IUBIREA CA O PRADĂ


      Acolo unde eu încep să iubesc e începutul meu de lume.
      În inima lui găseam liniște și pace, și căldură și uitam de mizerabila societate botezată de prea multe voci cu adjectivul NEBUNĂ.
      În ochii lui găseam lumina ochilor mei și fiecare privire simțeam că mă cuprinde.
      În palmele lui găseam adăpost pentru rănile mele și-mi hrăneam entuziasmul viselor mele.
      În vocea lui găseam cuvintele mele pe care atât de des le pierdeam pe străzile pline de ciocoi pe unde obișnuiam să-mi plimb picioarele.
      În viața lui simțeam cum îmi face loc la fiecare capăt de vorbă și-mi plăcea la nebunie când dansam amândoi prin ploaie. Erau zilele noastre preferate, mai ales zilele și ploile de vară. Sau nu...
      Îl iubeam și atât.
      Era totul pentru mine.
      Într-o zi n-am mai găsit nimic. 
      Eu nu mai eram demult, decât o variantă de rezervă pentru carne, romantică și naivă.
      Era frig, și pustiu, și gol și atunci am învățat să-mi împachetez viața și să dispar la cea mai apropiată cafenea și să-mi beau cafeaua singură.
Lumea era gata să-mi scape de sub picioare, trădarea lui mă prăbușise într-o baltă de sentimente.
Încerc să-mi explic prețul iubirii și-mi aduc aminte...
      Cu două zile mai devreme am aflat că X se pregătește să-și înmormânteze viitorul soț, așa cum trebuia să se pregătească de viitoarea nuntă.
      Acum trei zile a murit o pacientă în secția de Mamologie în brațele soțului. Copilul ei de numai 5 ani o ține de mână și îi tot repetă tatălui că mama lui s-a transformat în înger. Acum, mai mult ca niciodată, el trebuie să-și creadă copilul.
      La tejgheaua cafenelei stă o cutie pentru donații în favoarea copiilor bolnavi de Leucemie. Asemenea cutii stau peste tot în oraș. Părinții acestora știu că fiecare bănuț din cutie e un strop de speranță ca să-și poată îmbrățișa copiii și mâine.
      Vecina de la etajul 3 își crește singură copilul. Soțul a părăsit-o, mai târziu l-a găsit mort în propria ei casă. El s-a întors, dar era mult prea târziu. Ea a trebuit să plătească după moartea lui toate datoriile.
      În ziarul aruncat pe măsuța de alături, pe prima pagină e un alt îndemn pentru donații în favoarea familiei X. E vorba despre o mamă care crește singură cinci copii și toți sunt la vârsta de școlarizare. La școală nu se gândesc, pentru că în casă nu au măcar nici pâine.
      Ieri, în timp ce îmi tot plimbam gândurile pe străduța cea mai liniștită a orașului, aud o bubuitură, apoi zăresc fum, flăcări, mașini multe. Accident. 2 copii morți, părinții în stare extrem de gravă ajung cu viteza ambulanței la cel mai apropiat spital. Părinții trebuie să se face bine în cel mai scurt timp posibil ca să-și înmormânteze copiii.
      Un tată crește singur 3 copii. Azi în secția de Reanimare au venit să-l viziteze toți. Probabil pentru ultima dată, căci li s-a spus că peste câteva zile vor ajunge la orfelinat. 
      Acum o zi un bărbat și-a pierdut soția la naștere. L-am văzut. Nu-și poate lua ochii de la fetița care acum îi poartă numele soției, pentru că nu-și poate închipui să nu aibă o Alină în viață pe care să nu o țină de mână.
      Câte oare auzi și câte oare nu vrei să auzi la jobul de la spital, acasă, pe stradă, în stânga rătăcită și în dreapta luminată a străzii despre lipsa de iubire și despre iubirea care se naște acolo unde găsești cele mai multe lipsuri materiale.
      Câte oare auzi și câte oare nu vrei să auzi în vorbăraia societății despre prea multa și prea puțina iubire dintre oameni.
      Acum și eu stau ca o pradă, gata ca el să mă integreze în lista mizerabilă a lipsei de iubire dintre oameni.
      Trădarea tot timpul este o alegere. Și cel care a făcut această alegere, nu merită să mai stea în calea viitorului meu.
      Mă uit pe geamul cafenelei și îl văd. Grăbit aleargă să cumpere margarete de la florăria din colț. Cotește la stânga. Dacă florile erau pentru mine, știe că nu mă poate găsi în partea stângă a străzii. Niciodată. 
      Nu știe că plec. Fac o schiță cu creionul în agenda pe care el mi-a dăruit-o cu un buchet de trandafiri, în care mă ruga să scriu povestea noastră de iubire și-i scriu finalul:

„De ce să-mi pună el toată viața minciuni în cafea, dacă eu pot să-mi pun zahăr în fiecare zi? Lui îi stă mult mai bine la braț cu ea, decât i-ar sta cu mine. 
Mie îmi stă mult mai bine dacă îmi încălzesc mâinile de la o ceașcă de cafea fierbinte.”

      Nu vreau să mai adaug nimic. E singurul lucru pe care intenționez să i-l las pe măsuța de lângă geam, știu că va veni oricum în cafeneaua noastră preferată și o va găsi. Acum am toate răspunsurile la întrebările mele veșnic „nepotrivite”. Sunt sigură că o poate completa singur, sunt sigură că poate descrie fiecare zi în care nu m-a iubit și fiecare clipă în care m-a mințit.
       Nici un bărbat nu valorează atât de mult pe lumea asta, încât să aibă două femei și nici o femeie nu valorează atât de puțin, încât să fie a doua.
      Eu aleg să plec.
      În lumea asta unii plătesc mult mai scump pentru lipsa omului drag și pentru lipsa de iubire...

0 Comments