alții, înainte de a se îmbarca în spermatozoizi și în ovule pentru a face pasul următor al marii diaspore genetice. El are un creier devotat răspunderilor sale, care coordonează o asociație de mădulare și organe de simț, în vederea unui scop. Corpul arată și se comportă ca un agent destul de energic, cu drepturi depline.”
53. „În orice reprezentare sensibilă a chestiunii, selecția darwinistă nu operează direct asupra genelor. Moleculele de ADN sunt ocrotite într-o gogoașă de proteine, înfășate în membrane, despărțite de lume printr-o adevărată armură, care le face invizibile selecției naturale. Dacă selecția ar încerca să aleagă direct moleculele de ADN, cu greu ar putea să găsească vreun criteriu după care sa facă acest lucru. Toate genele arată la fel, exact așa cum și toate benzile magnetice de înregistrări audio sau video arată la fel. Diferențele importante dintre gene se manifestă numai în efectele lor. De obicei, avem în vedere efectele asupra dezvoltării embrionare și, ca atare, asupra formei și comportamentului unui anumit corp. Genele reușite sunt acelea care, în mediul influențat de toate celelalte gene ce se găsesc laolaltă în același embrion, au efecte benefice asupra embrionului respectiv. Benefice înseamnă că acele gene fac ca embrionul să aibă șanse de a se dezvolta ca un adult reușit, un adult cu șanse de a se reproduce și de a transmite tocmai acele gene mai departe, către generațiile următoare. Termenul tehnic fenotip este utilizat pentru manifestarea corporală a unei gene, pentru efectul pe care o genă, în comparație cu alelele sale, îl produce asupra corpului, urmând traseul dezvoltării. Efectul fenotipic al unei anumite gene particulare poate fi, să spunem, culoarea verde a ochilor, în practică, majoritatea genelor au mai multe efecte fenotipice, să spunem ochii verzi și părul creț. Selecția naturală favorizează unele gene mai curând decât altele, dar o face datorită consecințelor acestora - efectele lor fenotipice.”
54. „Se întâmplă ca acești cărăbuși sunt haplodiploizi, ca și albinele și furnicile (v. cap. 10). Dacă un ou este fertilizat de către un mascul, întotdeauna se dezvoltă ca femelă. Un ou nefertilizat se dezvoltă ca mascul. Cu alte cuvinte, masculii nu au tată. Ouăle care le dau naștere se dezvoltă spontan, fără a fi penetrate de un spermatozoid. Dar, spre deosebire de ouăle de albine și de furnici, ouăle carabușului de nectar au nevoie să fie pătrunse de ceva. Aici intervin bacteriile. Ele dau pinteni ouălor nefertilizate, provocându-le să se dezvolte ca masculi. Aceste bacterii sunt desigur exact acel gen de paraziti care, am susținut, ar trebui să înceteze a mai fi niște paraziți și să devină partener pe bază de reciprocitate, tocmai pentru că se transmit prin ouăle gazdei, laolaltă cu „propriile” gene ale acesteia. În ultima instanță, „propriile” lor corpuri ar trebui să dispară, contopindu-se total cu corpul "gazdei".
Un spectru revelator mai poate fi găsit astăzi printre speciile de hidre (o varietate de polip), mici animale sedentare și tentaculare, asemănătoare cu anemonele de mare. Țesuturile lor au tendința de a fi parazitate de niște alge. [...]* La speciile Hydra vulgaris și Hydra attenuata, algele sunt niște paraziți reali, care le fac rău. La Chlorohydra viridissima, pe de altă parte, algele nu lipsesc niciodată din țesuturile hidrelor, având o contribuție utilă la bunăstarea acestora, întrucât le alimentează cu oxigen. Aici apare aspectul interesant. Exact așa cum ne-am aștepta, la Chlorohydra algele se transmit și ele generației viitoare prin intermediul oului de hidră. La celelalte două specii nu fac acest lucru. Interesele genelor de alge și cele ale genelor de Chlorohydra coincid. Toate sunt interesate în a face tot ceea ce le stă în puteri pentru a spori producția ouălor de Chlorohydra. Însă genele celorlalte două specii de hidre nu sunt „de acord” cu genele algelor care le parazitează, în orice caz, nu în egală măsură. Ambele seturi de gene pot avea ca interes comun supraviețuirea corpurilor de hidre. Dar numai genelor de hidra le pasă de reproducerea hidrei. Așa că algele continuă mai curând ca niște paraziți dăunători, în loc să evolueze în direcția cooperării benigne. Ideea cheie, o repetăm, este aceea că un parazit, ale cărui gene aspiră spre același destin ca și genele gazdei, împărtășește toate interesele gazdei sale, încetând să mai acționeze ca un parazit. În acest caz, destin înseamnă generații viitoare.”
55. „Propriile noastre gene cooperează unele cu celelalte nu din cauza că sunt ale noastre, ci din cauza că toate dispun de același orificiu de evacuare spre viitor - spermatozoid sau ovul. Dacă oricare gene dintr-un organism, cum este și cel uman, ar descoperi o modalitate de a se răspândi care să nu depindă de ruta convențională, parcursă la bordul spermatozoizilor și al ovulelor, ele ar pune-o în practică și nu ar mai fi atât de cooperative. Aceasta deoarece ele ar urmări să profite printr-un set diferit de rezultate viitoare decât cele vizate de restul genelor din corp. Am și văzut exemple de gene care înclină meioza în favoarea lor. Poate că există, de asemenea, gene care au scăpat de ruta obișnuită a „canalelor adecvate”, acelea pe care circulă spermatozoizi și ovule, explorând o rută ocolitoare.
Există fragmente de ADN care nu sunt încorporate în cromozomi, ci plutesc libere și se înmulțesc în conținutul lichid al celulelor, îndeosebi al celulelor bacteriene. Ele poartă diferite nume, cum sunt acelea de viroide sau plasmide. O plasmidă este chiar mai mică decât un virus și, în mod normal, constă din numai câteva gene. Unele plasmide sunt capabile să se atașeze fără înnădituri la un cromozom; îmbinarea este atât de fină, încât înnăditura nu se poate vedea: plasmida nu se distinge de nici o altă parte a cromozomului. Aceleași plasmide pot, de asemenea, să se detașeze din nou. Această capacitate a ADN-ului de a se atașa și detașa, de a sări într-un și dintr-un cromozom cât ai clipi din ochi, este unul dintre cele mai incitante fapte care au ieșit la iveală de când a fost publicată prima ediție a acestei cărți, într-adevăr, recentele probe legate de plasmide pot fi considerate niște frumoase dovezi ale ipotezelor formulate la pag. 175 (și care păreau puțin cam aiurite la vremea aceea). Din unele puncte de vedere nu are importanță dacă aceste fragmente au fost la origine niște paraziți invadatori sau niște rebeli evadați. Comportamentul lor probabil va fi același. Pentru a-mi accentua punctul de vedere, voi discuta despre un fragment rătăcitor.””
56. „Dacă vă plimbaţi unghia prin gură se vor strânge pe ea sute de celule vii. Săruturile şi mângâierile îndrăgostiţilor trebuie să transfere o mulţime de celule în ambele sensuri. O porţiune de ADN rebel ar putea să facă autostopul cu oricare dintre aceste celule. Dacă genele ar putea să descopere o scurtătură de drum neortodox spre un alt corp (în paralel cu, sau în loc de ruta ortodoxă, ce trece prin spermatozoizi şi ovule), trebuie să ne aşteptăm ca selecţia naturală să favorizeze oportunismul lor şi să îl perfecţioneze. Cât despre metodele precise pe care le folosesc, nu există nici un motiv pentru care acestea să fie diferite faţă de maşinaţiile virusurilor - toate cât se poate de previzibile unui teoretician al genei egoiste, respectiv al fenotipului extins.”
57. „Ideea este rezumată într-una din fabulele lui Esop: „Iepurele fuge mai repede decât vulpea, fiindcă iepurele fuge ca să-și scape viața, pe când vulpea fuge numai pentru un prânz”.”
58. „Am susţinut acolo că* se poate spune fie că „organismul lucrează pentru a-şi propaga genele”, fie că "genele lucrează pentru a forţa o succesiune de organisme să le asigure propagarea”.”
59. „Aşadar, mai întâi de ce se adună genele în celule? De ce acei replicatori antici au renunţat la libertatea lor cavalerească din supa primitivă şi au ales să colcăie in uriaşe colonii? De ce cooperează ei? Putem zări o parte a răspunsului privind felul în care moleculele moderne de ADN cooperează în fabricile chimice care sunt celulele vii. Moleculele de ADN produc proteine. Proeinele lucrează ca nişte enzime, catalizând anumite reacţii chimice. Adesea o unică reacţie chimică nu este suficientă pentru a sintetiza un produs final util. Într-o fabrică de medicamente, sinteza unor chimicale utile necesită o linie de fabricaţie. Substanţele chimice disponibile la începutul procesului de sinteză nu pot fi transformate direct în produsul dorit. O serie de compuşi intermediari trebuie să fie sintetizaţi într-o succesiune strictă. Mare parte din ingeniozitatea unui cercetător chimist se exprimă prin inventarea unor căi de obţinere în practică a unor intermediari între substanţele iniţiale ale proceselor chimice şi produsele finale dorite, în acelaşi fel, enzimele izolate dintr-o celulă vie nu pot, lucrând fiecare de una singură, să obţină sinteza unui produs final util, pornind de la anumite substanţe iniţiale date. Este necesar un întreg set de enzime, una care să catalizeze transformarea materiei prime în primul compus intermediar, alta care să catalizeze transformarea primului intermediar în cel de-al doilea şi aşa mai departe.
Fiecare dintre aceste enzime este creată de către o genă. Dacă este necesară o secvenţă de şase enzime pentru un anumit proces de sinteză, atunci toate cele şase gene pentru realizarea lor trebuie să fie prezente. E foarte probabil să existe două căi alternative pe care se poate ajunge la acelaşi produs final, fiecare necesitând şase enzime diferite, neputându-se evita alegerea uneia dintre ele. Aşa ceva se întamplă în combinatele chimice. Care dintre căi se alege poate fi un accident istoric sau poate fi rezultatul planificării deliberate a chimiştilor. În chimia naturală, alegerea nu va fi, desigur, niciodată una deliberată, în schimb, se va impune prin selecţie naturală. Dar cum poate să aibă grijă selecţia naturală ca acele două căi alternative să nu se intersecteze, precum şi de apariţia grupurilor cooperante de gene compatibile? În foarte mare măsură, exact aşa cum am sugerat prin analogia mea cu canotorii germani şi englezi (v. cap. 5). Important e faptul că o genă pentru un stadiu al căii 1 va prospera în prezenţa genelor pentru celelalte stadii ale căii 2, dar nu şi în prezenţa genelor pentru calea 2.”
60. „Nu trebuie să uităm că, cel puțin în corpurile moderne, printre care și corpul nostru, genele sunt clone. Toate celulele conțin aceleași gene, deși diferite gene vor fi acționate în diferitele celule specializate. Genele din fiecare tip de celulă aduc beneficii directe propriilor copii aflate în minoritatea celulelor specializate în reproducere, celulele nemuritoarei linii germinale.”
61. „Firește că viețuitoarele n-au fost niciodată proiectate la planșetă. Dar ele se întorc efectiv spre noi începuturi. Ele iau startul din nou o dată cu fiecare generație. Fiecare nou organism începe ca o singură celulă și crește din nou. El moștenește ideile proiectului ancestral, sub forma programului ADN, însă nu moștenește organele fizice ale strămoșilor săi. El nu moștenește inima părintelui său, ci o remodelează într-o inimă nouă (și dacă se poate una mai bună). El începe de la zero, ca o singură celulă, și dezvoltă o nouă inimă, folosind același proiect care a stat și la baza inimii părintelui său, la care pot fi adăugate unele îmbunătățiri. Acum vedeți concluzia spre care mă îndrept. Un lucru important, legat de ciclul vital dozat unicelular, este faptul că face posibil echivalentul întoarcerii la planșetă.”
62. „Îngăduiți-mi să închei cu un scurt manifest, un rezumat al întregii viziuni despre viață, din perspectiva genei egoiste și a fenotipului extins. Susțin că este o concepție care se aplică ființelor vii din întregul univers. Unitatea fundamentală, primul motor al vieții, este replicatorul. Replicatorul este orice entitate din univers, după care se realizează copii. La început, replicatorii se ivesc pe lume din întâmplare, din ciocnirea accidentală a unor mici particule. Odata ce și-a făcut apariția, un replicator este capabil să genereze nedefinit de multe copii ale sale. Dar nici un proces de copiere nu este perfect, astfel încât populația de replicatori ajunge să cuprindă varietăți, care se deosebesc una de alta. Unele dintre aceste varietăți se dovedesc a-și fi pierdut forța de autoreplicare, iar genul lor încetează să mai existe din momentul în care ei înșiși nu mai sunt. Altele își păstrează capacitatea de replicare, dar sunt mai puțin eficiente. Ramân acele varietăți care se întâmplă să se afle în posesia unor noi posibilități de acțiune: ele se dovedesc a fi niște replicatori chiar mai buni decât predecesorii și contemporanii lor. Descendenții lor ajung să domine în rândurile populației. Pe măsură ce trece timpul, lumea se umple de replicatorii cei mai puternici și cei mai ingenioși.”
63. „Însă corpul individual, atât de familiar nouă pe planeta noastră, nu trebuia neaparat să existe. Singurul tip de entitate care trebuie să existe pentru ca viața să apară, oriunde în univers, este replicatorul nemuritor.”
64. „Afirmația lui Henry Ford: „istoria este, mai mult sau mai puțin, o vorbărie goală”.”
65. „Pentru o discuție amplă a „determinismului genetic" și a cauzelor generatoare de neînțelegeri, v. cap. 2 din Fenotipul extins și articolul meu, întitulat Sociobiologia: o nouă furtună într-un pahar de apă. Am fost acuzat până și de faptul de a fi susținut că oamenii sunt niște gangsteri din Chicago! Însă ideea mea esențială din analogia gangsterului din Chicago (p. 2, infra) era, desigur, următoarea: „... Cunoașterea lumii în care un om prosperat spune ceva despre acel om. Nu avea nimic de a face cu însușirile particulare ale gangsterilor din Chicago.””
66. „Acest pasaj strident (unul din rarele - fie, destul de rarele - în care îmi dau frâu liber) a fost citat și recitat cu veselie drept dovadă a turbatului meu „determinism genetic”.”
67. „Oricât de independente şi de libere ar fi genele în călătoria lor de-a lungul generaţiilor, în mare măsură ele nu sunt agenţi liberi şi independenţi în dirijarea dezvoltării embrionare. Ele colaborează şi interacţionează în modalităţi complexe şi inextricabile, atât unele cu celelalte, cât şi cu mediul lor extern. Expresii de genul „gena picioarelor lungi” sau „gena comportamentului altruist” sunt figuri de stil convenabile, dar este important să înţelegem ce înseamnă ele. Nu există o genă care să construiască de una singură un picior, fie acesta lung sau scurt. Construcţia unui picior este o intreprindere cooperativă în care sunt implicate multe gene. Anumite influenţe ale mediului extern sunt, de asemenea, indispensabile; la urma urmei, picioarele sunt făcute din hrană! Dar poate să existe o singură genă care, ceilalţi factori fiind identici, tinde să facă picioarele mai lungi decât ar fi fost sub influenţa alelelor genei respective.”
68. „Folosesc termenul genă pentru a desemna „ceea ce se separă şi se recombină cu o frecvenţă apreciabilă”. ... O genă ar putea fi definită drept orice informaţie ereditară, pentru care există o tendinţă selectivă, favorabilă sau nefavorabilă, egală cu de câteva ori sau de multe ori rata ei de modificare endogenă.””
69. „Toate exemplarele acestei cărţi vor fi identice unul cu celelalte. Ele vor fi replici, dar nu replicatori. Ele vor fi replici deoarece nu s-au copiat una pe cealaltă, ci pentru că au copiat aceleaşi plăci tipografice. Ele nu formează o spiţă, un neam de copii, în care unele cărţi sunt strămoşii celorlalte. O descendenţă a copiilor ar exista dacă am xeroxa o pagină de carte, apoi am xeroxa copia xerox, apoi am xeroxa xeroxul xeroxului şi aşa mai departe, în acest neam de pagini ar exista realmente nişte relaţii de la strămoş la descendent. Un defect dobândit la un moment dat, indiferent în ce punct al seriei, ar fi regăsit la toţi urmaşii, dar nu şi la strămoşi. O serie de strămoşi /descendenţi de acest tip are capacitatea să evolueze.”
70. „ Cum ar putea să existe o singură genă pentru altruism, întreabă ei, când tot ceea ce face o genă este să codifice un lanţ de proteine? Dar a vorbi despre o genă „pentru” ceva nu înseamnă nimic altceva decât a spune că o schimbare în alcătuirea genei provoacă o schimbare în ceva. Modificând un oarecare amănunt în moleculele din celule, o singură diferenţă genetică determină cauzal o diferenţă în deja complexele procese embrionare şi, astfel, să spunem, în comportament.”
71. „Din ou iese o larvă, care se hrăneşte cu greierii de sub ea. în treacăt fie spus, motivul pentru care prada este paralizată şi nu omorâtă este acela că greierii nu putrezesc, ci sunt mâncaţi de vii, prin urmare proaspeţi. Acest obicei macabru, specific pomenitelor viespi ichneumonide, l-a făcut pe Darwin să scrie: „Nu mă pot convinge că un Dumnezeu binevoitor şi omnipotent ar fi putut să creeze ichneumonidele cu intenţia expresă ca acestea să se hrănească din trupurile vii ale omizilor ...” Ar fi putut să se folosească şi de exemplul unui maestru bucătar francez, care fierbe homarii de vii ca să le păstreze savoarea, întorcându-ne la viaţa femelei de viespe săpătoare, ea este una solitară, afară de cazul în care, în aceeaşi zonă, se mai găsesc şi alte femele care, uneori, preferă să ocupe vizuini străine decât să se chinuie a construi una nouă.”
72. „Coup de grâce.”
73. „Lovitura de grafie.” (N. T.)
74. „Un nume alternativ ar putea fi sugerat de următoarea știre din magazinul New Scientist, privind variația de nivel a testosteronului, un hormon masculin: „La jucătorii de tenis, nivelul se dublează cu 24 de ore înainte de meci. După meci, nivelul învingătorilor se menține ridicat, dar scade la cei învinși.”
75. „Așa stând lucrurile, despre ce vorbim atunci când spunem că înrudirea dintre frați este de 3, sau că aceea dintre verii de gradul оntâi este de F? Răspunsul este acela că frații au în comun 5 din genele lor, în afară de și peste cele 90 la sută (sau câte vor fi fiind) pe care toți indivizii le posedă în orice caz.”
76. „Eroarea de a crede că teoria selecţiei familiale pretinde, din partea animalelor, nerealiste calcule prodigioase este reînvăţată mereu, fără a slăbi câtuşi de puţin, de generaţii succesive de studenţi. Dar nu numai de către tinerii studenţi. Lucrarea Uzul şi abuzul de biologie, aparţinând distinsului specialist în antropologie socială care este Marshall Sahlins, putea fi lăsată într-o decent obscuritate, dacă n-ar fi fost aclamată drept un „atac ucigător” la adresa „sociobiologiei”. Următorul citat, în contextul întrebării dacă selecţia familială ar putea să funcţioneze la oameni, este aproape prea frumos ca să fie adevărat: „În treacăt trebuie să remarcăm că problemele epistemologice, create de lipsa unui suport lingvistic pentru calcularea lui r, coeficientul de rudenie, ajunge să reprezinte o deficienţă serioasă în teoria selecţiei familiale. Denumirile fracţiilor sunt foarte rar întâlnite în limbile vorbite în lume, apărând abia în indo-europeană şi în civilizaţiile arhaice ale Orientului Apropiat şi îndepărtat, dar, în general, lipsesc în rândurile aşa-numitelor popoare primitive, în general, vânătorii şi culegătorii nu au sisteme de numărare care să treacă de unu, doi, trei. Mă abţin să comentez şi mai dificila problemă cum li s-ar putea pretinde animalelor să socotească valoarea lui r (ergo, veri primari) = g.” Nu este prima dată când citez acest fragment deosebit de revelator şi, la fel de bine, aş putea să citez şi replica mea, destul de nemiloasă, din douăsprezece înţelegeri greşite ale selecţiei familiale: „Păcat, pentru Sahlins, că a cedat tentaţiei de „a se abţine să comenteze” cum li s-ar putea pretinde animalelor „să socotească” valoarea lui r. Absurditatea totală a ideii pe care încearcă s-o ridiculizeze ar fi trebuit să declanşeze alarma siguranţei mintale. O cochilie de melc este o excelentă spirală logaritmică, dar unde-şi ţine melcul lungile tabele cu logaritmi; şi cum le citeşte, de vreme ce lentilelor din ochii săi le lipseşte „suportul lingvistic”, necesar pentru a-l calcula pe m, coeficientul de refracţie?””
77. „ ... toți buni tovarăși ce-i cunosc după altruistul lor miros ...” (E. E. Cummings)
78. „Dacă un mascul oarecare se împerechează cu o femelă oarecare, sunt toate şansele ca letalele lui să nu se potrivească cu ale ei, astfel încât copiii lor nu vor avea de suferit. Dar dacă un frate se acuplează cu o soră de-a lui, sau un tată cu o fiică, lucrurile se schimbă în chip ameninţător. Oricât de rare ar fi letalele mele recesive în ansamblul populaţiei, şi oricât de rare ar fi letalele recesive ale sorei mele în ansamblul populaţiei, există şanse neliniştitor de mari ca letalele mele şi ale ei să fie aceleaşi. Dacă faceţi suma, rezultă că, pentru fiecare letală recesivă pe care o posed, dacă mă împerechez cu sora mea, unul din opt copii se va naşte mort sau va muri tânăr, în treacăt fie spus, moartea în adolescenţă este chiar şi mai „letală”, din punct de vedere genetic, decât moartea la naştere: un copil adus pe lume mort nu iroseşte atât de mult din timpul şi energia părinţilor săi. Din orice unghi am privi lucrurile însă, incestul cu rude apropiate nu este doar puţin vătămător. Potenţial, este catastrofic. Selecţia pentru evitarea incestului poate fi la fel de tare ca şi oricare altă presiune selectivă din câte au fost măsurate în natură.”
79. „Există, însă, mai multe grupuri de insecte în care o femelă depozitează sperma înlăuntrul său pentru tot restul vieţii, folosind-o pentru fertilizarea ouălor pe măsură ce trec anii, câteodată mulţi ani de la moartea partenerului său. Dacă eşti membrul unei specii care face acest lucru, în principiu, poţi fi într-adevăr foarte sigur de faptul că mama ta va continua să reprezinte un bun „pariu genetic”. O furnică femelă se împerechează într-un singur zbor nupţial, la începutul vieţii sale. După care femela îşi pierde aripile şi nu se mai împerechează niciodată. După cum se cunoaşte, la multe specii de furnici, femela se împerechează cu mai mulţi masculi în zborul ei nupţial. Dar dacă se întâmplă să aparţii uneia dintre speciile ale căror femele sunt întotdeauna monogame, atunci îţi poţi considera mama ca pe un pariu genetic realmente la fel de bun pe cât eşti tu însuţi, în opoziţie cu mamiferele, aspectul cu totul deosebit în faptul de a fi furnică este acela că nu are importanţă dacă tatăl tău e mort (de fapt, aproape sigur el chiar este mort!). Poţi fi cât se poate de sigur că sperma tatălui tău este încă vie după dispariţia lui şi că mama ta poate continua să-ţi facă mai departe fraţi buni.”
80. „Charnov scrie despre insectele sociale şi despre originile castelor sterile, însă argumentul lui are o aplicabilitate mai generală, iar eu îl voi transpune în termeni generali. Să ne gândim la o tânără femelă dintr-o specie monogamă, nu neapărat o insectă, aflată în pragul vieţii adulte. Dilema ei este aceea dacă să plece de lângă părinţi, încercând să se reproducă ea însăşi, ori să rămână la cuibul părintesc şi să ajute la creşterea fraţilor şi surorilor ei mai mici. Datorită obiceiurilor de împerechere ale speciei sale, ea poate avea încredere că mama ei va continua, încă multă vreme, să-i ofere fraţi buni şi surori bune. În logica lui Hamilton, pentru ea, aceşti fraţi şi aceste surori sunt, din punct de vedere genetic, la fel de „valoroşi” ca şi eventualii săi urmaşi, în măsura în care e vorba de înrudirea genetică, tinerei femele îi este indiferent pe care dintre cele două drumuri ar apuca; ei nu „îi pasă” dacă pleacă sau dacă rămâne, însă părinţilor săi nu le va fi câtuşi de puţin indiferentă decizia ei. Din punctul de vedere al bătrânei mame, alegerea s-ar face între nepoţi sau copii. Noi copii sunt de două ori mai valoroşi, genetic vorbind, decât noi nepoţi. Dacă vorbim de conflictul dintre părinţi şi urmaşi în ceea ce priveşte dacă urmaşii pleacă sau rămân să ajute pe lângă cuib, ideea lui Charnov este aceea că, pentru părinţi, conflictul oferă ocazia unei victorii facile, pentru bunul motiv că numai părinţii văd aici un conflict!”
81. „Pe scurt, putem trage două concluzii: (a) lupta dintre sexe are multe în comun cu prădăciunea; şi (b) comportamentul îndrăgostiţilor este oscilant ca luna şi imprevizibil ca vremea. Fireşte că oamenii n-au avut nevoie de ecuaţii diferenţiale pentru a fi remarcat de mult acest lucru.”
82. „La oameni, erecţia se realizează numai prin presiunea sângelui. Din nefericire, nu e plauzibilă sugestia că tăria erecţiei ar fi un echivalent al tensiometrului, utilizat de femele pentru a examina starea de sănătate a masculilor. Dar nu suntem legaţi de metafora aparatului de măsurat presiunea sanguină. Dacă, din orice motiv, eşecul erecţiei este un sensibil şi timpuriu semnal de boală, fizică sau mentală, o versiune a teoriei poate fi operaţională. Femela nu are nevoie decât de un instrument de nădejde pentru diagnostic. Medicii nu folosesc un test de erecţie în controalele lor generale de rutină - ei preferă a-ţi cere să scoţi limba. Dar se ştie că erecţia ratată este un simptom de diabet sau de anumite boli neurologice. Cel mai adesea, ea este rezultatul unor factori psihologici - depresie, anxietate, stres, suprasolicitare, pierderea încrederii de sine şi toate de acest gen. (în natură, ne-am putea imagina că masculii având un „rang de ciupitură” inferior sunt afectaţi în acest mod. Unii maimuţoi folosesc penisul în erecţie ca pe un semnal de ameninţare.) Nu este neplauzibilă ideea că, după ce şi-au rafinat prin selecţie natural aptitudinile de diagnostic, femelele ar putea să culeagă tot felul de informaţii despre sănătatea unui mascul, precum şi despre capacitatea lui de rezistenţă la stres, observând tonusul şi ţinuta penisului său. Un os ar fi însă un obstacol! Oricine ar putea să aibă un os în penis; pentru o erecţie bună, n-ar mai fi nevoie să fii deosebit de sănătos ori de rezistent. Astfel, presiunea selectivă din partea femelelor i-a sili pe masculi să piardă osul penian, deoarece - neajutaţi de acesta – doar masculii cu adevărat sănătoşi şi puternici ar putea prezenta o erecţie completă, iar femelele ar putea să pună un diagnostic nedistorsionat.”
83. „Publicitatea este mai costisitoare pentru cei mai răi dintre masculi. Acelaşi nivel publicitar sporeşte riscurile unui mascul debil mai mult decât în cazul unui mascul puternic. Masculii de joasă calitate întâmpină riscuri mai serioase, făcându-şi o publicitate costisitoare, decât masculii de înaltă calitate.”
84. „Cârtiţele sunt homocoprofage, ceea ce reprezintă un mod elegant de a spune că îşi mănâncă unii altora fecalele (nu în mod exclusiv: aşa ceva ar fi împotriva legilor din univers). Poate că indivizii de talie mare joacă un rol util, depozitându-şi fecalele în corp atât timp cât hrana se găseşte din abundenţă, astfel încât să poată acţiona ca nişte rezerve de urgenţă, atunci când hrana se impuţinează - un fel de comisariat constipat.”
85. „Lăcustele sunt greieri modificaţi, care duc de obicei o viaţă singuratică, ascunsă şi retrasă a unui greiere. Dar, în anumite condiţii speciale, acest mod de viaţă se schimbă în mod vădit - şi teribil. Ele işi pierd culorile de camuflaj şi devin vărgate strident. Am putea fantaza, văzând în acest fapt un soi de avertisment. Dacă aşa stau lucrurile, n-ar fi unul de mântuială, căci şi comportamentul lor se schimbă. Ele renunţă la viaţa solitară şi se adună în bande, cu rezultate ameninţătoare. De pe vremea legendarelor plăgi biblice şi până astăzi, nici un animal nu a fost mai temut ca distrugător al belşugului omenesc. Ele roiesc cu milioanele, formând o adevărată combină secerătoare, ce mătură o cărare lată de câteva zeci de mile pe zi, înaintând uneori sute de mile într-o singură zi, înghiţind 2000 tone de cereale zilnic şi lăsând în urma lor foamete şi ruină.”
86. „Un cuib tipic de termite este fondat de către o pereche regală, regele şi regina, care se împerechează numai unul cu celălalt până când moare unul din ei. Atunci locul lui sau al ei este luat de către unul dintre urmaşi, care se împerechează incestuos cu părintele supravieţuitor. Dacă mor ambii parteneri din cuplul regal, ei sunt înlocuiţi de un cuplu incestuos frate şi soră. Şi aşa mai departe. Probabil că o colonie matură a pierdut mai multe perechi regale, iar progeniturile rezultate în timp de câţiva ani sunt într-adevăr foarte înrudite, ca şi şoarecii de laborator, într-un cuib de termite, homozigozitatea medie şi coeficientul mediu al gradului de înrudire cresc în valoare pe măsură ce trec anii, iar reproducătorii regali sunt succesiv înlocuiţi de urmaşii sau de fraţii şi surorile lor. Acesta nu-i decât primul pas în demonstraţia lui Hamilton. Partea ingenioasă abia urmează. Produsul final al oricărei colonii de insecte sociale sunt noi reproducători, înzestraţi cu aripi, care îşi iau zborul, părăsind colonia părintească pentru a-şi găsi o altă pereche, împreună cu care întemeiază o nouă colonie. Atunci când se împerechează aceşti noi parteneri regali, sunt şanse reale ca însoţirea lor să nu fie una incestuoasă, într-adevăr, parcă ar exista nişte convenţii, menite să facă în aşa fel încât diferitele cuiburi de termite dintr-o anumită zonă să producă reproducători înaripaţi în aceeaşi zi, probabil ca să stimuleze împerecherea. Să analizăm consecinţele genetice ale împerecherii dintre un tânăr rege din colonia A şi o tânără regină din colonia B. Fiecare dintre ei este progenitura unei spiţe incestuoase. Amândoi sunt echivalenţi cu şoriceii prăsiţi în laborator. Dar, întrucât ei sunt rezultatele unor programe diferite, independente de prăsire incestuoasă, vor fi genetic deosebiţi unul de celălalt. E ca şi cum ar fi nişte şoricei aparţinând unor spiţe prăsite în laboratoare diferite. Atunci când se împerechează, urmaşii lor vor fi în mare măsură heterozigoţi, dar într-un mod uniform. Heterozigoţi înseamnă că, în multe subdiviziuni cromozomiale, cele două gene corespondente sunt diferite una faţă de cealaltă. Heterozigoţi uniformi înseamnă că aproape fiecare dintre urmaşi va fi heterozigot în exact acelaşi fel.”
87. „ADN-ul este o piesă de hardware autoreplicant. Fiecare piesă are o structură particulară, diferită faţă de cea a pieselor rivale de ADN. Dacă memele din creier sunt analoage cu genele, atunci ele trebuie să fie nişte structuri cerebrale autoreplicante, modele reale de cablaj neuronal care se reconstituie în creier după creier. Nu m-am simţit niciodată în largul meu spunând răspicat acest lucru, deoarece despre creier ştiu mult mai puţin decât despre gene, neputând vorbi din acest motiv decât vag despre ceea ce ar putea să fie în realitate astfel de structuri cerebrale.”
88. „Tour de force.”
89. „Adevăraţii doctori rezolvă probleme naturale, care nu au fost născocite în mod deliberat de răutatea omenească.”
