Vise în culori paralizate, unde stau felinare spânzurate şi împrăştie fum de lumină, atârnă la vitrina unui chioşc pe strada cea mai pustie a zilelor mele. Mă opresc, la admir, le sanctific, le ador şi le sorb ca pe nişte dulceţuri. Pentru mine totuşi sunt cele mai dulci cu toată stricăciunea pe care o au.
Le-am cumpărat cu o monedă pe care nici nu o aveam şi totuşi mi-au părut scumpe. Am cerșit moneda de la primul trecător. Era un străin care nu s-a încumetat să mi-o arunce în palme, probabil era Timpul!
Mi-am legat mâinile de ele ca să pot picta în formele abstractului toată durerea și să pot da forme clare incertitudinilor care-mi rodeau epicardul. Nici măcar nu ştiu cât timp mă vor însoţi. Atunci când le-am cumpărat n-aveau termen de valabilitate, dar asta m-a interesat cel mai puțin.
Aveam nevoie de ele ca să pot visa, să pot să-mi reconstruiesc o lume care era distrusă pe aleea cu felinare. Aveam nevoie de ele ca să pot schița măcar în forme discrete un viitor și niște bucățele mici de vise.
Ele aveau nevoie de mine ca să-mi construiască forța propriului Eu;
Eu aveam nevoie de ele ca să le pun în comă!
Am să-mi uit culoarea ochilor
Care te-au privit pe tine,
Am să uit şi sensul vorbelor,
Şi cerul colorat de mine.
Eu vreau să pierd ziua de ieri,
Eu vreau s-o-ngrop în ziduri
Şi să rămân cu plumb în ochi,
Cu fumu-mprăştiat de gânduri.
Să mă înec în putregai
De vise prea deşarte,
Eu asta vreau, să nu-mi mai stai
Să zbori de-aici departe.
Eu vreau să uit tot ce-am trăit
În lumea asta chioară
Şi amintiri să le arunc
Acum, să nu mă doară.
Te-am descompus în vise,
Te-am purtat pe aripi sparte
Şi parcă am vrut să te uit,
Să-mi distrug visele în noapte.
De ce te visez doar pe tine?
De ce-mi distrug fiinţa?
Şi mă hrănesc cu gânduri pline
De farmec, amor şi dorinţă.
Inima te iubeşte
Gândul în vis te urăşte
Cine sunt eu?
Cine eşti tu?
Cine suntem noi?
Dacă ne privim prin fum
Prin ceaţă, negură şi ploi?
Tu mă-neci în gândurile tale,
Eu te-nec într-ale mele
Şi dragostea noastră nu dispare,
E o nebunie într-o mare de miere.
Privim spre stele – o altă lume,
Trăim un vis doar pentru doi
Şi tot zidim iubire-n suflet,
Şi-o colorăm cum ştim doar noi.
Eu te iubesc cu-a mea fiinţă,
Eu îţi ador ochii nebuni,
Căci m-au vrăjit cu-a lor credinţă
Şi-n vene port a lor minuni.
Eu fără tine nu-s nimic,
Tu fără mine eşti o umbră
Căci dragostea ne-a dat aripi
Să-i colorăm nuanţa sumbră.
Îmi simt gândul zbuciumat
Ca un proces termodinamic,
Ce-mi suge trupul ne-ncetat,
Ce-mi arde echilibrul trainic.
Căci voi mă rupeţi, mă-necaţi
În nedreptatea voastră pură
Şi-mi injectaţi fiinţa toată
Cu nepăsare şi doar ură.
Şi nu-nţeleg de ce scuipaţi
În simplitate, a mea fiinţă,
De ce credeţi că bunătatea
O dobândim făr’ de credinţă?..
Tac. Privesc.
Şi nu mai cred în zile ce-mi zâmbesc.
Ascult. Gândesc.
Nu simt abisul ce-l citesc.
Alerg. Zdrobesc.
Şi nu mai cred că poate te iubesc.
Nu am nici inimă,
Venin mă poartă printre vene;
Nu am nici urmă
Şi trec prin astă lume alene;
Căci sunt marioneta
Vândută pe-o monedă;
Am fost cândva fiinţă,
Puteam zâmbi curat,
Dar ai vândut din mine
Priviri ce m-au trădat
Şi cât de bine-ţi şade
În rol de vânzător
Şi cum de ai putut arde
Şi vinde-al inimii fior?
Acum eu doar exist
Iar tu fals ai rămas;
Cu privirea ta de sfinx
M-ai ucis, te-ai îmbătat
Cu inima şi al meu glas.
Cu-al ei chip şi suferinţă,
Privirea ei mă înfioară;
În ea găsesc a mia oară
Şi dragoste, şi pocăinţă.
O, dulce mamă şi speranţă
Eu te iubesc atât de mult,
Tu ai fost visul meu ce-ndată
A făurit ceea ce sunt.
Puţine stele sunt pe cer
Ce parcă toate îţi vegheză
Trupul trudit ascuns în noapte,
Dar sufletul ţi-l luminează.
Eu mă închin în faţa ta
Şi-ţi sunt datoare viaţa toată,
Pentru existenţa mea
Şi pentru drumul meu prin soartă.
Trecut-au ani şi nopţi, şi zile,
Călăuzit de-al mamei chip,
Şi-a scris soarta-ntre cuvinte
Cu glas român, de om trudit.
Şi azi o lacrimă mai curge,
Cuprinde versu-n foc arzând.
Vieru-i liniştea în zile sfinte,
Ecoul veşnicului gând.
Comori de versuri au rămas
Să-i cânte-n veci de pomenire,
Rostite lin, cu-al ţării glas,
Cu suflet pentru-a sa menire.
Furat de timp, de ani şi soartă,
S-a dus un geniu-n nemurire
Şi multe ierni o să mai treacă
Păstrându-i poezia vie.
Păşesc spre nicăieri,
Păşesc fără să vreau,
Mă regăsesc în mii de stări,
Să sorb abisul, asta vreau.
Aici sunt vorbe ce nu dor
Pentru că-s mute de-a lor soartă,
Aici sunt aripi pentru zbor
Şi toate-s gratis, fără plată.
Aici e lumea mea şi vreau
Să-mi rătăcesc fiinţa toată,
În necuvinte vreau să stau
Să-mi scriu durerea mea pe faţă.
Zâmbeşti şi azi, zâmbeşti şi mâine
Şi măşti pe rând acum le scoţi,
Dar lacrima o porţi cu tine,
De vrei să scapi de ea – nu poţi.
Decor de suflet şi de trup
E zâmbetul ca element,
Dar nu de inimă şi gând
Se dă pe gratis, fără preţ.
E masca cea înşelătoare
Cu-n preţ prea mizer cumpărată,
E masca cea chinuitoare
Ce decorează o lume toată.
){kind=link}
