Stau peste mine și ore, și clipe,
Și mute cuvinte-n viteză de vânt,
Alerg undeva cu străine aripe,
N-am timp să mă opresc la
STOP,
Nici să cânt.
Și-s înger și demon
În gânduri străine,
În ochi de albastru sticlos
Și sublim.
Dansez și mă-mpiedic
De Azi și de Mâine,
De Ieri n-are rost –
L-am spart din senin.
Iubesc sau Iubești? –
Întrebări de culoare,
De Alb și de Negru,
De Da sau de Nu.
Să stai în abstract –
Te-neacă amarul
Și stând la răscruci
Nu vezi
Roșu arzând.
Iubirea-i vândută
Cu Tot sau Nimic,
Scăpată din palme,
Cerșită din plin.
În timpul zero al nopții
Din alarmă,
Nimicul nu costă
Nici gram de argint!
Și-s înger și demon
Prea puțin sau prea mult
La limita dintre mine și tine.
Cuvinte și gest în viteză de vânt,
Cu priviri și nevroze, și eroare de gând,
Cu Tot sau Nimic
Iadul iubirii e scump pe pământ!..
Mai ascuțite decât lamele sunt cuvintele înjunghiate în 21 grame de suflet!..
Mai vizibil decât invizibilul văzut în fapte aparține celor 21 grame de suflet!..
Mai sărate decât valurile unei mări pot fi lacrimile care spală în șiroaie 21 grame de suflet – aceleași lacrimi pot fi și dulci, dar mai rar – de bucurie!..
Nimic nu doare mai mult decât loviturile în 21 grame de suflet!..
Nici un îngheț nu e mai rece decât atunci când îngheață într-un om 21 grame de suflet!..
Nimic nu cântărește mai greu ca tonele de fier decât 21 grame de suflet târâte după tine zilnic!..
Și nu cântărește mult, doar 21 de grame are un suflet, dar e de necrezut câte pot să încapă în el: oameni, alte 21 de grame de suflet, fapte, idei, durere, speranță, dragoste, zâmbete, suferință, răutate, vise și credință.
...dar din cele 21 de grame , 1 gram e de fericire – atât de puțin și atât de esențial pentru un suflet!...
Împacă-te cu tine însuți ca să nu te poți certa cu nimeni;
Iartă-te pe tine însuți ca să nu te poți supăra pe nimeni;
Ascultă-te pe tine însuți înainte ca să țipi la urechile care nu te aud;
Respectă-te pe tine însuți ca să nu te poată umili nimeni;
Iubește-te pe tine însuți, mai întâi de toate, ca să poți înțelege cum e să-ți iubească altcineva nebuniile;
Fii tu însuți în fața lumii și stăpânește-ți visele oricum și oriunde;
Fă-ți o cafea în fiecare luni dimineață, iar în loc de zahăr pune-ți o linguriță de speranță și revino mii și mii de ori cu zâmbetul pe față!
Și bat furtuni în mine,
Și soarele mă arde
Când mă gândesc la tine –
Privirile mi-s oarbe.
Înnebunesc cu gândul
Și ziua mi-e nebună;
Eu te iubesc ca vântul,
Ca gheara ce mă zgârâie.
De ce m-am prins de aripi?
Și tu m-ai prins în cuie?
Să stau eu spânzurată
În gândul tău de mâine?
Dizolvă-mă în praf
Și ține-mă de mână,
Țintește-mă în stânga
De dragoste nebună.
Să nu cauți dragoste în crăpături de buze, în săruturi care mai târziu te pot mușca din inimă;
Să nu cauți dragoste în cuvinte, în testamente, în sute și mii de cuvinte care nu se rezumă la simplul „te iubesc”;
Să nu cauți dragoste în ochi de albastru, nici castaniu perlat sau verde doar pentru că tu iubești să porți roz pe ochi;
Să nu cauți dragoste în niște mâini calde doar pentru că ție îți este frig, pentru că ai putea să rămâi doar cu mănușile în mână;
Să nu cauți dragoste prin calendar, zile, luni și ani dacă nu știi să o găsești în fiecare anotimp al vieții tale;
Tu să nu cauți dragoste!
Într-o lume în care fiecare este preocupat de propriile sale oase – tu să fii dragoste. Sexul este, inevitabil, o junglă plină de carne, dar o inimă plină de iubire este o bucată de rai printre oameni!
1. „Oamenii se caută unii pe alții, pentru ca mai apoi să se poată pierde. Prin găsire se pierd, plictisindu-se și nu le mai rămâne altceva de făcut decât să se caute din nou ca niște figuri pe o imensă tablă de șah pe care golurile joacă între ele și oricare le-ar fi mișcarea, golurile tot goluri rămân, și din fiecare gândește infinitul.”
2. „Fiecare cu fiecarele. Toți cu toatele. Numai eu cu tine și atunci când lipsești.”
3. „Îmi place să îmbătrânesc în îmbrățișarea albastră a ochilor tăi, în furtunoasa tăcere a unor mari echivocuri.”
4. „Distanță devenim noi doi, ținând dragostea între noi doi ca pe o punte pe care timpul aleargă încolo și-ncoace și se aud regăsirile veninde, veninde să ne trezească din somnul atavic al aducerii aminte.”
5. „Aștept să-mi descurc sentimentele de frunzele toamnei.”
6. „Tăcerea-i unicală, regretu-i vertical.”
7. „M-am deprins să bat și să nu mi se deschidă, m-am deprins să întreb și să nu mi se răspundă.”
8. „Toată lumea e mereu grăbită undeva, undeva, și acest „undeva” pare să fie identic cu „nicăieri”.”
9. „Îmbrățișați cu timpul, ne făurim propria noastră uitare de sine.”
10. „Bate ora neutră și o altă realitatea urmează: figurine de porțelan toată noaptea dansează, dezlegând taina și mitul în oglinda din care aplaudă infinitul.”
11. „Spânzurate avioanele de zare, legate strâns cu sfori se joacă de-a distanța.”
12. „Alerg printre oameni, caut drumul spre cimitir să văd cum a înflorit liliacul...”
13. „Reciproc nu avem nevoie unul de altul, decât prin dialogul din noi.”
14. „Între mine și tine aleargă distanțele mele spre distanțele tale, parcă s-ar grăbi la primele manifestări autumnale.”
15. „Și totuși cred în ceva: în culoarea albastră, în târziu, căci trăiesc sub zodia târziului și în ceea ce aș putea s-o numesc zodie sau zona unui ”dincolo”.”
16. „(...) La dor nu se ajunge, ci se scapă de el, ori el de noi.”
17. „Eu zic, tu zici, el zice. Apoi nu mai zice nimeni nimic.”
18. „Eu, tu, el (ea)! Ce unitate cu trei fețe! Una râde, alta plânge, a treia se află între cele două.”
19. „(...) Fac ce sunt și sunt ce fac. Restul prea puțin mă interesează.”
20. „Existența există datorită non-existenței.”
21. „Ești frumoasă ca un țipăt de dragoste când acesta devine realitate.”
22. „Tu și eu prăbușiți în altarul unui strigăt de spaimă.”
23. „Un punct se pune-n toate. Dar alta e problema: ce-i dincolo de punct?”
24. „Omului îi trebuie, în fond, foarte puțin, dar un puțin care în anumite situații înseamnă foarte mult.”
25. „Eu te chem ca pe-o dreptate, tu îmi vii ca un adevăr și lucrurile prea mult se complică.”
26. „(...) Există vis și-n timpul interzis.”
27. „Lucrurile se complică în măsura și pe măsura în care le complicăm noi.”
28. „Viața m-a ucis astă-noapte și acum dimineața iarăși mă naște...”
29. „Numai prin artă ne putem trăi plenar și concomitent interiorul și exteriorul.”
30. „(...) Interiorul și exteriorul – două stări existențiale în care ne grăbim să trăim.”
31. „Cuvintele nu redau realitatea, ci o comit.”
32. „Niciodată, nicicând nu se face mai multă lumină decât dimineața.”
33. „(...) Vara stă prin oameni cu toamna și discută.”
34. „Probabil, sunt oameni de pământ și oameni de zahăr. Unii umblă prin ploaie, alții se tem de ea.”
35. „Cum se întâmplă că tot ce-i frumos s-a născut din nimic?”
36. „Odată cu limba se naște o lume, dar cu ea poate și muri.”
37. „Libertatea e unică în toate limbile, la fel de unică și disperată.”
38. „Zadarnic la sfârșitul propoziției se pune punct. Gândul continuă și dincolo de punct.”
39. „Nu e nici o tragedie în faptul că viața e scurtă, ci în faptul că nu o poți trăi omenește.”
40. „Nu poți fi cinic dintr-un simplu motiv: n-am pierdut nimic înafară de timp, dar nici nu am câștigat nimic. (...)”
41. „Din nimic se face nimic, adică totul.”
42. „Noi știm până unde e răul cel mai rău, dar niciodată nu știm unde e binele cel mai bun.”
Dacă ar ști cât îl iubesc, probabil m-ar îneca adânc de tot într-o ceașcă de cafea. Aș pluti și m-aș dizolva odată cu zahărul în fiecare linguriță și tot nu și-ar da seama. Înecată, aș dansa cu demonii lui pe o margine de ceașcă, iar el i-ar aplauda.
Praful. Stă praful pe oglindă în dimineața asta și nu mă văd bine. Jos stau niște cioburi de sticlă și îmi taie călcâiele care încă mai sângerează. S-au spart toate cuvintele adunate și aruncate la întâmplare în bibelouri de iubire, azi dimineață. Toate. Cioburi mai mici, mai mari au împăienjenit podeaua.
Azi plouă, a plouat și ieri. Plouă încă de astă noapte.
De mâine va fi soare, ... trebuie să mă trezesc chiar dacă n-am dormit nimic. Am stat toată noaptea la măsuța din colțul camerei cu o cafea în față, foi albe și ceva de scris, ca să mă condamn singură la momente de solilocvii. Mi-era dor!..
Ceasul din dreapta mă urmărea ca nebunul amenințându-mă parcă cu fiecare oră fixă, până dimineață.
Ploaia începu și ea să-mi țină echilibrul și să spele în șiroaie geamul de care mă sprijineam. Noaptea păstra și ea liniștea pe care am spart-o cu melodia preferată de pe vinil.
Timpul,... orele... fugeau ca nebunele. Fiecare "tic" și fiecare "tac" alergau rătăcite în galop în jurul ceasului, parcă grăbindu-mi toate gândurile în amalgamuri.
Amintirile, criminalele, țintesc pe la spate în mine, mi-au prins tăcerea în plasă și mi-au trimis gândurile departe, la o margine de lume, acolo de unde se naște dimineața la un capăt de mare.
Noaptea s-a strecurat ușor în pânza răsăritului. Cafeaua era rece, s-a răcit încă de astă noapte, n-am băut nimic.
Foi pe măsuță, foi pe jos și cerneală pe sufletu-mi...
E frumos, e prea frumos, e al naibii de frumos să crezi în religia asta și tot n-ar fi destul doar să crezi, pentru că dragostea nu are nevoie de nimic, dar în același timp vrea totul. Din nimicurile scârboaselor hominide ea crează tot, ea oferă tot și fiecare suflu îi poartă amprenta sub numele de viață.
Se aud pași grăbiți dincolo de ușă. Privesc la tabloul camerei și-mi dau seama că toată starea asta cântărește 21 de grame și toate îmi încap într-un singur suflet, ca într-o fiolă de licori amare rătăcită într-o trusă de medicamente pe podea.
Scârțâitul brusc al ușii mă trezi din toată starea, parcă așa cum ar trebui să mă fi trezit deșteptătorul în dimineața asta.
Aceeași pași împiedicați, aceeași privire pentru prima dată mă întrebă grăbită:
- Ceai?... cafea?
- Dragoste, vă rog, trei lingurițe!
- De ce trei?
- Una e pentru mine, a doua e pentru tine și a treia e pentru amândoi ca să-ți aplauzi demonii.
- Și cât zahăr să-ți pun?
- Nu beau cafea! Nu ți-am zis asta niciodată? Straniu!..
Despre el... un zbor de gând și mai mult nimic în dimineața asta, mi-e prea obosit dorul ca să-mi fie doar dor. Îmi sângerează călcâiele, toată noaptea am alergat cu gândul la el printre cioburile ascuțite de sticlă. Distanțele dintre fiecare "tic" și fiecare "tac" mi-au condamnat emoțiille. Și-a uitat parfumul în părul meu și privirea țintită în albastrul ochilor mei.
Închise ușa repede și plecă, n-a mai zis nimic. Era el, actorul grăbit pe care îl așteptau și alte roluri pe scena putredă a lumii.
Continuam să privesc pe geam ploaia care nu mai încetă. Era nouă și un sfert, întârziasem deja, până la fix oricum mai e mult, așa că nu avea nici un rost să mă grăbesc.
N-am stat niciodată pe o scenă să joc un rol, decât doar să dansez cu viața, iar el era actor.
Dincolo de geam, după toată pânza ploii, mă așteapta lumea, o nouă zi, aceeași oameni, culori împrăștiate, foi pe măsuță, foi pe jos și cerneală pe sufletu-mi.
Cât spectacol ar încăpea într-o ceașcă de cafea!...