În durerea palmelor mele
Îmi curg iluzii – şi eu prin ele,
Cine eşti?
Cine sunt?
Mă întreabă substanţa în mine
Şi tot mă roade şi mă aruncă în vânt.
Puteri nu am –
Să mă ascult pe mine.
Iubesc ceva din lumea asta
Şi-mi dau seama
Că gândurile mele toate trec prin tine.
E linişte amară în sufletu-mi
Şi nu-i decât o mortăciune vie,
Parazitară pe inima mea albă
Ce-mi provoacă setea de tine.
Şi tot aceiaşi genii şi aşi de doi bani
Rotindu-se în jur prin în cap mă ard
Şi mă consum inepuizabil
Pân’ ajung în timpul zero al nopţii şi cad.
Nu le promit oamenilor nimic
Decât tot praful meu,
Omenia – legea întâi a definirii,
Prietenia şi condiţia mea fermă
A susţinerii şi împlinirii.
Iubire pentru El nu ofer decât unui singur
Şi nebunie, şi
Agonie, şi tot
Pân’ nu înnebunesc şi eu de fericire
Cu-n El ales de inimă
Fiindu-mi tot.
Şi cât nu mi-aş dori să-nnebunesc
Ar fi şi sensul doi
Al pretinderii reale;
Să nu mai visez,
Să fiu aşa ascetică
În dimineţi pline şi albe.
Şi totuşi, oarbă de violet
Îmi văd strâns legate mâinile,
Îmi văd sărmane venele
În culori pe-o foaie care ţipă
Şi urlă, şi-nghite culoare.
Obosită, cad – nu rezist,
Port monologuri vii în mine
Din noaptea până-n dimineaţa care
Mă voi trezi nebună,
Plină de o nouă speranţă;
Aştept dimineaţa-n care
Voi fi o nouă Eu,
Aştept dimineaţa-n care
Voi purta dialoguri banale şi fericite;
Căci o să port solilocvii în mine
Până te găsesc
Să-mi potolesc setea.
Îmi vreau soarele meu,
Eu vreau să mă trezesc
Un alt om
Într-o nouă zi.
Nu găsesc în singurătate
Decât răspunsuri adevărate
Către o dragoste mare,
Către la acea metamorfoză – Noi.
NU cer nimic de la nimeni
Şi nu răspund cu alarme,
Căci dacă n-aş avea
Încredere totală în timp,
Trebuia demult să mă dizolv şi eu
Ca o materie care nu simte nimic
Decât doar că simte.
M-am pierdut atunci
Când aveam nevoie de el,
Fără să fi şi crezut
Că tot ce-avem comun e unicul ţel.
E-atât de simplu
Să visez la el, la noi,
Să-l regăsesc în mine
Şi să visez un vis pentru doi.
În ochii lui perlaţi
Orbesc de dor, de fericire,
Eu şi secundele le-mpart
În lungi fiori de nemurire.
Şi când îmi zboară-un gând spre el
L-ascund adânc, uşor în mine,
Ca să-l iubesc aşa doar eu
O viață întreagă și înc-o mie.
Mărunte gânduri, mari speranţe
Le simt în mine-n loc de gloanţe;
Iar fulgii albi se pun pe rană
Tămăduind privirea oarbă.
Şi ninge cum nu a mai nins
Cu fulgi şi gânduri, frânturi de vis;
Flămând mi-e sufletu-n ninsoare
Când cad steluţe albe-n palme.
Trăiesc o iarnă prea bogată
De fulgi, de gânduri şi speranţă;
Ceva se schimbă-n toată starea
Căci tu îmi invadezi visarea.
Priviri de dragoste, plăcere
Emoţii ard doar în tăcere;
Eşti tu, sunt eu
Şi suntem ambii
Nebuni, vrăjiţi de aberaţii.
Şi mă cuprinzi, şi te cuprind,
Şi ardem ambii fericiţi.
În palma ta e mâna mea
Aşa cum noaptea ascunde luna.
Şi stăm pe valurile vremii,
Ascunşi în toamnele tăcerii;
Şi te iubesc, şi mă iubeşti,
Curg sentimente nebuneşti.
Eu mă desprind şi mă trezesc
În dimineţi prea reci,... firesc.
Căci ochii mei mă mint din nou
Şi visele-mi rămân ecou.
Acest prezent n-a fost trecut,
E visul meu, al tău pierdut;
Rămâne-un vis, atât, doar vis
Al meu, al tău bizar şi stins.
Un El şi o Ea pe-o coală albă
Pictau din negură speranţă,
Mergeau de parcă s-au uitat
Pe-acelaşi drum tăcut, pătat,
Pătat de amintiri şi dor,
De ochi nebuni sau de amor.
Un El şi o Ea pe-o coală albă
Scriau licori şi aberanţă,
Visau mereu acelaşi gând,
Pictau în forme zile-n vânt.
Un El şi o Ea pe-o coală albă
Se rătăceau incandescent,
Lumini de violet şi galben
Azi i-a unit ca-ntr-un infern.
Un El şi o Ea pe-o coală albă
Erau pictaţi ca prima dată
Şi-n raze de priviri sonore
Erau doar forme incolore.
Iar zboară frunzele nebune
Pe drumuri lungi în zare,
E toamnă afară şi în mine
Îmi umblă visele hoinare.
Decor luciu, metal şi dor
Se zbat în bezna-mi albă,
E toamnă afară şi-n decor
Se pierde starea toată.
Chiar dacă-s ploi şi-i vânt, şi-i rece
Și-mi picură speranţa;
E doar o toamnă care trece,
Ce-mi construieşte viaţa.
Încep în două rânduri,
Continui în mii de stări,
S-ajung să mă-nţeleg,
Să-mi număr nervii verzi.
Arome răvăşite,
Candele parfumate
Se zbat în bezna albă
În sufletu-mi pe-o carte
Şi învie toate – moarte.
Nu par să scriu tărie
Şi nici deşertăciune,
Dar tot ce zace-n suflet
Are un motiv anume.
Decor luciu, metal și dor
Orbesc de-atâta soare
Şi ţi-ar părea nonsens,
Dar starea asta doare.
Azi vin şi mâine pleacă
Gânduri care-n mine seacă;
Vise vechi şi prăfuite,
Caramele înnegrite.
Stări și fum de violet
Îmi sparg prezența în bucăţi.
Gânduri verzi cu zahăr toate
Mi le-adaug în cafea;
Dar nu le beau, le las pe toate
Să-mi îmbete conştiinţa.
Te păstrez și azi în mine,
Și mereu,
și ieri,
și mâine...
Tot ce-i simplu – e complicat
Cu gânduri oarbe la pătrat.
Și eu, și tu...
Ce mai rămâne?
Dragoste sau nebunie?
Cuprinşi de alte o mie de nimicuri zilnice, pe lângă faptul existenţei nostre, ne complicăm viaţa cu ele. Mereu alergăm după fericire unde măcar nici singuri nu ştim unde. Zi de zi, rătăciţi în trei licori: „ieri”, „azi” şi „mâine”, încercăm să dăm o definiţie cât mai concretă existenţei noastre şi continuăm să căutăm, să căutăm, să căutăm... Mereu ne pare că găsim un ceva, un ceva care uneori ne convine, uneori ne cuprinde în singurătate, gândeşte prea mult în noi şi ne condamnă la vis.
Omul, fiind fiinţa superiorităţii în natură, prin tot ceea ce tinde să facă perfect, mai uită și de sine şi îşi pătează sufletul cu influenţe de tot felul. Numărând zilele se plictiseşte foarte repede de această ocupaţie, pentru că este mult prea ostilă. Când crede că ar vrea ceva de la viaţă, uneori o face fără ca să-şi dea seama – îşi hrăneşte gândurile cu acel „poate” și parcă uită ce-și dorește, de fapt. Dar de ce oamenii mereu caută un „ceva” ? Probabil tind spre un anumit fel de idealism, dar descoperă o altă lume a momentului.
Omul a fost creat pentru om, de aceea sentimentul ăsta nebun de dragoste motivează omul să se caute în esenţă, să se găsească în altcineva pe care să-l iubească cu toată fiinţa sa. Dar nu se opreşte aici. Chiar dacă ar putea avea toate stelele universului în palmă şi-ar răscoli sufletul, şi-ar întoarce creierul pe dos şi ar căuta motive de ce le are în palmă?
Uneori, tăcerea nu mai caută nimic în noi pentru că nu ne recunoaşte. Furat de aripile visului şi purtat departe de sine, se pierde şi omul în momentul când nu mai ştie ce caută cu adevărat sau ce-i lipsește.
Singurătatea este pustiul în care rătăcesc sufletele noastre, pustiul care ne descoperă triumfător.
Odată ce omul există, trebuie să mai fie şi viu pe lângă toate. Trebuie să caute, în primul rând, mereu ceva care să-i înfrumuseţeze existenta şi-ntr-adevăr să o facă vie, să-şi coloreze visele în tot felul de nuanţe, dar care să nu-l mintă.
Bucură-te că eşti om şi nu o piatră. Ea nu poate să caute nimic, nici măcar nu ştie că există, nu poate iubi şi nu are inimă în care să-şi ascundă sentimente.
Hrăneşte-ţi sufletul cu vis până găseşti frumosul din tine şi nu-i permite nimic mai mult, nu-i permite nimic din ceea ce ar pute să te distrugă!
Orbeam!
Mi-era dor
Exact de-acea iarnă.
Simţeam încet că-mi mor
Şi vise şi speranţe.
N-ai cum să ştii nimic;
Cu ghearele pătrunde-mi
În minte ca un fir
Legat între iluzii.
Visam! Mi-era dor
Exact de-acea iarnă,
Pe când dansau în zbor
Priviri şi fulgi grămadă.
Arome răvăşite,
Candele parfumate
Se zbat în bezna albă
În sufletu-mi pe-o carte
Şi-nvie toate – moarte.
Trezeşte-mă din starea
Închisă în cutii,
Închisă în doi ochi
Pictaţi de nebunii.
Voiam să uit că-s om,
Iubeam marionete,
Dar m-am trezit din somn
Speriată de schelete.
Nu te-am putut uita,
N-am vrut nicicând s-o fac,
Privirea-mi te iubea
Eu trebuia s-o plac.
Orbeam, visam, pictam
Frumoasă acea iarnă,
Când fulgii-i numărai
Căzuţi pe-a mea sprânceană.
