Dacă ar ști cât îl iubesc, probabil m-ar îneca adânc de tot într-o ceașcă de cafea. Aș pluti și m-aș dizolva odată cu zahărul în fiecare linguriță și tot nu și-ar da seama. Înecată, aș dansa cu demonii lui pe o margine de ceașcă, iar el i-ar aplauda.
Praful. Stă praful pe oglindă în dimineața asta și nu mă văd bine. Jos stau niște cioburi de sticlă și îmi taie călcâiele care încă mai sângerează. S-au spart toate cuvintele adunate și aruncate la întâmplare în bibelouri de iubire, azi dimineață. Toate. Cioburi mai mici, mai mari au împăienjenit podeaua.
Azi plouă, a plouat și ieri. Plouă încă de astă noapte.
De mâine va fi soare, ... trebuie să mă trezesc chiar dacă n-am dormit nimic. Am stat toată noaptea la măsuța din colțul camerei cu o cafea în față, foi albe și ceva de scris, ca să mă condamn singură la momente de solilocvii. Mi-era dor!..
Ceasul din dreapta mă urmărea ca nebunul amenințându-mă parcă cu fiecare oră fixă, până dimineață.
Praful. Stă praful pe oglindă în dimineața asta și nu mă văd bine. Jos stau niște cioburi de sticlă și îmi taie călcâiele care încă mai sângerează. S-au spart toate cuvintele adunate și aruncate la întâmplare în bibelouri de iubire, azi dimineață. Toate. Cioburi mai mici, mai mari au împăienjenit podeaua.
Azi plouă, a plouat și ieri. Plouă încă de astă noapte.
De mâine va fi soare, ... trebuie să mă trezesc chiar dacă n-am dormit nimic. Am stat toată noaptea la măsuța din colțul camerei cu o cafea în față, foi albe și ceva de scris, ca să mă condamn singură la momente de solilocvii. Mi-era dor!..
Ceasul din dreapta mă urmărea ca nebunul amenințându-mă parcă cu fiecare oră fixă, până dimineață.
Ploaia începu și ea să-mi țină echilibrul și să spele în șiroaie geamul de care mă sprijineam. Noaptea păstra și ea liniștea pe care am spart-o cu melodia preferată de pe vinil.
Timpul,... orele... fugeau ca nebunele. Fiecare "tic" și fiecare "tac" alergau rătăcite în galop în jurul ceasului, parcă grăbindu-mi toate gândurile în amalgamuri.
Amintirile, criminalele, țintesc pe la spate în mine, mi-au prins tăcerea în plasă și mi-au trimis gândurile departe, la o margine de lume, acolo de unde se naște dimineața la un capăt de mare.
Noaptea s-a strecurat ușor în pânza răsăritului. Cafeaua era rece, s-a răcit încă de astă noapte, n-am băut nimic.
Foi pe măsuță, foi pe jos și cerneală pe sufletu-mi...
E frumos, e prea frumos, e al naibii de frumos să crezi în religia asta și tot n-ar fi destul doar să crezi, pentru că dragostea nu are nevoie de nimic, dar în același timp vrea totul. Din nimicurile scârboaselor hominide ea crează tot, ea oferă tot și fiecare suflu îi poartă amprenta sub numele de viață.
Se aud pași grăbiți dincolo de ușă. Privesc la tabloul camerei și-mi dau seama că toată starea asta cântărește 21 de grame și toate îmi încap într-un singur suflet, ca într-o fiolă de licori amare rătăcită într-o trusă de medicamente pe podea.
Scârțâitul brusc al ușii mă trezi din toată starea, parcă așa cum ar trebui să mă fi trezit deșteptătorul în dimineața asta.
Aceeași pași împiedicați, aceeași privire pentru prima dată mă întrebă grăbită:
- Ceai?... cafea?
- Dragoste, vă rog, trei lingurițe!
- De ce trei?
- Una e pentru mine, a doua e pentru tine și a treia e pentru amândoi ca să-ți aplauzi demonii.
- Și cât zahăr să-ți pun?
- Nu beau cafea! Nu ți-am zis asta niciodată? Straniu!..
Despre el... un zbor de gând și mai mult nimic în dimineața asta, mi-e prea obosit dorul ca să-mi fie doar dor. Îmi sângerează călcâiele, toată noaptea am alergat cu gândul la el printre cioburile ascuțite de sticlă. Distanțele dintre fiecare "tic" și fiecare "tac" mi-au condamnat emoțiille. Și-a uitat parfumul în părul meu și privirea țintită în albastrul ochilor mei.
Închise ușa repede și plecă, n-a mai zis nimic. Era el, actorul grăbit pe care îl așteptau și alte roluri pe scena putredă a lumii.
Continuam să privesc pe geam ploaia care nu mai încetă. Era nouă și un sfert, întârziasem deja, până la fix oricum mai e mult, așa că nu avea nici un rost să mă grăbesc.
N-am stat niciodată pe o scenă să joc un rol, decât doar să dansez cu viața, iar el era actor.
Dincolo de geam, după toată pânza ploii, mă așteapta lumea, o nouă zi, aceeași oameni, culori împrăștiate, foi pe măsuță, foi pe jos și cerneală pe sufletu-mi.
Cât spectacol ar încăpea într-o ceașcă de cafea!...
Timpul,... orele... fugeau ca nebunele. Fiecare "tic" și fiecare "tac" alergau rătăcite în galop în jurul ceasului, parcă grăbindu-mi toate gândurile în amalgamuri.
Amintirile, criminalele, țintesc pe la spate în mine, mi-au prins tăcerea în plasă și mi-au trimis gândurile departe, la o margine de lume, acolo de unde se naște dimineața la un capăt de mare.
Noaptea s-a strecurat ușor în pânza răsăritului. Cafeaua era rece, s-a răcit încă de astă noapte, n-am băut nimic.
Foi pe măsuță, foi pe jos și cerneală pe sufletu-mi...
E frumos, e prea frumos, e al naibii de frumos să crezi în religia asta și tot n-ar fi destul doar să crezi, pentru că dragostea nu are nevoie de nimic, dar în același timp vrea totul. Din nimicurile scârboaselor hominide ea crează tot, ea oferă tot și fiecare suflu îi poartă amprenta sub numele de viață.
Se aud pași grăbiți dincolo de ușă. Privesc la tabloul camerei și-mi dau seama că toată starea asta cântărește 21 de grame și toate îmi încap într-un singur suflet, ca într-o fiolă de licori amare rătăcită într-o trusă de medicamente pe podea.
Scârțâitul brusc al ușii mă trezi din toată starea, parcă așa cum ar trebui să mă fi trezit deșteptătorul în dimineața asta.
Aceeași pași împiedicați, aceeași privire pentru prima dată mă întrebă grăbită:
- Ceai?... cafea?
- Dragoste, vă rog, trei lingurițe!
- De ce trei?
- Una e pentru mine, a doua e pentru tine și a treia e pentru amândoi ca să-ți aplauzi demonii.
- Și cât zahăr să-ți pun?
- Nu beau cafea! Nu ți-am zis asta niciodată? Straniu!..
Despre el... un zbor de gând și mai mult nimic în dimineața asta, mi-e prea obosit dorul ca să-mi fie doar dor. Îmi sângerează călcâiele, toată noaptea am alergat cu gândul la el printre cioburile ascuțite de sticlă. Distanțele dintre fiecare "tic" și fiecare "tac" mi-au condamnat emoțiille. Și-a uitat parfumul în părul meu și privirea țintită în albastrul ochilor mei.
Închise ușa repede și plecă, n-a mai zis nimic. Era el, actorul grăbit pe care îl așteptau și alte roluri pe scena putredă a lumii.
Continuam să privesc pe geam ploaia care nu mai încetă. Era nouă și un sfert, întârziasem deja, până la fix oricum mai e mult, așa că nu avea nici un rost să mă grăbesc.
N-am stat niciodată pe o scenă să joc un rol, decât doar să dansez cu viața, iar el era actor.
Dincolo de geam, după toată pânza ploii, mă așteapta lumea, o nouă zi, aceeași oameni, culori împrăștiate, foi pe măsuță, foi pe jos și cerneală pe sufletu-mi.
Cât spectacol ar încăpea într-o ceașcă de cafea!...
0 Comments