Era odată prea multă iubire
Pe-o stradă cu nume de cerșetor,
Urla adevărul legat prin vitrine
Că n-are nici preț și nici vânzător.
Gramatica leagă trei vorbe din fugă,
Conjugă trecutul la timpul prezent
Să nu le rămână urechea prea surdă
Când El și cu Ea își zic primul ”je t'aime”.
Stau trei felinare și suflă lumină
În ochi de albastru și de căprui,
Se-mpiedică toți la capătul străzii
Și rămân numai orbii ai nimănui.
Mai plouă, mai ninge pe o scenă de teatru,
În joc se numără pete de soare,
Nebunii de alb visează la negru
Că viața asta e numai culoare.
Geme orchestra în mijloc de stradă,
Amorul e beat și dornic de vals,
Vine și muza să-mpartă dulceață
Împiedicaților în pașii de dans.
La semafor alții mătură flori
Și toate culorile de trandafiri,
Pretind c-au iubit de prea multe ori
Vândute la prețul de doi-trei arginți.
Era odată prea multă iubire
Pe-o stradă cu nume de cerșetor,
Iar azi, toți flămânzii de fericire
Pretind că strada poartă numele lor.
Viața este singurul loc sub soare unde îți mai poți cântări propria cenușă înainte de moarte. Unde poți verifica singur, printre bătăile inimii, câtă viață mai ai în propria cenușă și câtă cenușă, fără sens, ai adunat într-o viață. Din toată adunătura de trend-uri, de etichete morale și zoi sociale care ți se pun pe tavă astăzi, mai mult ca niciodată, găsește curajul să răstorni tava, să le eviți cu delicatețe și să gândești limpede.
Dacă nu ai simțit vreodată să te fi străpuns două-trei cuvinte până la lacrimi, să știi că încă nu le-ai citit sau încă nu le-ai auzit pe toate.
Dacă nu ai simțit niciodată cum e să-ți tragă viața o palmă peste obrazul stâng, să știi că încă te mai mângâie pe obrazul cel drept.
Dacă nu ai văzut vreodată lumina dintr-o noapte care scutură neîncetat stele visătorilor, să știi că ochii tăi încă nu au găsit bezna potrivită.
Dacă nu ai auzit vreodată cum îți țipă sufletul de durere, atunci nu l-ai ascultat niciodată.
Dacă nu ai văzut niște ochi care plâng, nu ai văzut niciodată niște ochi învingători și frumoși.
Dacă nu ai zburat vreodată către visele tale, atunci degeaba îți tot faci valiza să pleci de trei ori pe lună în direcții la întâmplare.
Dacă nu ți-ai cumpărat vreodată o carte bună din plăcere, atunci degeaba îți cumperi cele mai scumpe țoale.
Dacă nu ai tremurat vreodată de frigul unei îmbrățișări, atunci încă nu ai cunoscut adevărata trădare.
Dacă nu te-ai lăsat vreodată învins de rațiune, niciodată nu ți-ai înțeles inima.
Dacă n-ai gustat niciodată din cafeaua omului iubit, atunci n-ai aflat niciodată cât cântărește o ceașcă de cuvinte.
Dacă nu ai căutat să pui toată dragostea ta în palma unui om, atunci la ce bun mimezi fericirea?
La capătul tuturor lucrurilor fără un gram de bunătate stă o prăpastie.
Omul trăiește în viața asta pentru două-trei lucruri. Iar toate restu’ - sunt doar resturi...
Nu ești decât o bucată de carne
Împachetată în foițe de staniol
Roze,
Negre și albe,
Ce pretind să-ți învelească speranțele
Că mâine vei respira
Poate –
Într-o nouă zi.
Nu ești decât o bucată de carne
Mai bolnavă ca niciodată,
Într-un mileniu
Preocupat să coste
Și să numere
Obosit
Milioane.
Nu ești decât o bucată de carne
Oxigenată și fugărită de
Timp,
Să tot aduci argumente cu două taste
Acestei lumi că ești
Împlinit.
Cu ochii flămânzi de albastru,
Cu vise pe pânze schițate
Și demnitatea de
OM
Înfiptă între coaste,
Prin trei canale de
Nervi
Se mai aud uneori, țipând
Pescărușii tinereții noastre.
Nici crăpăturile pământului
Nu
Au nevoie de tine,
Dacă n-ai fi trăit măcar o zi sub soare,
Dacă n-ai fi fost o bucată de carne
În care un suflet
Nu
Și-a numărat
Ridurile din colțul gurii
Să vadă la apus
Oare
Cât a fost de fericit?
Și câtă toamnă încape în oameni!
Cu ploaie, cu frig, cu nevroze, cu tot;
Emoții și frunze dansează nebune,
Pe alei și prin parcuri e numai potop.
Și câtă toamnă încape-ntr-o frunză!
Milimetri de viață pe față, pe dos,
De-ncepe-a trăi când moartea o stinge
În cancer cromatic, atât de frumos!
Și câtă iubire încape-ntr-o toamnă!
Amorul își plimbă iubiții în scuare,
Le caută zahăr, le cântă romanțe
Și-i lasă îndulciți pe sub felinare.
Și câtă toamnă încape în mine!
Novembre, nebunul, m-așteaptă demult,
Să-mi cânte la pian pe-o stradă murdară,
Să-i caut culori c-o panglică-n vânt.
Nebunie,
Magie,
Plânsete și lacrimi,
Inimă și vene,
Stropi de vis și feerie,
Speranță întreagă, apoi spartă, apoi totuși cârpită,
Sinceritate,
Naturalețe,
Priviri albe și negre,
Roșu pe buze,
Albastru în ochi
Și iubire.
Cafea
Cu zahăr,
Fără zahăr,
Amintiri,
Muzica pe suflet,
Notele în palme,
Doamne - cum dansează privirile!
Și cum ne cântă vocile!
Alb, mult alb pe foaie
Și versuri despre
Noi,
Frig și multe răni în stânga
Ca o iarnă e simțirea,
Cu fulgi, cu tot...
Tu ești TU - ca un copil iubești viața!
Eu - măsor încă distanțe
De la mine
Pân` la tine.
Hai să ne împiedicăm
Odată,
Învață-mă să cad
Și-o să-ți arăt cum să te ridici.
Tu ești TU - ca un copil iubești viața!
Eu - sunt epistrofă
La toate poemele
Și păcatele
Pe care le-a scris
Eva vreodată!
Liniștea sparge timpane,
Cuvintele nu spun nimic;
La un capăt de apus de soare
Mă întâlnesc cu gândurile
Spânzurate de piciorul unei păsări călătoare;
Din ultima picătură de ploaie,
Nebunia prinde formă pe o foaie albă
Și un cer vinețiu
Îmi varsă culoare în ochi
Acolo, unde la un capăt de lume
Se sfârșește o zi!