Antimuza

Încep de la mine.
Mă condamn!
Pentru ce? ...îmi vine să râd cu lacrimi.

Mă condamn pentru crize de nervi și aberații de tot felul în clipe cu adevărat frumoase;
Mă condamn pentru că-mi permit să plâng când am motive să zâmbesc;
Mă condamn pentru că acord prea multă atenție „teatrului” și „zoilor sociale” din jurul meu;
Mă condamn pentru că uit de multe ori să arăt oamenilor cât de importanți sunt pentru mine și cât de mult îi iubesc;
Mă condamn pentru că sunt departe de oamenii care-s importanți pentru mine și pe care-i iubesc;
Mă condamn pentru că am făcut oameni să râdă și să plângă fără motive;
Mă condamn pentru faptul că mi-au scăpat zile nenumărate prin palme;
Mă condamn pentru că-mi place violetul, deși n-ar trebui să-mi bat joc de mine;
Mă condamn pentru sunetul care-mi sună acum în urechi și pentru singurătatea nudă care mă cuprinde, chiar dacă în jurul meu sunt mii de oameni;
Mă condamn pentru tot ce-am văzut până acum cu albastrul ochilor mei – n-a trebuit să-i fac să plângă;
Mă condamn pentru că iubesc abstractul sub orice formă – mi-e milă de creioanele cu care am desenat;
Mă condamn pentru că împart bucăți de suflet în toate părțile;
Mă condamn pentru că am invadat forma inimii mele cu nimicuri;
Mă condamn pentru că am uitat de multe ori să privesc spre cele 21 de grame de suflet pe care le am;
Mă condamn pentru fiecare clipă în care m-am împiedicat de mine însumi;
Mă condamn pentru fiecare clipă în care m-am lovit de alții;
Mă condamn pentru că am visat în exces, chiar dacă nu mai era noapte;
Mă condamn pentru că am depășit limitele gândului meu;
Mă condamn pentru conștiința mea exagerată;
Mă condamn pentru timpul pe care l-am umplut cu nimicuri;
Mă condamn pentru că-mi place ploaia și nu o pot vedea altfel decât în nuanțe de cenușă;
Mă condamn pentru că am umplut nopți întregi caietele mele cu tot felul de gânduri și notițe;
Mă condamn pentru toate bucățile de suflet rupte din cărți;
Mă condamn pentru fiecare gând frumos pe care am uitat să-l împărtășesc cu cei dragi;
Mă condamn pentru toate îmbrățișările pe care nu le-am împărțit cu nimeni;
Mă condamn pentru toate lacătele băgate de mine la inimă;
Mă condamn pentru toate stările mele de solilocvii;
Mă condamn pentru faptul că dansul e una din marile mele pasiuni, dar uneori uit și de asta;
Mă condamn pentru toate cuvintele pe care le-am chinuit să nimerească în versuri și am făcut din asta o altă pasiune;
Mă condamn pentru toate cifrele calculate de mine în distanțe, zile, luni, ani;
Mă condamn pentru că mi-e frică să-mi număr pașii din teama de a nu mă opri cumva la numărul pe care-l urăsc;
Mă condamn pentru că am fost și „iad”, și „rai” pentru oameni;
Mă condamn pentru că am pierdut din timp;
Mă condamn pentru toate clipele în care am uitat să fiu Eu;

Mă condamn!
Acum e rândul tău!
Tu?... pentru ce mă condamni?

Sunt oameni în viaţa mea cărora niciodată nu le-am spus cât de mult îi iubesc sau le-am zis-o prea rar, dar ei ştiu și au știut asta mereu.
Sunt oameni in viaţa mea cărora aş vrea să le pot spune cât de importanţi au fost și sunt pentru mine. Atunci când am oportunitatea, nu găsesc cuvintele potrivite, iar atunci când am îndeajuns cuvinte, nu mai găsesc timp sau nu mai am oportunităţi.
Sunt oameni în viaţa mea care îmi spun că sunt fericită. Nu-i contrazic, pentru că au dreptate. De la ei am învățat să găsesc fericirea în mine însumi și niciodată în jurul meu.
Sunt oameni de care am nevoie şi pe care nu îi pot avea aproape decât doar în vise, dar unele îmbrăţişări, doar în vise, nu sunt atât de calde şi pline de iubire.
Sunt oameni la care mă gândesc tot timpul, de care mi-e un dor infinit, care sunt în inima mea mereu.
Sunt oameni pe care i-am întâlnit și aveau foarte puține lucruri materiale şi totuşi erau atât de fericiţi, calzi şi luminoşi. De la ei am invăţat să am soare în zâmbetul şi sufletul meu, chiar şi în momentele când viaţa mea e o beznă fără felinare.
Sunt oameni în viaţa mea cu care vorbesc atât de rar şi totuşi nu avem nevoie de prea multe cuvinte ca să ştim totul unii despre alţii.
Sunt oameni în viaţa mea care sunt mereu în spatele meu, iar atunci când cad mă sprijină ca să nu ajung la pământ.
Sunt oameni care mi-au luat Totul chiar şi atunci când ei nu mi-au cerut nimic. De la ei am învăţat că atunci când rămâi fără nimic, îţi mai rămâne ceva – trebuie să cauți în suflet ca să realizezi cât de bogat ești, de fapt.

Sunt oameni care pot să-mi lumineze ziua, chiar dacă în viața lor e o noapte fără sfârşit.
Sunt oameni care mă judecă după aparenţe şi totuşi nu au dreptate, dar nu le reproşez nimic.
Sunt oameni de la care nu am aşteptat nimic să primesc, nu le-am cerut nimic şi totuşi am primit totul și, uneori, mult mai mult.
Sunt oameni pe care n-am să-i mai văd cu ochii mei niciodată, dar n-am să le uit privirea niciodată.
Sunt oameni a căror voce n-am s-o mai aud vreodată, dar n-am să uit cuvintele spuse pentru ultima dată, niciodată.
Sunt oameni în viața mea lângă care mi-am numărat lacrimile și apoi am schițat cele mai frumoase zâmbete, tot lângă ei.

Sunt oameni de la care am auzit povești de viață, vii, mult mai frumoase și curajoase decât cele care sunt inventate prin cărți.
Sunt oameni pe care n-am să-i uit niciodată, chiar dacă ei ar putea să mă uite...

...și nu contează câți sunt la număr acești oameni, contează că mi-au fost alături și-mi sunt alături, contează că i-am întâlnit la răscruci de vârstă diferite în viața mea, contează că fiecare a fost un pic de „sculptor" în persoanalitatea mea.

De la toți am învățat importante lecții de viață,
pentru că Ei sunt Oameni și sunt și Eu, printre ei – un om!...

DESPRE MINE

GALERIE/ PICTURĂ ȘI CAFEA

CAPRICIILE MUZEI

ARHIVĂ

Gândurile

și rândurile

îi fac pe oameni!