Doar cu speranţe, fără putere
Ziceam în mine acelaşi lucru cu durere –
Să pleci acum, să nu te-ntorci,
Chinuit vei fi cât poţi
Să-mi dai convingeri fără rost,
Să-mi spulberi vise ce au fost;
Rămâi doar semn de întrebare
Printre gândul meu
Cuprins de exclamare;
Căci ochii tăi şi acum mă mint,
Cuvântul tău eu nu-l mai simt.
Tu n-ai ştiut să crezi în tine
Rămâi doar umbra pentru mine
Trecutului ce l-am pierdut
A lacrimii ce m-a durut.
Pierd un zâmbet inocent,
O sclipire-n ochi îmi arde,
Primii fulgi atât de-ncet
Iarna-n suflet ne împarte.
Totu-i alb şi-atât de fin
Pân’ şi lacrima ne cântă,
Vindecaţi de-un cer senin
De lumina iernii sfântă.
Şi treziţi de-a ei minuni,
Bunătate şi iubire
Răscolim şi-n noi, şi-n fulgi
Sufletul în tăinuire.
13 zile din 13 anotimpuri,
Cuprind 13 vise
Rătăcite-n 13 rânduri.
13 măşti şi doar un singur zâmbet,
Ucid 13 cuvinte
Umplute cu veninuri.
Să vrei,
Să crezi,
Să poţi,
Să vezi,
Cauţi 13 motive
Ce nu mai au dovezi.
Te simt mereu pe undeva,
Prin inima ce îmi tot arde.
Un „Te iubesc ” să-ţi spun aş vrea,
Să rup din mine acum o parte.
Te simt în fiece suflare
Din câte zile mi-au rămas,
Te înec în ochi sau poate-mi pare
Printre cuvinte fără glas.
Te simt şi-n clipe de tăcere
Şi strig spre tine – nu m-auzi!
Distanţa ne-a ucis prin clipe
Şi nu găsesc unde te-ascunzi.
În întunericul din mine
Apari încet după cortine,
Ca raza chipului angelic
Prezentă-n visul meu feeric.
Da sau Nu!
Unii cred că e suferinţă, alţii iubire, alţii soartă, dar eu vă zic că dramele vieții niciodată nu stau după ecran.
Ochii văd multe. Ochii fură, se îndrăgostesc, mint, iubesc, spun adevărul, urăsc și când o fac – o fac cu mare sinceritate. Sufletul este principalul regizor din spatele omului, care nu mai stă după ecrane, care nu mai vibrează pe undele tehnicii, dar șlefuiește frumos și intens momentele vieții.
Ea, inima, cu toate șuvoaiele de sânge de noapte și de zi, îmi invadează pulsul cu tot ce înseamnă viață și frumos. Bat toate picăturile în mine de parcă ar bate la poarta unui străin ca să mă trezească și să stau în fiecare dimineață cu scenariul vieții față în față.
Albastrul ochilor mei a devenit platou de filmări a nedreptăţilor sociale, banale și foarte integrale. Atunci când eu îmi văd de drumul vieții, câteodată se filmează prostii și spectacole de avangardă pe la colțuri, pe furiș, într-un decor social mizerabil și demn de tot disprețul. Cu toate că eu nu sunt spectator și n-am plătit niciun bilet, în societate am parte de porții duble de nesimțire gratuită în fiecare zi. Ar fi culmea și sună chiar destul de amuzant să aibă și nesimțirea un preț în toată splendoarea ei. Și ce tablouri, ce cadre, ce talent!
Ce bine că există timp, el ştie să mă poarte pe aripile amintirilor, uneori evadez axact acolo!
Ce bine că există speranţă, ea îmi construieşte viitorul pe care eu îl trăiesc cu privirile prezentului!
Ce bine că există cuvânt, eu trăiesc mereu acolo, în el!
Tu(el) – exişti? Oare dragostea există? Sufocată peste tot de zeci de mii de etichete și de o publicitate extravagantă, dragostea este singura salvatoare a omenirii care abia mai respiră sub ștafeta dramelor ieftine menite să-l despartă pe „noi” și pe „voi”.
Oare credeți că etichetele și singularul ne pot salva de vanitate?
În distribuție:
Eu, ca și tine – iubesc viața!
Tu – rămâi de fiecare dată răspuns al întrebării: „Ce actor ești?”.
El/Ea – se cred spectatori.
Noi – salvatorul lui El și al Ei, menit să salveze dragostea de la erori.
Voi – sunteți preocupați de culori.
Ei/Ele – își vând dramele cu preţ fals.
__________________
Asta este viața și pe scena ei vei întâlni foarte puțini oameni și o grămadă de actori!
Rămasă o umbră la geamul tău,
Înghiţită de toamnă,
Asta am rămas eu
Fără a dragostei armă.
Şi n-aştept nimic,
Nu cer de la soartă,
Făr’ de speranţe, nici pic
Păşesc prin miros de dragoste moartă.
Ai plecat...
Dar paşii tăi şi azi se-ntorc
Şi trec pe alături de umbra
Lăsată fără soartă...
Voi, maeştri făr' de cadenţă
Uitaţi de bunul simţ,
Zidiţi în ochii voştri pură indiferenţă.
Eu tac, ascult şi vă admir
Cum jucaţi rolul împuţit.
Şi câtă laudă, câtă prostie
Din voi curge cu furie.
Ce societate, ce ruşine,
Ce inimi doar de ură pline!
