Recenzie și fraze/ pasaje preferate din „Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt
Despre cartea aceasta: „Bine ați venit în secția de Oncologie Pediatrică! Ghid introductiv.”
Aici cei mici îi învață pe cei mari cum să-și trăiască amărâta de viață. Cum să iubească, să prețuiască, să creadă, să nu renunțe la propriile lor vise niciodată și să respire în clipa prezentului, pentru că este singura care contează.
Oscar este un pacient de 10 ani. În ultimile sale 12 zile de viață ajunge la o maturitate uimitoare în gândire, în comparație cu mulți indivizi din jurul nostru cărora le trebuie vreo 70 de ani ca să tragă niște concluzii, aproape de linia de final...
Există atâția eroi ca și Oscar, atâtea Tanti Roz și suficiente secții de Oncologie Pediatrică de unde ne putem lua toate lecțiile de viață, mai ales că în ultimul timp acestea devin tot mai numeroase.
Despre Oscar, Tanti Roz și amărâta de leucemie...
__________________
Lectura cărții îți fură dintr-o zi maxim 2h, dar subiectul te răscolește încă mult timp.
Nu am putut lăsa uitate câteva fraze și pasaje de-ale lui Oscar care m-au atins până la lacrimi:
1. „Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, i-am lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.”
2. „Gândirea de doctor e contagioasă. Acum tot etajul, infirmierele, medicii stagiari și femeile de serviciu se uită la mine la fel ca el. Când eu sunt vesel, ei par triști; când fac o glumă, mai mult se căznesc să râdă. E drept, nici glumele nu mai sunt ce-au fost odată.”
3. „Pe scurt, transplantul meu a dezamăgit multă lume de pe-aici. Și chimioterapia la fel, dar asta era mai puțin grav, pentru că-și puneau speranța în transplant. Acum, am impresia că doctorii nu mai știu ce soluție să mai scornească, și chiar că le provoc milă. Doctorul Düsseldorf, care mamei i se pare atât de chipeș, deși eu îl găsesc cam însprâncenat, are o mutră așa de bosumflată, de zici că-i Moș Crăciun care-a rămas fără cadouri în sac.
Atmosfera e din ce în ce mai urâtă. I-am zis asta și lui Jumară, prietenul meu. De fapt, nu-l cheamă Jumară, ci Yves, dar noi l-am poreclit Jumară; i se potrivește mult mai bine, fiindcă e aici pentru că are arsuri grave.
- Jumară, am impresia că doctorii nu mă mai iubesc, îi deprim.
- Ce vorbești, Bilă? Doctorii ăștia nu obosesc niciodată. Au întotdeauna o grămadă de idei de operații pe care pot să ți le facă. Mie mi-au promis cel puțin șase.
- Poate că le dai tu idei.
- Trebuie să ai încredere.
- Da’ de ce nu-mi spun pur și simplu că o sã mor?”
4. „Oamenii tremură în fața morții pentru că le e teamă de necunoscut.”
5. „De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.”
6. „Demonul vârstei de mijloc, Oscar. Așa-s bărbații, între patruzeci și cincizeci de ani, vor să se asigure, să verifice că pot să placă și altor femei decât celei pe care-o iubesc.”
7. „M-am gândit iar că luptele astea sunt o școală a vieții nemaipomenită.”
8. „Tanti Roz, am impresia că în Dicționarul medical nu găsesc decât probleme particulare, pe care le-ar putea avea câte un om. Nimic din ceea ce interesează pe toată lumea: viața, moartea, credința, Dumnezeu.”
9. „După părerea mea, Tanti Roz, singura soluție pentru viață e să trăiești.”
10. „Doctorul Düsseldorf a trecut pe la noi. Avea mutra aia a lui de câine bătut, care-i scoate și mai mult în evidență sprâncenele negre și stufoase.
- Domnule doctor Düsseldorf, dumneavoastră vă coafați sprâncenele? l-am întrebat.
S-a uitat în jur foarte surprins, de parcă i-ar fi întrebat pe Tanti Roz și pe părinții mei dacă a auzit bine. Până la urmă a răspuns un „da” cu voce pierită.
- Nu trebuie să faceți fața asta, domnule doctor. Ascultați, o să vă spun sincer, pentru că eu am fost întotdeauna impecabil la capitolul doctorii, iar dumneavoastră ați fost impecabil la capitolul boală. Nu mai faceți pe vinovatul. Nu-i vina dumneavoastră că trebuie să dați vești proaste oamenilor, boli cu denumiri latinești și vindecări imposibile. Relaxați-vă. Stați liniștit. Doar nu sunteți Dumnezeu-Tatăl. Nu dumneavoastră îi comandați Naturii. Nu faceți decât să vindecați. Trebuie să luați puțin piciorul de pe accelerație, să slăbiți presiunea și să nu vă dați prea multă importanță, altfel n-o să puteți să continuați prea mult cu meseria asta. Uitați-vă numai ce față aveți.”
11. „ Dragă Doamne-Doamne,
Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine.
Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu, care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau la douăzeci de ani, orice prost poate să se bucure de viață, dar la o sută, când nu mai poți să te miști, trebuie să-ți pui la contribuție inteligența.
Nu știu dacă am reușit să-i conving.
Mergi și pe la ei. Fă-ți treaba până la capăt. Eu am obosit un pic.
Pe mâine, pupici,
Oscar”
12. „ Dragă Dumnezeu,
Băiețelul a murit.
O să rămân mereu tanti roz, dar n-o să mai fiu Tanti Roz. Tanti Roz eram doar pentru Oscar.
S-a stins azi-dimineață, în jumătatea de oră când eu și părinții lui ne-am dus să bem o cafea. A trecut prin asta fără noi. Cred că a așteptat special momentul, ca să ne protejeze. Ca și cum ar fi vrut să ne scutească de suferința de a-l vedea dispărând. De fapt, el era cel care ne ocrotea.
Am sufletul greu, Oscar mi s-a cuibărit acolo și nu pot să-l alung. Până diseară trebuie să-mi țin lacrimile pentru mine, pentru că nu vreau să-mi compar durerea cu suferința de neconsolat a părinților lui.
Îți mulțumesc că mi l-ai scos în cale pe Oscar. Pentru el, a trebuit să fiu veselă, să inventez povești și chiar să pretind că mă pricep la lupte. Mulțumită lui, am râs și-am aflat ce-nseamnă bucuria. M-a ajutat să cred în tine. Simt multă dragoste în mine, mă arde, am primit atâta de la el, încât am rezerve pentru mulți ani de-acum înainte.
Pe curând,
Tanti Roz
P.S.: În ultimele lui trei zile, Oscar își pusese pe noptieră o pancartă cu un anunț care cred că te interesează. Scrisese așa: „Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească.””
Aici cei mici îi învață pe cei mari cum să-și trăiască amărâta de viață. Cum să iubească, să prețuiască, să creadă, să nu renunțe la propriile lor vise niciodată și să respire în clipa prezentului, pentru că este singura care contează.
Oscar este un pacient de 10 ani. În ultimile sale 12 zile de viață ajunge la o maturitate uimitoare în gândire, în comparație cu mulți indivizi din jurul nostru cărora le trebuie vreo 70 de ani ca să tragă niște concluzii, aproape de linia de final...
Există atâția eroi ca și Oscar, atâtea Tanti Roz și suficiente secții de Oncologie Pediatrică de unde ne putem lua toate lecțiile de viață, mai ales că în ultimul timp acestea devin tot mai numeroase.
Despre Oscar, Tanti Roz și amărâta de leucemie...
__________________
Lectura cărții îți fură dintr-o zi maxim 2h, dar subiectul te răscolește încă mult timp.
Nu am putut lăsa uitate câteva fraze și pasaje de-ale lui Oscar care m-au atins până la lacrimi:
1. „Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, i-am lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.”
2. „Gândirea de doctor e contagioasă. Acum tot etajul, infirmierele, medicii stagiari și femeile de serviciu se uită la mine la fel ca el. Când eu sunt vesel, ei par triști; când fac o glumă, mai mult se căznesc să râdă. E drept, nici glumele nu mai sunt ce-au fost odată.”
3. „Pe scurt, transplantul meu a dezamăgit multă lume de pe-aici. Și chimioterapia la fel, dar asta era mai puțin grav, pentru că-și puneau speranța în transplant. Acum, am impresia că doctorii nu mai știu ce soluție să mai scornească, și chiar că le provoc milă. Doctorul Düsseldorf, care mamei i se pare atât de chipeș, deși eu îl găsesc cam însprâncenat, are o mutră așa de bosumflată, de zici că-i Moș Crăciun care-a rămas fără cadouri în sac.
Atmosfera e din ce în ce mai urâtă. I-am zis asta și lui Jumară, prietenul meu. De fapt, nu-l cheamă Jumară, ci Yves, dar noi l-am poreclit Jumară; i se potrivește mult mai bine, fiindcă e aici pentru că are arsuri grave.
- Jumară, am impresia că doctorii nu mă mai iubesc, îi deprim.
- Ce vorbești, Bilă? Doctorii ăștia nu obosesc niciodată. Au întotdeauna o grămadă de idei de operații pe care pot să ți le facă. Mie mi-au promis cel puțin șase.
- Poate că le dai tu idei.
- Trebuie să ai încredere.
- Da’ de ce nu-mi spun pur și simplu că o sã mor?”
4. „Oamenii tremură în fața morții pentru că le e teamă de necunoscut.”
5. „De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.”
6. „Demonul vârstei de mijloc, Oscar. Așa-s bărbații, între patruzeci și cincizeci de ani, vor să se asigure, să verifice că pot să placă și altor femei decât celei pe care-o iubesc.”
7. „M-am gândit iar că luptele astea sunt o școală a vieții nemaipomenită.”
8. „Tanti Roz, am impresia că în Dicționarul medical nu găsesc decât probleme particulare, pe care le-ar putea avea câte un om. Nimic din ceea ce interesează pe toată lumea: viața, moartea, credința, Dumnezeu.”
9. „După părerea mea, Tanti Roz, singura soluție pentru viață e să trăiești.”
10. „Doctorul Düsseldorf a trecut pe la noi. Avea mutra aia a lui de câine bătut, care-i scoate și mai mult în evidență sprâncenele negre și stufoase.
- Domnule doctor Düsseldorf, dumneavoastră vă coafați sprâncenele? l-am întrebat.
S-a uitat în jur foarte surprins, de parcă i-ar fi întrebat pe Tanti Roz și pe părinții mei dacă a auzit bine. Până la urmă a răspuns un „da” cu voce pierită.
- Nu trebuie să faceți fața asta, domnule doctor. Ascultați, o să vă spun sincer, pentru că eu am fost întotdeauna impecabil la capitolul doctorii, iar dumneavoastră ați fost impecabil la capitolul boală. Nu mai faceți pe vinovatul. Nu-i vina dumneavoastră că trebuie să dați vești proaste oamenilor, boli cu denumiri latinești și vindecări imposibile. Relaxați-vă. Stați liniștit. Doar nu sunteți Dumnezeu-Tatăl. Nu dumneavoastră îi comandați Naturii. Nu faceți decât să vindecați. Trebuie să luați puțin piciorul de pe accelerație, să slăbiți presiunea și să nu vă dați prea multă importanță, altfel n-o să puteți să continuați prea mult cu meseria asta. Uitați-vă numai ce față aveți.”
11. „ Dragă Doamne-Doamne,
Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine.
Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu, care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau la douăzeci de ani, orice prost poate să se bucure de viață, dar la o sută, când nu mai poți să te miști, trebuie să-ți pui la contribuție inteligența.
Nu știu dacă am reușit să-i conving.
Mergi și pe la ei. Fă-ți treaba până la capăt. Eu am obosit un pic.
Pe mâine, pupici,
Oscar”
12. „ Dragă Dumnezeu,
Băiețelul a murit.
O să rămân mereu tanti roz, dar n-o să mai fiu Tanti Roz. Tanti Roz eram doar pentru Oscar.
S-a stins azi-dimineață, în jumătatea de oră când eu și părinții lui ne-am dus să bem o cafea. A trecut prin asta fără noi. Cred că a așteptat special momentul, ca să ne protejeze. Ca și cum ar fi vrut să ne scutească de suferința de a-l vedea dispărând. De fapt, el era cel care ne ocrotea.
Am sufletul greu, Oscar mi s-a cuibărit acolo și nu pot să-l alung. Până diseară trebuie să-mi țin lacrimile pentru mine, pentru că nu vreau să-mi compar durerea cu suferința de neconsolat a părinților lui.
Îți mulțumesc că mi l-ai scos în cale pe Oscar. Pentru el, a trebuit să fiu veselă, să inventez povești și chiar să pretind că mă pricep la lupte. Mulțumită lui, am râs și-am aflat ce-nseamnă bucuria. M-a ajutat să cred în tine. Simt multă dragoste în mine, mă arde, am primit atâta de la el, încât am rezerve pentru mulți ani de-acum înainte.
Pe curând,
Tanti Roz
P.S.: În ultimele lui trei zile, Oscar își pusese pe noptieră o pancartă cu un anunț care cred că te interesează. Scrisese așa: „Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească.””
0 Comments