Antimuza

Sertarul meu cu gânduri, poezie, cafea, pictură, cărți și lectură.

  • HOME
  • CĂRȚI ȘI LECTURI
  • PROZĂ
  • POEZIE
  • EXTRA-VERB
  • GALERIE/ PICTURĂ ȘI CAFEA

 O lectură simplă, ușoară ca o pasăre, dar care îți cultivă aripile cumsecădeniei, omeniei, frumosului și binelui. 

Cele puțin peste o sută de pagini le-am citit în maxim două ore. Cartea încape într-un buzunar, într-o geantă și, cu siguranță, într-un colț de inimă... 


1. „[Să nu ai dușmani] – lucrul acesta înseamnă totul, pentru că viața îți e asigurată, și celelalte depind doar de un singur lucru: să-ți câștigi hrana de toate zilele.”
2. „Sunt fericiți cu adevărat doar cei care nici nu-și dau seama de lucrul acesta.”
3. „Da, trebuie să fiu mereu cu ochii în patru, de altfel nu mai ajung să văd soarele și mâine.”
4. „Mai cruzi și mai perfizi ca aceste vietăți cu două picioare nu există nimeni, meditează șarpele după ce se ascunde într-un pâlc de buruiene, nu departe de un cal, care mătăhăiește mereu din cap.”
5. „Iar calul, de exemplu, cu toate că are de două ori mai multe picioare decât omul, nu cunoaște nici un fel de invidie, habar n-are de răutate și perfidie, este bunătatea întruchipată...”
6. „Totuși, rămân la ideea că omul atunci e fericit când mai are de descifrat o enigmă...”
7. „La început a fost cuvântul, după care au fost toate celelalte. Însă, fără un purtător al său, cuvântul n-avea valoare și, deci, nu era cuvânt.”
8. „Și, astfel, totul se repetă și etern se va repeta prin Cuvânt.”
9. „Aproape o viață de om am căutat norocul, iar el se află acasă...”
10. „Criteriul definitoriu al oamenilor geniali este stranietatea.”
11. La nașterea unui artist:
„Să ai... ce n-ai să ai... să fii... ce n-ai să fii... să poposești... pe piscul... unde nu vei fi... niciodată... să te grăbești... clipă cu clipă... dar să nu mai ajungi... în locul unde te-ai pornit... să speri... chiar dacă nicicând... nu ți se vor împlini... speranțele... la focul aprins... pentru prieten... să vină dușmanul... să găsești... pelin și-n miere... să afli... mierea și-n pelin... să cauți mereu... și să nu găsești... să mângâi... dar să fii lovit... să te mistuie... focul cel mare... dar nimeni... să nu sară... să-l stingă... să rănești... cu vorba... ca să te usuce... după ce te vei răcori... regretele și mila... să te găsească... durerea și chinul... celor din jur... iar amarul din sufletul tău... să nu-l cunoască... nici pasărea, nici omul... nici floarea, nici izvorul... iar când inima... îți va plânge... să cânți, să cânți... râzând luminos... cu lacrima din ochi... și de pe obraz... să-ți pâlpâie în în
ălțimi... steaua și raza ei... să nu te atingă... cu nestemate să te copleșească... frumoasele candide visări... iar nestemate să ai... doar în imaginația ta... să-ți trăiești viața... mare cât o lume... și să nu-i dai de capăt... în vecii vecilor... să fii împărat... și să n-ai împărăție... să ai împărăție... și să nu fii împărat... adică să ai... ce n-ai să ai... să fii... ce na-i să fii...”

    Marele Dr. Paulescu, insulină, un Premiu Nobel furat, niște adevăruri, politică, ghiauri, medicină, utopie și mizerie înconjurătoare.
    Spitalul nicidecum nu se rezumă doar la terapie, anatomie, laborator, diagnostic, rețetă, medic și medicament. E mai mult decât atât, e un sistem extrem de bine organizat și extrem de bine controlat, încât să devină o instituție considerată(!) astăzi cultivatoare a sentimentului de filantropie.
    Orice om, îmbrăcat în haina oricărei profesii, îi anulează valoarea dacă se îndepărtează, în primul rând, de tot ce este sufletesc, moral, omenesc și caritabil. Asta, de fapt, constituie coloana vertebrală a profesionalismului său.
    Nici medicul nu se rezumă doar la un halat alb, un bisturiu și niște cunoștințe temeinice. Cei mai buni au întotdeauna un plus de valoare sufletească și îmbrățișează adevărul!
    Nu cred că putea să-mi nimerească în mâini o carte mai bună decât asta, mai ales acum...

1. „Profesorul Nicolae Paulescu s-a născut în Bucureşti în 1869, făcându-şi studiile  în acelaşi oraş. Fiziolog de geniu, el a devenit pasionat de studiul secreţiei interne a pancreasului încă de la vârsta de 21 de ani, moment în care studiile în domeniu se aflau la un nivel destul de primitiv, legătura acestor secreţii cu teribilul diabet nefiind elucidată. Dacă primele studii asupra pancreasului le-a efectuat la Paris, revenirea în ţară se pare că i-a deschis orizonturi noi, în 1916 el efectuând primele experimente pe baza extractelor pancreatice la Bucureşti.
    Din păcate, munca i-a fost întreruptă de evenimente care aveau să marcheze atât atitudinea faţă de politică, cât şi viitorul întregii naţiuni: Primul Război Mondial şi ocuparea ţării de către Puterile Centrale. Să nu uităm că după înfrângerea românilor la Turtucaia, C. Argentoianu a prevăzut dispariţia încrederii românilor în sistemul de partide, numind acest sentiment chiar „ura împotriva partidelor”. Iarna dintre 1916 şi 1917 a fost poate cea mai nefastă din istoria României: ţara era ocupată, molimele făceau ravagii, iar perspectivele erau dintre cele mai sumbre.
    Acest scurt excurs istoric are rolul de a schiţa contextul în care medicul şi cercetătorul român era constrâns să îşi desfăşoare activitatea. Este uşor de înţeles de ce discursul naţionalist, antisemit şi autoritarist al unor personalităţi ale epocii, precum profesorul A. C. Cuza, a atras mulţi intelectuali şi spirite luminate care, efectiv, nu vedeau altă soluţie. Din 1920, ascensiunea lui Corneliu Zelea Codreanu şi ameninţarea invaziei bolşevice nu au făcut decât să acutizeze aceste tendinţe. Să ne aducem aminte şi semnalele de alarmă pe care viitorul Căpitan le trăgea în privinţa bolşevizării Universităţii din Bucureşti şi pierderii de teren pe care spiritul naţional, patriotismul o înregistrau.
    Pentru a reveni la activitatea doctorului Paulescu, succesele incontestabile legate de descoperirea „pancreinei” îi deschideau acestuia calea către realizări fără precedent. În 1921, profesorul Nicolae Paulescu descoperă insulina (un hormon secretat de celulele endocrine ale pancreasului, folosit cu rezultate notabile în tratarea diabetului, având ca efect scăderea glicemiei). Dincolo de această realizare, aplicarea tratamentului la fiinţele umane se lovea de factori neprevăzuţi - câinii folosiţi la experimente mureau din cauza scăderii dramatice a glicemiei - studiile trebuind continuate şi perfecţionate pentru stabilirea unui tratament eficient. Din păcate pentru autorul nostru, cei care au pus la punct procedeul au fost cercetătorii de la Institutul Carolina. Cu toate că Paulescu descoperise, după cum am arătat insulina în 1921, laurii gloriei i-au fost refuzaţi - Doctorul Frederick Grant Banting şi profesorul John James Richard MacLeod, de la institutul menţionat mai sus, au primit în 1923 Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Această cruntă nedrep-tate se pare că a accentuat implicarea doctorului Paulescu în politica naţionalistă. Rezultatele muncii sale de-o viaţă fuseseră adjudecate de alţii. O teză destul de credibilă în opinia noastră este aceea potrivit căreia refuzul Premiului Nobel ar fi avut ca motiv tocmai implicarea în politică a cercetătorului român, animat de o neţărmuită dragoste şi un devotament fără precedent faţă de greu încercata sa patrie, intrat însă în vizorul factorilor de influenţă globali care lucrau la destabilizarea României şi propovăduiau cosmopolitismul.
    Adoptând o poziţie radicală, de medic al trupului dar şi al sufletului, profesorul Nicolae Paulescu nu s-a mulţumit niciodată cu satisfacţia vindecării bolilor cărnii. Pentru el sufletul era mai important, iar medicul creştin avea datoria spirituală de a-l trata şi pe acesta. Şi în acest sens, Paulescu a fost un precursor, depăşindu-şi cu mult contemporanii. Astăzi, această abordare complexă este îmbrăţişată în toate ţările civilizate, chiar dacă latura profund creştină a fost abandonată în beneficiul unor aiureli psihanalitice care au dus, după cum se vede, la legiferarea unor barbarii precum eutanasia.
    În cartea de faţă ni se înfăţişează mentorul Nicolae Paulescu. Chiar dacă atitudinile sale politice pot părea revolute, ele nu trebuie judecate prin prisma comodă a sentinţei istorice retroactive. Susţinător al lui A. C. Cuza, simpatizant legionar, Paulescu rămâne unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă români, iar opera sa trebuie cunoscută şi citită în totalitate. Nu avem a ne ruşina de teoriile politico-religioase ale unui om care ne-a adus, în epoca sa, pe cele mai înalte culmi ale cercetării medicale. Ar trebui atunci să ne ruşinăm şi pentru că a descoperit insulina şi pentru că suntem români, ori acest lucru nu e cu putinţă. Opiniile antisemite şi naţionaliste exprimate aici de Paulescu fac parte integrantă din opera sa şi sunt rezultatul dezamăgirii faţă de o politică naţională falimentară şi de un furt intelectual internţional. Să nu uităm că într-o epocă imediat anterioară, în Franţa, Drumont scrisese La France Juive, iar Michelet se situa pe poziţii antisemite care depăşeau tot ceea ce se scrisese până atunci, că în Germania, August Rohling devenise o celebritate prin Evreul după Talmud ş.a.m.d. Acesta era curentul politic al epocii, iar datoria noastră este aceea de a ne informa şi a-l înţelege.
    Spirit profund religios, Paulescu a militat pentru viaţa în duhul şi legea Evangheliei, singura care poate scăpa din imperiul patimilor, al degenerării morale şi trupeşti. Revolta sa faţă de incompetenţa şi orbirea clasei politice româneşti l-a dus la opinii adesea extreme, dar care îi aparţin în totalitate şi ca atare trebuie respectate. Marele profesor Nicolae Paulescu şi-a adus o contribuţie hotărâtoare şi în alte domenii ale medicinii, multe dintre descoperirile sale fiind însă ignorate (de exemplu operaţia asupra hipofizei se numeşte în orice dicţionar Procedeul Paulescu - dar cine mai are timp să îşi aducă aminte?), recunoştinţa care i se cuvine fiind ocultată. Nicolae Paulescu s-a stins din viaţă în 1931, la vârsta de 62 de ani, scăpând de durerea de a cunoaşte bolşevizarea României. Noi, cei de azi, trebuie să îi fim recunoscători şi să ne ferim cu umilinţă creştină de condamnări conjuncturale, de judecăţi care nu ne-ar face cinste. (Editura)”
2. . „Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.
    1. - Ca ştiinţă, medicina studiază omul, - şi-l studiază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic.
    Într-adevăr, medicina, după cum ştiţi, studiază:
    a) - forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia), - structura intimă a acestor organe (histologia), - precum şi evoluţia şi reproducţia individului (embriologia, obstetrica);
    b) - fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fiziologia);
    c) - bolile generale şi afecţiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (nosologia şi patologia).
    Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei.
    Ce e mai mult, - medicina, fiind o ştiinţă cu aplicaţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.
    Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filozofiei.
    2. - Ca profesie, medicina serveşte pe om:
    a) - prin igienă, ce-l protejează de boli;
    b) - prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea.
    Dar nu e numai atât.
    Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?”
3.  „Astfel, părintele medicinei, HIPOCRATE, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.
    Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.”
4. „Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, - sub influenţa unei cauze patogene, - tulburări ale funcţiilor vitale de nutriţie sau de relaţie, tulburări care-i pot ameninţa existenţa.
    Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-şi procure îngrijiri medicale, şi din cauza bolii nu mai sunt în stare să-şi agonisească nici măcar cele necesare pentru întreţinerea vieţii.
    Astfel de bolnavi, - care ar pieri dacă ar fi părăsiţi, - vin la spital.
    În asemenea condiţii se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, şi-a frânt o mână sau un picior, - un ţăran care, lovit de pelagră, şi-a pierdut minţile; - un orăşean care, doborât de tifos, zace în neştire timp de trei săptămâni.
    Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă şi victimă a muncii, - alături de ţăranul şi de orăşeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, - veţi întâlni la spital indivizi - şi încă în mare număr - victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), - indivizi care inspiră scârbă şi care par a nu fi demni de nici un interes.
    Veţi întâlni bunăoară pe beţivul care, nevrând să-şi înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agoniseşte, până şi hrana copiilor lui; - care înveninează viaţa unei nenorocite soţii; - care-şi dezonorează părinţii; - care e ruşinea familiei şi plaga societăţii; - şi care sfârşeşte în imbecilitate, dacă oftică, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existenţă degradantă.
    Veţi găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepricepând sau bătându-şi joc de importanţa instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, - nu vede într-însul decât un mijloc de a-şi procura gâdilituri plăcute şi abuzează de actele generării, până devine tabetic, sau contractează boli, pe care poporul le numeşte, cu drept cuvânt, ruşinoase.
    Să oprim aici această enumeraţie dezgustătoare.
    Dar, în spital, veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, ovrei... naţii chiar duşmane nouă şi care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viaţă sau pe moarte.
    Or, toţi aceşti oameni, - buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici, - primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seamă de meritele sau de nemernicia lor.
    Care este explicaţia acestui fapt?
    N-am putea oare să-i distrugem pe aceşti bolnavi, sau cel puţin să ne scăpăm de cei vicioşi, care sunt o povară pentru societate şi de cei de altă naţie, care sunt un pericol pentru neamul românesc?
    În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonaţi într-o insulă, unde mureau de foame.
    De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui DARWIN, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruţăm pe bolnavi – care trebuie să fie suprimaţi ca nişte concurenţi căzuţi – căci în această luptă nu supravieţuieşte decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnaţi să piară.
    Homo, homini, lupus! 
    V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialişti.
    Dar, îmi veţi zice: oamenii, ca şi animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.
    Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbeşte din ce în ce pentru membrii tribului şi ai naţiei şi ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii - şi atunci se numeşte filantropie.
    În tot cazul, mila nu exista pentru vicioşi şi mai ales pentru duşmani, - prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.
    Atunci, care este cheia acestei enigme?”
5.  „Dar de când există spitalele? Instituţia spitalelor este de dată relativ recentă. Numeroase cercetări istorice şi arheologice arată că în vechime n-au existat spitale.
    Într-adevăr, iată ce zice în această privinţă, într-o lucrare bine documentată, un autor a cărei competenţă este incontestabilă.
    „Nici un stabiliment public, destinat în mod special şi unic bolnavilor, nu pare să fi existat în anticul Egipt”.
    „De asemenea, nu se găseşte nici o urmă de instituţii ospitaliere la evrei... Bolnavii şi infirmii se adunau sau erau transportaţi în pieţele publice, lângă piscine, la răspântii sau sub portice, pentru a primi sfaturi de la trecători – care au suferit ei înşişi sau au văzut pe alţii suferind de o asemenea boală”.
    Aceleaşi lucruri se petreceau şi la alte popoare vechi, bunăoară la Mezi, la Perşi...”
    „În India, spitalele erau cu totul necunoscute...”
    „În China, nu numai că în secolele trecute n-au existat spitale, dar nu se găsesc încă nici astăzi”.
    „Oraşele Greciei posedau mai toate, sub numele de Geroniae, de Gerusiae, edificii publice unde bătrânii, care aduseseră servicii eminente patriei, erau întreţinuţi pe socoteala Statului. Cynosargul era locul unde erau adunaţi copii abandonaţi; iar Xenodochul, deschis tuturor străinilor, nu primea decât oameni sănătoşi. Dar nicăieri nu este făcută vreo menţiune despre edificii destinate în mod special bolnavilor”.
    „Până în primele secole ale Erei creştine, romanii, ca şi grecii, n-au avut spitale”.
    Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o fiinţă omenească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, - numai atunci, fu posibil să se creeze adevărate spitale”.
    „Spitalele sunt o inspiraţie a carităţii creştine”.”
6. „Primul spital pentru bolnavi a fost fondat la Roma, în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creştină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim.”
7. „Spitalele n-au existat în antichitate; ele au apărut în primele secole ale erei creştine şi sunt efectele carităţii.”
8. „Există o mare deosebire între caritate, - care este iubirea de Dumnezeu, manifestată asupra oamenilor, - şi mila sau filantropia, care este slaba iubire instinctivă pentru orice om. Este bine ca medicul să aibă milă de bolnavi. Dar, nu e de-ajuns; căci acest sentiment instinctiv este mai mult sau mai puţin capricios. De aceea este necesar ca şi raţiunea să intervină, prin caritate, - mai ales când e vorba de a îngriji pe un bolnav sărac.”
9. „Sunt unii medici de spital, cupizi şi avari, care, - sacrificând totul pentru  clientela lor particulară, - neglijează bolnavii care nu le pot plăti şi fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor.
    Sunt alţi medici de spital, orgolioşi, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, şi-i consideră pe bolnavi ca pe nişte obiecte de studiu. Ei sunt mulţumiţi când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-şi publice observaţia într-o gazetă medicală, - dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor.
    Din fericire, asemenea monştri sunt rari.
    Mai sunt şi medici de spital cărora, în lipsa unei educaţii creştine, li s-a atrofiat fibra idealului şi au căzut în indiferenţă, devenind pur şi simplu nişte funcţionari adică un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puţin.
    Acest soi de medici paraziţi roiesc pretutindeni şi constituie o adevărată plagă socială.
    D-voastră, însă, să nu urmaţi aceste păcătoase exemple.
    Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi şi trândăvia şi daţi-vă cu totul bolnavilor, - cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi.
    Şi dacă voiţi să fiţi perfecţi, culegeţi fructele ce se vor dezvolta din sămânţa ce am semănat astăzi în sufletele D-voastră, tinere şi generoase, - şi, urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, - nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă - ci ca pe însuşi Dumnezeu.
    Acesta este spiritul ce trebuie să domnească într-un spital.”
10. „De altfel se ştie că şi în zilele noastre, toţi suveranii musulmani din Africa practică pe o scară întinsă comerţul cu robi; - se mai ştie că toţi negustorii de sclavi sunt mahomedani, - şi că, în sfârşit, judecătorii, care judecă după Coran, nu fac nimic pentru a împiedica acest târg infam.”
11. „În Coran, - care pretinde că înlocuieşte Evanghelia, - nu se găseşte, nicăieri, ceva care să se apropie de Caritatea creştină, sau cel puţin, să semene cu nişte urme de simpatie către alte popoare, decât arabii.
    Din contra, după Islam, omenirea se împarte în musulmani şi necredincioşi. Or, împotriva acestora din urmă, - care sunt numiţi cu dispreţ „ghiauri” şi câini cu faţă de om, - orice mahomedan nutreşte o ură oarbă, pe care n-o satură, de cele mai multe ori, decât prin iatagan.”
12. „Coranul a înlocuit caritatea printr-o ură crudă şi sângeroasă, care nu se întâlneşte decât la jidovi. 
    Într-adevăr, cele două ramuri, arabă şi ovreiască, sunt, şi una şi alta, foarte lacome de sânge omenesc.”
13. „Caritatea, - este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oamenilor şi care formează diadema sublimă a moralei creştine, - aceasta este necunoscută de Talmud. Ovreii, ei înşişi, o mărturisesc. „Omul caritabil nu există pentru cei din Iuda. Nu poate fi vorba de caritate în Israel”.”
14. „„A ucide pe creştini şi a le lua sângele...”, - zice NEOFIT, - este o taină a ovreilor sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulţi”.”
15. „Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la TALMUD: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, - decât numai pe ovrei”.”
16. „Carităţii creştine, Talmudul îi opune o ură crudă şi oarbă împotriva întregului neam omenesc, - ură care merge până la a comite, între alte crime, şi omoruri rituale.”
17. „Talmudul este legislaţia naţională a ovreilor, - după cum Coranul este legislaţia naţionala a arabilor.”
18. „Alianţa ovreiască universală dispune de presa lunii întregi, de care se serveşte pentru a înşela şi a domina opinia publică. În Sanhedrinul din 1840 din Cracovia, ovreiul Montefiore a zis: „Cât timp nu vom poseda jurnalele lumii întregi, ca să zăpăcim şi să înşelăm popoarele, puterea noastră va fi o himeră”. Astăzi, ovreii au ajuns să fie stăpânii presei universale. Astfel, ei deţin cele mai mari ziare:
    La Londra: Times, Daily Telegraph etc.
    La Paris: Le Matin, Le Temps, Le Figaro etc.
    La Berlin: Berliner Tageblatt, Berliner Volkszeitung etc.
    La Viena: N. Freie-Presse, Fremdemblatt etc.
    La Budapesta: Pester Loyd, Magyar Hirlap etc.
    La noi: Adevărul, Dimineaţa, Facla, etc.”
19.  „Cahalul este factorul corupţiei care răstoarnă statul nostru; - el este cauza acaparărilor, a trusturilor, a falimentelor care minează comerţul, industria şi agricultura în România; - el este organul care rătăceşte opinia publică prin ziarele pe care le subvenţionează; - el este agentul propagării perfide a materialismului şi a ideilor liberaliste, socialiste, anarhiste; - el este puterea ocultă a Francmasoneriei.
    Cahalul este, în fine, agentul revoluţiilor, care au zguduit lumea şi care, de câtva timp, tulbură liniştea nenorocitului popor românesc.
    Aceasta este puterea ocultă ovreiască, împotriva căreia omenirea este dezarmată, pentru că nu o cunoaşte.”
20. „„Nu prin talent, nici prin ştiinţă, nici prin lucru, nici printr-o activitate productivă, s-au urcat ovreii până în vârful scării sociale, - ci, numai prin intrigă, îndrăzneală, viclenie, îndemânare de a exploata pe aproapele, lăcomie nesăturată şi lipsă de orice scrupule.
    Astfel jidovii, - însuşindu-şi fără ruşine fructul muncii concetăţenilor lor, - au ajuns repede să reunească în mâinile lor bogăţia şi influenţa, - adică elementele dominaţiei.
    Din nimic, ei au devenit, în 50 de ani, totul, în monarhia Habsburgilor”. Acestea sunt efectele Cahalului!”
21. „Lăsând sub tăcere acapararea bogăţiilor acestei ţări, care este aproape la fel cu cea din Austro-Ungaria, nu ne vom ocupa decât de modul cum ovreii au ajuns să se introducă în Franţa şi de mijloacele oculte de care s-au servit pentru ca să capete drepturile de cetăţenie.
    Aici, - ca pretutindeni, - ei au încercat mult să-i înşele pe francezi asupra intenţiilor lor. Văzând însă că nu le reuşeşte cu minciuna, ei făcură un mare pas care le aduse, o dată cu drepturile dorite, căderea monarhiei şi răsturnarea Bisericii creştine, duşmana lor ereditară.
    Ei creară Francmasoneria şi, cu ajutorul ei, preparară şi săvârşiră Marea Revoluţie, zisă franceză, - care ar trebui mai bine să se numească marea Revoluţie jidănească.”
22.  „Un om de litere a povestit, în mod sugestiv, cum un biet ţăran, - pentru ca să plătească jidanului o pălărie de 6 lei, pe care o luase pe datorie, - a fost nevoit sa-şi vândă o pereche de boi, care alcătuiau toată averea lui şi a familiei lui.
    Câte averi nimicite, pentru o mică datorie, contractată la Iuda într-un moment de strâmtorare!
    De altfel, mai toate băncile, unde te pot împrumuta, sunt în mâinile acestor vampiri.”
23.  „Într-adevăr, prostituţia este un comerţ esenţialmente jidovesc. În Moldova, mai mult de nouă zecimi din numărul caselor publice sunt ţinute de jidoafce, 
    Pezevenghii jidani fac traficul cu carne vie pe o scară foarte întinsă; ei exportă fete tinere la Constantinopol, la Cairo.... până la Shang-Hai şi la Buenos Aires, - după cum rezultă din mai multe procese ce au făcut vâlvă.
    Şi notaţi bine, Moldova, - cu totul năpădită de pălămida talmudică, - ea este mai cu seamă teatrul acestui scârnav negoţ.
    Adeseori, jidanii înşală nefericitele lor victime, angajându-le ca servitoare sau ca lucrătoare şi, când au căzut în ghearele lor, - după ce le necinstesc, - le închid în bordeluri, de unde nu mai văd lumina zilei. - Iată, ca exemplu, faptele unui strigoi care pângăreşte nişte biete fete românce, minore, şi apoi le exploatează în mod infam.”
24. „Într-adevăr, prin Cahal, toţi ovreii sunt solidari. Şi te întrebi atunci cum Iehova al lor a putut să fie atât de ageamiu, să-şi ia, drept popor ales această strânsură de pezevenghi.”
25. „Ovreii au acaparat mai întâi comerţul şi industria, cu care ne fură şi ne înşală, - după cum prescrie Talmudul. Pe urmă, au înhăţat şi agricultura, pădurile, petrolul, şi ajutaţi de camătă, - alt procedeu talmudic - au montat bănci, trusturi şi multe alte întreprinderi jefuitoare, care le permit să sugă şi restul sevei noastre. Şi astfel ne-au răpit toate bogăţiile şi chiar toate izvoarele de existenţă.”
26. „Jidovii s-au servit, - ca mijloace accesorii de distrugere, - de efectele ucigătoare ale patimilor de nutriţie şi de reproducere, pe care le-au inoculat românilor. În adevăr, ei au dat bieţilor ţărani lovitura de graţie prin beţie şi prin alcoolism, - iar prin desfrâu şi prin prostituţie ne răpesc de la procreaţie femeile şi mai ales fetele, - viitoare mame, pe care le fac sterpe. Ei îndeplinesc astfel preceptul talmudic de-a extermina pe goimi şi săvârşesc un plan, conceput altă dată, dar urmat cu cerbicie până astăzi, - acela de a transforma România într-o Palestina râioasă.”
27. „„Ovreii sunt cei ce lovesc şi tot ei, cei ce ţipă.” (A. Cbabauty, I. cit, p. 177).”
28. „Dar e nu mai puţin adevărat că ovreiul profită, întotdeauna, de mizeriile omeneşti şi alege tocmai locul unde se află buba, ca să împlânte acolo pumnalul ucigaş.”
29. „Natural, că întotdeauna jidanii au încercat să profite de greutăţile prin care trece ţara, pentru ca să ne pună cuţitul la gât. Ei o mărturisesc chiar fără de ruşine:
„Câtă vreme va exista o chestie ovreiască în România, ea va forma partea vulnerabilă a ţării şi i se va ridica în drum, - fără ca ovreii din ţară să se amestece, tocmai în momente de grea cumpănă”.”
30. „Prin urmare, aceia care, - ministru, senator, sau deputat, - va contribui la naturalizarea unui jidan, este un trădător, un vânzător de ţară şi comite crima de lése-naţiune.”
31. „Poporul român poate fi comparat cu un copil care a rezistat uşor la boli febrile, cu invazia bruscă şi tumultuoasă, ca vărsatul, pojarul, scarlatina etc... Şi în adevăr, el a ieşit învingător în toate atacurile furioase ale barbarilor, ale turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor, ale grecilor, etc.
    Dar când băiatul ajunse la vârsta de 21 de ani, el fu pătruns încetul cu încetul de o boală teribilă, cu început insidios şi cu mers cronic, adică de tuberculoză, - care pentru poporul român este reprezentată de jidani.
    Dacă scapă de această mortală lovitură, va ajunge fără greutate la o vârstă foarte înaintată.
    Către un asemenea sfârşit trebuie să aspire orice bun român, cu atât mai mult că din toate părţile încep să se audă clopotele funebre ale înmormântării împărăţiei lui Israel, care, - mai puţin favorizată de soartă ca cea a lui Mahomet, - a murit în stare de foetus, adică înainte de a se naşte,... îndată ce s-a dat de gol.
    De altfel, să fim mândri că suntem, cu ruşii, singurele popoare din Europa, care au înţeles vicleşugul lui Iuda şi îi rezistă cu înverşunare.”
32. „Judaismul nu se agită numai de câtăva vreme, - adică de când simte că se apropie de izbândă şi întrezăreşte realizarea visurilor sale de despuiere şi de subjugare a naţiilor.
    El lucrează într-ascuns de veacuri, - şi anume de la începutul erei creştine, căci are un duşman groaznic - Creştinismul - pe care îl urăşte de moarte.
    Ovreii au o răbdare prodigioasă şi o încăpăţânare cu adevărat diavolească. Acest neam, blestemat de Dumnezeu, nu se dă îndărăt niciodată şi dinaintea nimănui; el desfide timpul şi trece peste toate piedicile, când e vorba să-şi sature ura - care astăzi e tot aşa de vie, ca în timpul lui Hristos.
    Şi într-adevăr, jidovii, care au moştenit învăţăturile fariseice - transmise prin Talmud - cutează să sugrume religia divină, după cum strămoşii lor, acum vreo 2.000 de ani, au avut îndrăzneala nemaipomenită să-L răstignească pe însuşi Dumnezeu.”
33.  „„Orice catolic, care devine protestant face un pas către judaism”, zice A. WEIL395.
    „Un protestant, - adaugă HEINE, - este un catolic care părăseşte idolatria trinitară, pentru a merge către monoteismul jidovesc”.”
34. „Francmasoneria, - care este minciuna întrupată, - pune în mâinile neofiţilor săi cărţi rituale, în care povesteşte că „originea ei se pierde în noaptea timpurilor”.
    În realitate, primele loji francmasone luară naştere în Englitera, pe la începutul veacului al XVII-lea.
    Deja, în 1621, când BACON scrise la Nouvelle Atlantide, el cunoştea bine constituţia acestei societăţi secrete, - iar CROMWELL (1599-1658) fu susţinut de francmasoni, căci fusese protectorul jidanilor şi ridicase sentinţa de proscripţie ce apăsa asupra lor.”
35. „Pentru a întemeia Francmasoneria, ovreii au luat, ca decor, o legendă din Talmud; dar au organizat această societate după modelul Cahalului.
    Francmasonii simbolizează pe lucrătorii zidari care, în timpul lui Solomon, au clădit templul din Ierusalim.
    Scopul actual al Francmasoneriei este să „rezidească templul lui Solomon”, - ceea ce înseamnă, vorbind fără metaforă, să restabilească dominaţia lui Israel asupra tuturor naţiilor pământului.”
36. „Şi DRUMONT mai adaugă: „deschideţi orice ritual masonic şi totul vă vorbeşte de Iudeea. Kadoş, unul din gradele cele mai înalte, înseamnă sfânt pe ovreieşte. Candelabrul cu şapte ramuri, arca alianţei, masa de lemn de salcâm, - nimic nu lipseşte din această instituţie figurativă a Templului”.”
37. „„Francmasoneria, care este incontestabil de origine ovreiască, este pentru israeliţi un instrument de acţiune şi de luptă, de care se servesc în mod secret Jidovii, - atât de remarcabili prin instinctul lor de dominaţie şi prin ştiinţa lor de a guverna, - au creat Francmasoneria ca să înroleze într-însa oameni care, ne-aparţinând neamului lor, se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la stabilirea domniei lui Israel printre oameni”.”
38. „Finanţele Lojilor, - ca acelea ale Cahalelor, - consistă în contribuţii fixe ale membrilor şi în daruri voluntare. Ele sunt destinate întreţinerii Lojilor... şi formării de fonduri electorale.”
39. „Iată ce conţine prospectul pe care Francmasoneria îl înmână viitorilor săi slujitori:
    Francmasoneria, instituţie esenţialmente filantropică, filosofică şi progresivă, are drept obiect căutarea adevărului, studiul moralei şi practica solidarităţii. Ea lucrează la ameliorarea materială şi morală precum şi la perfecţionarea intelectuală şi socială a omenirii”.
    Şi când te gândeşti că nimeni nu se întreabă de ce se ascunde această societate, când are un scop atât de sublim ca acela de a căuta adevărul?
    Ei bine, îndărătul perdelei se petrec lucruri care nu se pot mărturisi şi această asociaţie ocultă nu este zidită decât pe minciună.”
40. „Într-adevăr, masonii „se recrutează, în mare parte, printre arhiviştii şi printre neizbutiţii carierelor liberale (medici fără clientelă - avocaţi fără procese - studenţi care nu-şi văd de treabă şi care preferă politica, şcoli - institutori şi profesori care caută, în afară de capacităţile lor profesionale, titluri la înaintare, etc.), - printre funcţionari ambiţioşi, - printre industriaşii, negustorii... şi prăvăliaşii de tot felul cârciumari, birtaşi, băcani, cafegii, croitori, măcelari, etc. D. COPIN-ALBANCELLI, care i-a văzut de aproape, îi numeşte ignoranţi, - şi această ignoranţă fundamentală îi face, mai ales, în stare să se supună la cele mai detestabile influenţe”.”
41. „În capul Francmasoneriei, în vârful gradelor şi al asociaţiilor, se găseşte un grup de oameni care dirig toată această colosală organizaţie. Acest consiliu superior este compus din şefi necunoscuţi, chiar de masoni având cele mai înalte grade; şi aceşti şefi necunoscuţi sunt, toţi, fiii unui acelaşi neam şi adepţii unei aceleiaşi religii, - adică Jidovii.”
42. „Vom mai adăuga că una din principalele ţinte ale acestei răufăcătoare asociaţii este de a se întinde asupra întregului pământ şi de a stabili astfel Republica universală ovreiască, - prescrisă de Talmud.”
43. „Trebuie de asemenea să se ştie că, în Francmasonerie, nu se dau şi nu se primesc, niciodată, ordine.
    Se lucrează numai prin sugestie.
    Ceea ce se transmite, este starea de spirit indispensabilă pentru realizarea planurilor Puterii oculte.
    Astfel se poate citi în Revista masonică; „o somaţie oficială, venită din partea Francmasoneriei, este destinată să avorteze. Trebuie, din contră, să se întrebuinţeze influenţele individuale, ascunse însă cu îngrijire”.”
44. „Ovreii, - goniţi din Franţa în 1394, - nu s-au întors îndărăt decât în 1791, când Constituanta le-a deschis larg fruntariile.”
45. „Faimoasa Carte a Drepturilor omului apare, celor ce o privesc mai de aproape, ca fiind inventată ca să disimuleze o alta, pe care voiau să o impună lumii, fără să o formuleze, - Cartea Drepturilor Jidovului.”
46. „Ovreii au creat Francmasoneria, cu ajutorul căreia au zămislit Revoluţia franceză.
    Profitând de dezlănţuirea acestei teribile furtuni, ei au ajuns, pentru un moment, să distrugă autoritatea monarhică, - să pună mâna pe toate bogăţiile ţării, - şi să vatăme serios grandiosul edificiu al Bisericii catolice.
    În acelaşi timp, ei reuşiră, - nu numai să pătrundă, în masă, în Franţa, - dar chiar să dobândească acolo drepturi de cetăţenie.”
47. „Astăzi, în Franţa, Masoneria se îndeletniceşte să-şi realizeze scopul esenţial, bine definit de Talmud, - adică distrugerea creştinismului. De aceea, în Loji şi în Convente, ea nu face decât politică.”
48. „F. Lucipia, care prezida Consiliul Ordinului, zicea în Conventul din 1895: „Francmasoneria şi Republica nu sunt decât unul şi acelaşi lucru”.”
49. „Să nu-şi închipuie cineva că ura iudeilor în contra creştinismului provine din faptul că Hristos s-a lepădat de legea jidovească (care a fost redactată mai târziu şi a constituit Talmudul), - nici că a fost un Mesia, diferit de cel pe care-l aşteptau evreii (adică un fel de Mahomet jidănesc).  Ei bine, nu. Ovreii urăsc creştinismul tocmai pentru că este o religie perfectă, care se opune patimilor de proprietate şi de dominaţie şi, prin urmare, constituie un obstacol serios la împlinirea poftelor de jaf şi de despotism ale lui Israel.”
50. „Limba latină, care este, per exeelentiam, limba ştiinţei universale, căci se adaptează perfect să exprime în mod clar, precis şi concis,580 toate cunoştinţele omeneşti, - această limbă, foarte preţioasă pentru cei ce fac ştiinţa, a fost izgonită din ştiinţă de către Francmasonerie. Limba latină, care este, per exeelentiam, limba ştiinţei universale, căci se adaptează perfect să exprime în mod clar, precis şi concis,580 toate cunoştinţele omeneşti, - această limbă, foarte preţioasă pentru cei ce fac ştiinţa, a fost izgonită din ştiinţă de către Francmasonerie.”
51. „În plus. „Istoria a fost falsificată de Puterea întunericului, ce depune pata neagră a veşnicei minciuni pe tot ce atinge” (Copin-Albancelli, I. cit, I. p. 322). Şi într-adevăr istoria ce se învaţă la noi în şcoli este mincinoasă căci, de ordinar, e tradusă din franţuzeşte după cărţi făcute de francmasoni.”
52. „Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, - căruia i se poate zice: „vorbeşti, deci minţi”. 
    Dar minciuna are un duşman pe care-l urăşte de moarte, - anume: Adevărul.
    Or, Adevărul este trăsătura distinctivă a Creştinismului. Hristos a zis:. Eu sunt Adevărul - şi de aceea doctrina Lui este în execraţie înaintea lui Israel.
    Minciuna, din contră, caracterizează ceea ce se numeşte Spiritul răului sau Diavolul. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise: „Voi din tatăl Diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela ucigător de oameni a fost dintru început şi întru Adevăr n-a stat, căci nu este Adevăr întru dânsul.
    Când grăieşte minciuna, dintre ale sale grăieşte, căci mincinos este şi tatăl ei”.
    Părăsind lumea, Hristos a trimis ucenicilor Săi o armă invincibilă, - adică Duhul Său... Duhul divin al Adevărului care va apăra în veci omenirea, în contra Duhului diavolesc al minciunii.
    Înaintea acestui Duh al Adevărului mă închin, strigând din adâncul sufletului: CRED ÎN DUHUL SFÂNT!”



1. „Nu-ți dai seama că Timpul decide absolut totul?”
2. „Totdeauna între cele exprimate există hiatusuri, lucruri tăcute, nespuse...”
3. „Timpul nu poate avea o definiție. Timpul este dincolo de orice definiție.”
4. „Ha! Timpul vine din... răstimpuri. Tautologie!”
5. „ – Există cuvinte fără sens.
       – Și nu numai. Există lucruri, vieți, lumi fără sens...
       – Din păcate, și existențe, din păcate, și lumi, din păcate...”
6. „Niciodată Pământul nu revine în același loc în Univers, din simplul motiv că Soarele îl târăște după el, îl târăște nemilos, necruțător, im-pla-ca-bil...”
7. „...sunt atât de fericit cu tine/ încât/ aș vrea să înnebunesc/ ca să trăiesc mereu această stare/ tu/ să mă tratezi/ dar să nu mă poți vindeca până la sfârșitul/ zilelor/ mele...” (24 apr. 1973)
8. „Timp nefructificat este un timp pierdut. Un Timp nevalorificat prin muncă, prin acțiuni, prin creație în special este un timp sterp.”
9. „Timpul meu personal se desfășoară în felul următor: eu sunt în stare de zbor-cădere-lunecare... Am picioarele întinse, alăturate... Mâinile de-a lungul corpului... Zbor-lunec-cad prin Univers... Deasupra mea, sub mine, în dreapta, în stânga, în față, în spate este o întindere nesfârșită... Nu este nimic... Și este totul... Eu zbor-cad-lunec... Eu mă mișc... Timpul este mișcare, iar pentru mine mișcarea este următoarea... Deci: picioarele alăturate, mâinile de-a lungul corpului, capul drept, privirea întoarsă... nu spun încotro... Pentru mine Timpul se mișcă... Deasupra capului este Sus, sub picioare este Jos, eu mă mișc de Sus în Jos... Și nu pe o linie, ci pe o... traiectorie descendentă... Pe o linie curbată... care vine de colo, de Sus, de deasupra mea, din față. Sus, în față, departe... Eu nu văd decât un segment, cel de sus, din față, de departe... Linia trece prin mine: prin capul meu, prin inima mea, prin stomacul meu, prin sexul meu, prin tălpile mele... Acea linie a mișcării e curbată și se duce în jos... Eu văd linia în fața mea, venind de Sus, străbătându-mă prin CISST și coborând ușor curbată în Jos... Și acolo, pe acea linie, sus în fața mea, se înșiră întreaga Istorie a Lumii pe care o cunosc – secolele, mileniile... Tot acolo-s și întâmplările vieții mele, de la naștere până-n clipa aceasta. Viitorul? E în spate...”
10. „Numai singur trecutul este la buna discreție a omului. Prezentul nu se află în puterea lui. Cu atât mai mult Viitorul... care plutește în ceață, în incertitudine și neștiință.”
11. „Ce înseamnă uitare de sine? Nu știți? Asta ar fi să însemne: INSPIRAȚIE. Adică, atunci când ești RĂPIT DE VOCAȚIE, de... ACȚIUNE, DE... SUBIECT, DE... DETALII... Mai pe scurt: CÂND AJUNGI SĂ TE SIMȚI, SIMULTAN, TU CEL CARE SCRII, COMPUI, ȘI TOT TU CEL CARE CITEȘTI, ADICĂ TU – ACTOR, TU – SPECTATOR, TU – CREATOR, TU – ADMIRATOR, TU – TU – TU... tot numai tu, pentru că nu ai nevoie de nimeni altul... Dar de ce se zice inspirație? Pentru că parcă ar intra atunci în tine o nouă SUFLARE, SUFLARE DIVINĂ, precum se susține...”
12. „Credeți că e atât de ușor să scapi de rapănul vieții? Fie și numai a unei singure zile. Ba bine că nu. De ce? pentru că de cele mai multe ori într-o oră – dar ce zic eu? – întru-n minut te lovește uneori tot năduful vieții!”
13. „Liniște-n cer. Tăcere pe pământ!”
14. „Că norocul e nestătător se știe de când lumea. Că omul cu speranțe trăiește – la fel... Nimic relevant pănâ aici!”
15. „Nu este viața omului o continuă căutare a ceva? O permanentă fugă după ceva? Vânătoare... de vânt? Lucru știut de când lumea...”
16. „Dar nu e totul în zadar pe lumea asta, în viața asta, care nu e decât cea mai mare zădărnicie?... Generalități!”
17. „Da, omul este ceea ce este în măsura în care posedă voința de a fi: semiom, om deplin, supraom sau chiar... Zeu?... Să coborâm la simplul om.”
18. „Dar nu este viața omului o nebunie? Și oare nu printr-o supremă încordare a voinței, care e de sorginte divină, ajunge el, viermele și păcătosul, să se rupă din acea stare de inconștiență și întuneric, care este nebunia, și să răzbească la lumină?...”
19. „Omul e din amintiri, dar... și din uitare!...”
20. „Vai, ce multă maculatură am citit în viața mea!”
21. „Vai! De unde logică la o ființă... ideologică?”
22. „Libertatea nu e decât cealaltă față a responsabilității, a simțului datoriei împlinite.”
23. „Marile adevăruri nu se învață niciodată din cărți, ci numai și numai pe propria piele, adică răsar din zbuciumul și chinurile vieții tale.”
24. „Nu există pe lumea asta ființă mai blândă, mai dragă și mai caldă precum bunica și... nu există nimic mai rău, mai afurisit decât un șef, un neacealnik, pentru care tu nu ești decât o unealtă, un instrument ce te folosește spre a-și atinge scopurile personale și a-și satisface orgoliile, ambițiile de mărire...”
25. „Nu este dragostea suprema creație a omului? Nu în dragoste și prin dragoste devine el asemenea lui Dumnezeu, adică nemuritor? Nu e creația singura lucrare prin care putem atinge divinul?...”
26. „Îndrăgostiții sunt scoși în afara timpului și spațiului.”
27. „Fără de râs am exploda, într-atât e de tristă condiția umană.”
28. „Fiecare își are caragialitatea lui intrinsecă, oricum te-ai suci și te-ai învârti, ca să scapi de ea, de-ai fi tu de o mie de ori politician ilustru sau (c)academician.”
29. „Teatrul, orice-ai zice, s-a mutat și se joacă astăzi în parlament, la guvern, la președinție... Acolo se pierd țidulele cu pricina, care țidule ne joacă nouă, celor mici, festa...” (I.L. Caragiale)
30. „După un singur os, se poate afla cum arată întreg organismul.” (Cuvier)
31. „Ori îți trăiești zilele ca orice om normal, ori ți le trăiești ca... scriitor. Or, existența unui scriitor nu este cea a unui om normal, este ieșită din cadrul omului obișnuit.”
32. „Scrie! Nimeni nu te oprește, dar mai întâi și întâi analizează și te convinge tu pe tine însuți: ai oare ce spune (nou, interesant, de autentică valoare) semenilor tăi, lumii? Aici răspunsul devine atât de dificil și complicat, încât te apucă amețelile... Pentru că spre a-l găsi e nevoie să te scotocești pe tine bine-binișor, să vezi ce ai la măciulie și la suflețel. Pe urmă, să mai arunci o privire împrejur, pe ici, pe colo, prin cultura, arta și spiritualitatea națională și cea universală, să știi ce s-a făcut până la tine și ce se face astăzi. Abia după aceea să zici, cu tremur în glas: să încerc și eu ceva... să înjgheb niscai lucruri... niscai opere... ceea ce, însă, extrem de greu se face – ți se cere viața toată, dacă nu cumva mai multe vieți și... de unde să le iei? Doar să împrumuți de la ai tăi, cei apropiați, scumpi și dragi. Pe lângă că te sacrifici tu, să-i sacrifici și pe ei, dar... cu ce drept? Astfel, existența unui creator devine o adevărată aventură, în care miza este viața lui, a celor apropiați, iar rezultatul – extrem de... problematic. Șanse minime, poate chiar nule!”
33. „Fiecărui om i se repartizează în viață un anume volum de energie (legea energiei umane) și numai de el depinde cum o drămăluiește și o valorifică.”
34. „Familia este cuibul sfânt în care vedem lumina zilei, tatăl și mama, cele două coloane de lumină ce ne arată calea cunoașterii acestei Lumi. Ori... două aripi de pasăre ce ne susțin când ne luăm zborul în Viață...”
35. „Începutul tuturor lucrurilor este, de cele mai multe ori, învăluit în mister. Atât în cosmosul mare – Univers, cât și în cosmosul mic – Om.”
36. „Nu trăim în imperiul consumismului? Nu e stomacul cel mai delicat și afectat organ?”
37. „Lumea însăși se prezintă ca o mare debara, care... e destul să deschizi ușa, că te doboară duhoare de naftalină. Gazetele, totuși, se opintesc să fabrice noutăți, dar, vai! Tot mai puțini proști le citesc, și mai puțini le cred. Pardon: această specie epică (bearcă) „vestire” ține de... literatură!...”
38. „Din școală știm că genul narativ urmează în mod obligatoriu schema: intrigă, desfășurarea acțiunii, punctul de vârf și... rezolvarea. Ca la om: naștere, tot felul de peripeții (printre care și dragostea) care... toate împreună luate, se numesc vai! viață, după care survine mama... moartea.”
39. „Tu, bre, omule, mai bine te-ai retrage în peștera troglodiților și ai tăcea mâlc, pentru că întreaga ta istorie de 10 000 de ani, cu care te lauzi, a dovedit că ești o brută, cea mai spurcată ființă dintre toate: ai distrus natura, te-ai plodit și ai suprapopulat întreg globul cu spurcăciuni ca tine, de nu e loc, ai uitat de Dumnezeu, care te-a croit după chipul și asemănarea Lui, cu speranța că te vei înălța la El, pe când tu cobori tot mai mult în marasmul fărădelegilor și al sângeroaselor războaie...”
40. „Lumea asta e pe dos/ Toate merg cu capu-n jos...”
41. „Toate de la om încep și asupra-i se întorc.”
42. „Există un remediu magistral: uitarea! Și, al doilea: selecția! Și nu, în ultimul rând: ignorarea!”
43. „Adevărata comunicare nu este un act mecanic: de a lua de aici și a băga dincolo, ci doar o... SUGESTIE. Altceva, realmente, nici nu poate fi, pentru că, numai încercând acest lucru, actul comunicării se transformă în noncomunicare. Dar pentru a oficia sugestia se cere un lucru de nimica: HAR. Dar pe acesta de unde să-l iei, dacă nu ți-l dă bunul Dumnezeu?...”
44. „Stilul este omul.”
45. „[...] Creatorul nu l-a făcut pe om cu o ferestruică în piept, ca toată lumea să vadă ce doruri zac în înima lui.”
46. „M-am deprins cu răul și acum o duc bine.”
47. „Domină întâmplarea. Marea întâmplare conduce lumea.”
48. „Ar trebui să fii un prea calificat idiot ca să afirmi așa ceva.”
49. „De ce trebuia să te joci cu focul dragostei, din care nu mai ieși om?”
50. „Numai un suflet de om poate lumina și încălzi sufletul altui om cum n-o poate face nici soarele cel mare de pe cer.”
51. „De două ori am fugit de tine, dar iar te întâlneam. Mă căutai tu? Ori mă întorceam eu?”
52. „Dar oare tăcerea păstrată nu spune mai multe decât vorba?”
53. „Să întrevezi în primul sărut sfârșitul dragostei.”
54. „Orice vale are un deal.”
55. „Despărțirea e marea încercare a dragostei, că ea de multe ori arată dacă cei doi sunt demni unul de celălalt.”
56. „În ziua a opta s-au întâlnit. A vrut destinul? Sau iarăși întâmplarea?”
57. „De ce credem că, fugind dintr-un loc în altul, putem fugi de o durere, de o dragoste neîmpărtășită sau distrusă? De ce ne facem iluzia că putem fugi de noi înșine, de ce?”
58. „Orice bărbat până la urmă pleacă și o părăsește pe femeia care i-a spus cuvinte de iubire.”
59. „Omul înțelept vede în același timp și începutul și sfârșitul lucrurilor. Eu văd numai începutul. Tu le vezi pe amândouă.”
60. „Prestigioasele instituții bugetare.”
61. „În balta realității noastre totul este posibil, totul permis, ba chiar necesar să fie zgândărât.”
62. „Secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc.” (Malraux)


Cuvintele nu întotdeauna cheamă,
Tăcerea nu întotdeauna desparte,
Punctul nu împiedică gândul să zboare,
Iubind, înveți să nu mori niciodată.

Cuvintele nu-s făcute să crape,
Tăcerea nu se traduce prin timp,
Pe unde sunt eu, ești tu prea departe –
Și doruri ne poartă prin labirint.







Fii MAI tu! Acum și pentru totdeauna!
... fericită,
... încrezută,
... puternică,
... împlinită,
... inspirată,
... îndulcită,
... în armonie cu lumea și cu tine însuți!
De altfel, restul listelor cu ”to do” se pot spulbera într-o baltă de dileme fără început și fără sfârșit!
Fii primăvară!
Fii MAI tu!





Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire

Toate drepturile de autor sunt rezervate. Un produs Blogger.

DESPRE MINE

Mădălina Ghiaur
„Cu siguranță am mai multe vieți, nu doar una. Așa îmi place mie să cred!
Pasiunile mele sunt niște cerșetoare pe care le port cu mine peste tot și mă descoperă de fiecare dată altfel...
Iubim împreună.
Plângem împreună.
Râdem împreună.
Ne ridicăm împreună.
Ne îndrăgostim împreună.
Căutăm materia și antimateria în tot ce este viu.
Până la punct, de obicei, stau cuvintele. După punct dansează muza, gândul și capriciile!”
________________________

GALERIE/ PICTURĂ ȘI CAFEA

GALERIE/ PICTURĂ ȘI CAFEA

CAPRICIILE MUZEI

  • Recenzie – „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață” de Anița Nandriș-Cudla
  • Citate/ fraze preferate din romanul „Dragoste în vremea holerei” de Gabriel García Márquez
  • PREA MULTĂ IUBIRE
  • Citate/ fraze preferate din „Omul în căutarea sensului vieții” de Viktor E. Frankl
  • NOTIȚĂ
  • ÎMBRĂȚIȘAREA
  • DOI
  • ADEVĂRATA FEMINITATE
  • PRĂPASTIA
  • IUBIM BĂRBAȚII

ARHIVĂ

  • ▼  2023 (4)
    • ▼  iunie (1)
      • Citate/ fraze preferate din „Îngerii dispar în plo...
    • ►  mai (1)
    • ►  februarie (2)
  • ►  2022 (6)
    • ►  decembrie (1)
    • ►  august (1)
    • ►  iulie (1)
    • ►  iunie (2)
    • ►  ianuarie (1)
  • ►  2021 (1)
    • ►  iulie (1)
  • ►  2020 (21)
    • ►  decembrie (1)
    • ►  septembrie (1)
    • ►  august (1)
    • ►  iunie (1)
    • ►  mai (5)
    • ►  aprilie (1)
    • ►  martie (3)
    • ►  februarie (4)
    • ►  ianuarie (4)
  • ►  2019 (27)
    • ►  decembrie (3)
    • ►  noiembrie (4)
    • ►  octombrie (3)
    • ►  august (4)
    • ►  iulie (1)
    • ►  iunie (3)
    • ►  mai (2)
    • ►  aprilie (3)
    • ►  februarie (2)
    • ►  ianuarie (2)
  • ►  2018 (14)
    • ►  decembrie (1)
    • ►  octombrie (2)
    • ►  iunie (1)
    • ►  mai (1)
    • ►  aprilie (1)
    • ►  martie (2)
    • ►  februarie (5)
    • ►  ianuarie (1)
  • ►  2017 (8)
    • ►  noiembrie (1)
    • ►  octombrie (2)
    • ►  august (1)
    • ►  iulie (2)
    • ►  mai (2)
  • ►  2016 (9)
    • ►  decembrie (1)
    • ►  octombrie (1)
    • ►  septembrie (1)
    • ►  august (1)
    • ►  iulie (1)
    • ►  mai (2)
    • ►  martie (1)
    • ►  ianuarie (1)
  • ►  2015 (10)
    • ►  decembrie (1)
    • ►  noiembrie (2)
    • ►  septembrie (4)
    • ►  februarie (1)
    • ►  ianuarie (2)
  • ►  2014 (5)
    • ►  septembrie (2)
    • ►  august (2)
    • ►  martie (1)
  • ►  2013 (12)
    • ►  noiembrie (2)
    • ►  octombrie (2)
    • ►  iulie (1)
    • ►  mai (1)
    • ►  martie (3)
    • ►  februarie (1)
    • ►  ianuarie (2)
  • ►  2012 (27)
    • ►  noiembrie (1)
    • ►  octombrie (2)
    • ►  iulie (1)
    • ►  iunie (2)
    • ►  aprilie (1)
    • ►  martie (5)
    • ►  februarie (11)
    • ►  ianuarie (4)
  • ►  2011 (3)
    • ►  decembrie (3)
Powered By Blogger
Toate drepturile de autor sunt rezervate!

Gândurile

și rândurile

îi fac pe oameni!

Designed by OddThemes | Distributed by Gooyaabi Templates