Era o zi de primăvară, o zi de început de martie urâtă. Era o după-amiază posomorâtă care plângea. Ţinteam cu privirea picăturile căzânde din aer şi nu reuşeam să le cercetez, căci cădeau atât de nevinovate şi grăbite pe pământ. Voiau să ajungă undeva, dar nu prea înţelegeam unde anume. În întunecimea pământului?
Eram singură în odaie şi mă uitam pe geam la decorul ăsta de afară şi chiar îmi doream să dispar în deşert prin el. Nişte gânduri depărtate mă purtau cu paşi înceţi şi mărunţi de ici-colo între patru pereţi oribili.
Dintr-odată privirea îmi rămăsese în oglinda care era atârnată pe unul dintre pereţi. Nicidecum nu mă vedeam pe mine, uitasem să mă privesc şi-mi părea că dincolo de ea e aceeaşi lume pe care o simt aici, e acelaşi decor şi tot plouă într-un început urât de primăvară, că-i tot martie.
Ochii îmi pluteau himeric dintr-un colţ în altul al oglinzii, parcă fugeau după ceva. Nu-i puteam stăpâni. Îmi opriserăm deodată privirea, mi-o înţepenisem şi-mi croiam pe faţă un zâmbet nevinovat care încet, încet mă descoperea. Continuam să privesc spre lumea cea de dincolo. Aşa cum erau, cam înţepenite, privirile mele căutau metafizicul ascuns după oglinda în care mă priveam zilnic.
Cuprinsă de amintirea unei melodii vechi, parcă vedeam umbra unei balerine, care mă uimea prin farmecul ei pe suprafaţa oglinzii clare. Îmi plăcea să-i urmăresc paşii şi figurile graţioase, căci îmi aducea aminte de mine, de faptul că am fost şi eu ca ea, am dansat şi eu cândva în faţa unor oglinzi înalte.
Într-o rochiţă albă cu danteluţă transparentă, purta în picioarele-i subţiri o pereche de ceşti negri legaţi cu panglici aurii, se rotea în galop pe toată suprafaţa oglinzii şi mă uimea. Singurătatea ei era înfrumuseţată cu o fundiţă albastră prinsă în păr. Era atât de corectă, atât de fină şi exactă în figuri, încât îmi aducea aminte de mine în faţa oglinzilor din sala de dans. Zbura ca un fluture şi era fantastică. Mă gândeam doar la un singur lucru – că ţintită în patru colţuri de oglindă, condamnată la singurătate, găseşte totuşi forţe s-o înfrunte prin dansul ei. Eu n-o pot umple ca ea, n-o pot desena în culori şi-i dau mereu forme transparente.
Parcă îmi spunea să merg cu ea şi totuşi parcă nu voiam să o aud, ci doar să o urmăresc. Aşa şi nu mai înţelegeam unde îi era scena, căci se depărta şi se apropia de privirea mea necondiţionat. Un lucru îl ştiam cert, că nu era în vid. Pierdută în oglindă, colorată de nişte nuanțe sumbre ale camerei unde eram, dintr-oadată, începu să radieze şi mai tare şi nu înţelegeam ce se întîmplă. Ea de fapt dispărea. Ochii mei, atraşi de ea, alergau să o prindă.
În cîteva clipe fulgerătoare a dispărut încet, de parcă nici nu a fost. Îmi pare rău că n-am reuşit s-o întreb măcar cine e, e orfană poate şi de unde vine, şi pentru ce a venit? Nu înţeleg de ce a plecat sau poate eu am speriat-o?
Odată ce mi-am rupt privirea şi mi-am îndreptat-o spre geam, am înţeles. Afară nu mai ploua, cerul era senin. Mă gândeam că razele astea de soare care mi-au invadat camera în care mă aflam, la sigur ele mi-au topit în esenţa oglinzii balerina cu fundiţă albastră, ele mi-au răpit-o. De atunci nu am mai vazut-o.
Totuşi, poate nici nu a plouat, poate nici nu eram eu cea care se uita în oglindă, poate nici nu era primăvară, dar balerina din oglindă la sigur am vazut-o!
Aşa ne minţim de fiecare dată cu iluzii pe care singuri le spargem şi le distrugem pentru că nu ştim cum să le oprim şi să le convingem să ne aparţină dincolo de aparență.
Speranţa noastră mereu trăieşte într-un „cineva”, sau în „ceva” şi nu în noi – oameni ai prezentului, de aceea nu mai suntem siguri pe noi niciodată că plouă, că-i soare în suflet.
Odată ce ne privim în oglinda timpului, la un moment dat, nu vedem altceva decât balerine cu fundiţe albastre dansând în galop. Ele nu sunt altceva decât iluziile noastre adolescentine şi nevinovate despre fericire. Apar nu ştiu de unde, sunt străine minţii noastre şi ne atacă existenţa pentru un moment.
Ca să fii un om fericit cu adevărat, trebuie mai întâi de toate să te simţi cel mai nefericit, trebuie să guști din singurătate, trebuie să cunoști suferința celui necăjit, trebuie să auzi sunetul pe care îl „aude” surdul, trebuie să „vezi” imaginile care i se clădesc în ochi orbului, trebuie să treci prin sărăcia din sufletul unui om bogat şi să vezi cât de bogați sunt săracii, ca pe urmă să poţi găsi fericirea în cele mai simple lucruri şi s-o adori cu toată fiinţa ta!
Şi chiar dacă mai vezi în oglinzile timpului balerine cu fundiţe albastre dansând în galop, adică iluziile tale, întreabă-le ce vor de la tine, învaţă-le să danseze aşa cum vrei tu să-ţi danseze şi nu le permite să-ţi greşească, nu le permite cumva să te distrugă.
De ce balerina?
Pentru că toată viaţa parcă suntem niște actori, niște balerine pe o scenă de operă. Uneori nu mai știm dacă jucăm sau trișăm, nu mai știm dacă suntem singuri pe scenă sau nu, nu mai știm cât timp ne rotim în galop, nu mai știm dacă avem sau nu spectatori, căci dacă am cunoaște scenariile vieții pentru fiecare dintre noi, probabil că într-un final am merita și aplauze!...
Eram singură în odaie şi mă uitam pe geam la decorul ăsta de afară şi chiar îmi doream să dispar în deşert prin el. Nişte gânduri depărtate mă purtau cu paşi înceţi şi mărunţi de ici-colo între patru pereţi oribili.
Dintr-odată privirea îmi rămăsese în oglinda care era atârnată pe unul dintre pereţi. Nicidecum nu mă vedeam pe mine, uitasem să mă privesc şi-mi părea că dincolo de ea e aceeaşi lume pe care o simt aici, e acelaşi decor şi tot plouă într-un început urât de primăvară, că-i tot martie.
Ochii îmi pluteau himeric dintr-un colţ în altul al oglinzii, parcă fugeau după ceva. Nu-i puteam stăpâni. Îmi opriserăm deodată privirea, mi-o înţepenisem şi-mi croiam pe faţă un zâmbet nevinovat care încet, încet mă descoperea. Continuam să privesc spre lumea cea de dincolo. Aşa cum erau, cam înţepenite, privirile mele căutau metafizicul ascuns după oglinda în care mă priveam zilnic.
Cuprinsă de amintirea unei melodii vechi, parcă vedeam umbra unei balerine, care mă uimea prin farmecul ei pe suprafaţa oglinzii clare. Îmi plăcea să-i urmăresc paşii şi figurile graţioase, căci îmi aducea aminte de mine, de faptul că am fost şi eu ca ea, am dansat şi eu cândva în faţa unor oglinzi înalte.
Într-o rochiţă albă cu danteluţă transparentă, purta în picioarele-i subţiri o pereche de ceşti negri legaţi cu panglici aurii, se rotea în galop pe toată suprafaţa oglinzii şi mă uimea. Singurătatea ei era înfrumuseţată cu o fundiţă albastră prinsă în păr. Era atât de corectă, atât de fină şi exactă în figuri, încât îmi aducea aminte de mine în faţa oglinzilor din sala de dans. Zbura ca un fluture şi era fantastică. Mă gândeam doar la un singur lucru – că ţintită în patru colţuri de oglindă, condamnată la singurătate, găseşte totuşi forţe s-o înfrunte prin dansul ei. Eu n-o pot umple ca ea, n-o pot desena în culori şi-i dau mereu forme transparente.
Parcă îmi spunea să merg cu ea şi totuşi parcă nu voiam să o aud, ci doar să o urmăresc. Aşa şi nu mai înţelegeam unde îi era scena, căci se depărta şi se apropia de privirea mea necondiţionat. Un lucru îl ştiam cert, că nu era în vid. Pierdută în oglindă, colorată de nişte nuanțe sumbre ale camerei unde eram, dintr-oadată, începu să radieze şi mai tare şi nu înţelegeam ce se întîmplă. Ea de fapt dispărea. Ochii mei, atraşi de ea, alergau să o prindă.
În cîteva clipe fulgerătoare a dispărut încet, de parcă nici nu a fost. Îmi pare rău că n-am reuşit s-o întreb măcar cine e, e orfană poate şi de unde vine, şi pentru ce a venit? Nu înţeleg de ce a plecat sau poate eu am speriat-o?
Odată ce mi-am rupt privirea şi mi-am îndreptat-o spre geam, am înţeles. Afară nu mai ploua, cerul era senin. Mă gândeam că razele astea de soare care mi-au invadat camera în care mă aflam, la sigur ele mi-au topit în esenţa oglinzii balerina cu fundiţă albastră, ele mi-au răpit-o. De atunci nu am mai vazut-o.
Totuşi, poate nici nu a plouat, poate nici nu eram eu cea care se uita în oglindă, poate nici nu era primăvară, dar balerina din oglindă la sigur am vazut-o!
Aşa ne minţim de fiecare dată cu iluzii pe care singuri le spargem şi le distrugem pentru că nu ştim cum să le oprim şi să le convingem să ne aparţină dincolo de aparență.
Speranţa noastră mereu trăieşte într-un „cineva”, sau în „ceva” şi nu în noi – oameni ai prezentului, de aceea nu mai suntem siguri pe noi niciodată că plouă, că-i soare în suflet.
Odată ce ne privim în oglinda timpului, la un moment dat, nu vedem altceva decât balerine cu fundiţe albastre dansând în galop. Ele nu sunt altceva decât iluziile noastre adolescentine şi nevinovate despre fericire. Apar nu ştiu de unde, sunt străine minţii noastre şi ne atacă existenţa pentru un moment.
Ca să fii un om fericit cu adevărat, trebuie mai întâi de toate să te simţi cel mai nefericit, trebuie să guști din singurătate, trebuie să cunoști suferința celui necăjit, trebuie să auzi sunetul pe care îl „aude” surdul, trebuie să „vezi” imaginile care i se clădesc în ochi orbului, trebuie să treci prin sărăcia din sufletul unui om bogat şi să vezi cât de bogați sunt săracii, ca pe urmă să poţi găsi fericirea în cele mai simple lucruri şi s-o adori cu toată fiinţa ta!
Şi chiar dacă mai vezi în oglinzile timpului balerine cu fundiţe albastre dansând în galop, adică iluziile tale, întreabă-le ce vor de la tine, învaţă-le să danseze aşa cum vrei tu să-ţi danseze şi nu le permite să-ţi greşească, nu le permite cumva să te distrugă.
De ce balerina?
Pentru că toată viaţa parcă suntem niște actori, niște balerine pe o scenă de operă. Uneori nu mai știm dacă jucăm sau trișăm, nu mai știm dacă suntem singuri pe scenă sau nu, nu mai știm cât timp ne rotim în galop, nu mai știm dacă avem sau nu spectatori, căci dacă am cunoaște scenariile vieții pentru fiecare dintre noi, probabil că într-un final am merita și aplauze!...
