Număraţi zilele!
Foarte repede o să vă plictisiţi de această ocupaţie, dar uneori o facem fără ca să ne dăm seama. E o ocupaţie prea ostilă rătăcită-n trei esenţe: „ieri”, „azi” şi „mâine”, ce-i îmbată pe toţi, uneori în exces. La fel şi pe mine.
Mergând pe străzi, nu-mi număr paşii, mi-e frică să nu mă opresc la numărul pe care-l urăsc. Nu mă pot gândi mereu doar la ceea ce am de făcut şi-mi complic viaţa cu numere și multe nimicuri, la fel ca mulți alții. Când vreau, îmi întorc creierul pe dos şi sap în mine adânc, până găsesc motive de singurătate.
Oare cum e să fii piatră? Oare e ceva distins?
Ele nu-şi permit să înjure, ele nu condamnă pe nimeni, ele nu se gândesc la tot felul de aberații şi nimicuri. Ele nu-şi chinuie prezenţa cu nimic din ceea ce ar putea să le distrugă, nici măcar nu plâng, ele suportă orice împrejurări şi nu se plâng de viaţă, pentru că nici nu știu că există. Nu vor să moară pentru că-s moarte, nu vor să obţină nimic pentru că n-au braţe în care să încapă atâtea lucruri de care oamenii se plâng mereu că nu le ajung. Mi-e milă de ele doar pentru faptul că nu se iubesc. Tăcerea lor nu are nimic de zis, n-au inimă în care să-şi poarte sânge şi-n care să-şi rătăcească sentimente. Nici măcar nu se pot înţepa cu priviri care răscolesc emoţii şi iubiri nebuneşti. Mii şi mii totuşi ne înconjoară şi parcă ne aduc aminte prin simpla lor prezenţă că suntem oameni, că omul a fost creat tot pentru om.
Veşnicia lor, măcar că e veşnicie, nu le aduce fericire, nu o pot simţi pentru că nici nu știu că ele există. Omul însă, se plânge de viaţă, omului mereu nu-i ajunge un „ceva”. Tot el se simte cel mai rătăcit, dar pietrele care nici măcar nu ştiu unde sunt, ce au de zis?
Nemulţumiţi mereu fără motive, chinuiţi de tot felul de gânduri absurde, oamenii încă nu au învăţat să nu fie ca ele. Mulți se tem să vadă fericirea în cele mai simple lucruri şi aleargă toată viaţa după ea undeva, unde nici măcar singuri nu ştiu unde aleargă.
Existenţa esta doar motivul pentru care respirăm, dar sufletul vrea să obțină de la viaţă cee ce-i aparţine, ceea ce oamenii confundă de multe ori cu bani, lucruri, evenimente prosteşti şi mult zgomot pentru nimic!..
Foarte repede o să vă plictisiţi de această ocupaţie, dar uneori o facem fără ca să ne dăm seama. E o ocupaţie prea ostilă rătăcită-n trei esenţe: „ieri”, „azi” şi „mâine”, ce-i îmbată pe toţi, uneori în exces. La fel şi pe mine.
Mergând pe străzi, nu-mi număr paşii, mi-e frică să nu mă opresc la numărul pe care-l urăsc. Nu mă pot gândi mereu doar la ceea ce am de făcut şi-mi complic viaţa cu numere și multe nimicuri, la fel ca mulți alții. Când vreau, îmi întorc creierul pe dos şi sap în mine adânc, până găsesc motive de singurătate.
Oare cum e să fii piatră? Oare e ceva distins?
Ele nu-şi permit să înjure, ele nu condamnă pe nimeni, ele nu se gândesc la tot felul de aberații şi nimicuri. Ele nu-şi chinuie prezenţa cu nimic din ceea ce ar putea să le distrugă, nici măcar nu plâng, ele suportă orice împrejurări şi nu se plâng de viaţă, pentru că nici nu știu că există. Nu vor să moară pentru că-s moarte, nu vor să obţină nimic pentru că n-au braţe în care să încapă atâtea lucruri de care oamenii se plâng mereu că nu le ajung. Mi-e milă de ele doar pentru faptul că nu se iubesc. Tăcerea lor nu are nimic de zis, n-au inimă în care să-şi poarte sânge şi-n care să-şi rătăcească sentimente. Nici măcar nu se pot înţepa cu priviri care răscolesc emoţii şi iubiri nebuneşti. Mii şi mii totuşi ne înconjoară şi parcă ne aduc aminte prin simpla lor prezenţă că suntem oameni, că omul a fost creat tot pentru om.
Veşnicia lor, măcar că e veşnicie, nu le aduce fericire, nu o pot simţi pentru că nici nu știu că ele există. Omul însă, se plânge de viaţă, omului mereu nu-i ajunge un „ceva”. Tot el se simte cel mai rătăcit, dar pietrele care nici măcar nu ştiu unde sunt, ce au de zis?
Nemulţumiţi mereu fără motive, chinuiţi de tot felul de gânduri absurde, oamenii încă nu au învăţat să nu fie ca ele. Mulți se tem să vadă fericirea în cele mai simple lucruri şi aleargă toată viaţa după ea undeva, unde nici măcar singuri nu ştiu unde aleargă.
Existenţa esta doar motivul pentru care respirăm, dar sufletul vrea să obțină de la viaţă cee ce-i aparţine, ceea ce oamenii confundă de multe ori cu bani, lucruri, evenimente prosteşti şi mult zgomot pentru nimic!..
0 Comments