Dintr-o negură de vreme
Mi-au rămas cuvintele în palmă,
Găurind și foi, și carne
Alergau să nu te piardă;
Și-ntr-un colț, într-un jurnal
Se grăbeau să povestească
Cum se-mpacă El și Ea
Într-o dragoste cerească.
Tomnaticii umblă prin colțuri de stradă,
Strâng frunze de jos proaspăt rănite,
Adună buchete imense ca să le ardă
Și din foc să răsară o iubire fierbinte.
Eu stau ca să plec într-o toamnă târzie
Și să revin cu brațele arse,
Într-un apus de culori ruginite
Pe care nu l-a pictat niciodată vreo artă.
Tu să m-aștepți cu frigul în oase,
Împreună să fim
Doi oameni cu pansamente,
Să-mi fii și leac, și otravă de moarte,
Și căldură brațelor mele absente.
Ne așteaptă de-o viață toamna la poartă,
Cu buzele albe și tălpi stacojii
Ca să-i dansăm o singură dată
Un vals printre frunze în niște cutii.
Scoate-mă din iad
Și fă din viața mea o hartă,
Împrumută-mi brațele
Să te cuprind,
Să ardem și noi,
Să ardă și toamna
Și toate cutiile din labirint.
Acel moment când îți tremură mâna pe carte...
Și n-ai să înțelegi cum e până n-o citești pe Anița. Începutul anilor 40', în ghearele GULAG-ului bucățelele de pâine parcă erau diamantele Siberiei.
O carte cum puține găsești și pe care o găsești tot mai rar pe rafturile librăriilor, pentru că se tot pierde printre „bestseller-urile” care puține își merită „eticheta” și cititorii. În aproape 200 de pagini reușești să o vezi pe Anița copil, fiică, soră, iubită, soție, mamă și pur și simplu o femeie puternică care și-a măcinat oasele, sufletul și viața, zilnic, timp de 20 de ani pentru 700 grame de pâine în toată groaza Siberiei, alături de cei trei copii.
Ea nu vorbește despre sine, ea povestește drama unui popor întreg, povestește drama milioanelor de oameni din părțile Bucovinei și Basarabiei. Povestește despre milioanele de suflete care au fost exportate lângă cercul polar ca să se vândă cu prețul propriei vieți. Povestește despre cum e să fii scutit de sentimentul numit „acasă”, povestește despre supraviețuire și dragostea nemărginită de familie.
Citind-o pe Anița, reușești să-ți iei toate lecțiile de istorie, de dezvoltare personală și de umanitate explicate pe neînțelese în multe cărți și manuale școlare.
De mai multe ori am zis că mărturiile oamenilor care au fost deportați în Siberia de gheață mult se aseamănă. Citind-o pe Anița, parcă am reușit să mai stau încă o dată de vorbă cu bunica, care prin anii copilăriei mele de multe ori mi-a povestit ce au însemnat deportările pentru întreaga noastră familie, ce urme cumplite au lăsat în inimile noastre. Citind-o pe Anița mi-am adus-o aminte pe bunica cu ochii în licoarea lacrimilor, cu sufletul zgârâiat de gheața Siberiei. Parcă era alături de mine, parcă o citeam pe Anița ambele...
Era odată prea multă iubire
Pe-o stradă cu nume de cerșetor,
Urla adevărul legat prin vitrine
Că n-are nici preț și nici vânzător.
Gramatica leagă trei vorbe din fugă,
Conjugă trecutul la timpul prezent
Să nu le rămână urechea prea surdă
Când El și cu Ea își zic primul ”je t'aime”.
Stau trei felinare și suflă lumină
În ochi de albastru și de căprui,
Se-mpiedică toți la capătul străzii
Și rămân numai orbii ai nimănui.
Mai plouă, mai ninge pe o scenă de teatru,
În joc se numără pete de soare,
Nebunii de alb visează la negru
Că viața asta e numai culoare.
Geme orchestra în mijloc de stradă,
Amorul e beat și dornic de vals,
Vine și muza să-mpartă dulceață
Împiedicaților în pașii de dans.
La semafor alții mătură flori
Și toate culorile de trandafiri,
Pretind c-au iubit de prea multe ori
Vândute la prețul de doi-trei arginți.
Era odată prea multă iubire
Pe-o stradă cu nume de cerșetor,
Iar azi, toți flămânzii de fericire
Pretind că strada poartă numele lor.
Viața este singurul loc sub soare unde îți mai poți cântări propria cenușă înainte de moarte. Unde poți verifica singur, printre bătăile inimii, câtă viață mai ai în propria cenușă și câtă cenușă, fără sens, ai adunat într-o viață. Din toată adunătura de trend-uri, de etichete morale și zoi sociale care ți se pun pe tavă astăzi, mai mult ca niciodată, găsește curajul să răstorni tava, să le eviți cu delicatețe și să gândești limpede.
Dacă nu ai simțit vreodată să te fi străpuns două-trei cuvinte până la lacrimi, să știi că încă nu le-ai citit sau încă nu le-ai auzit pe toate.
Dacă nu ai simțit niciodată cum e să-ți tragă viața o palmă peste obrazul stâng, să știi că încă te mai mângâie pe obrazul cel drept.
Dacă nu ai văzut vreodată lumina dintr-o noapte care scutură neîncetat stele visătorilor, să știi că ochii tăi încă nu au găsit bezna potrivită.
Dacă nu ai auzit vreodată cum îți țipă sufletul de durere, atunci nu l-ai ascultat niciodată.
Dacă nu ai văzut niște ochi care plâng, nu ai văzut niciodată niște ochi învingători și frumoși.
Dacă nu ai zburat vreodată către visele tale, atunci degeaba îți tot faci valiza să pleci de trei ori pe lună în direcții la întâmplare.
Dacă nu ți-ai cumpărat vreodată o carte bună din plăcere, atunci degeaba îți cumperi cele mai scumpe țoale.
Dacă nu ai tremurat vreodată de frigul unei îmbrățișări, atunci încă nu ai cunoscut adevărata trădare.
Dacă nu te-ai lăsat vreodată învins de rațiune, niciodată nu ți-ai înțeles inima.
Dacă n-ai gustat niciodată din cafeaua omului iubit, atunci n-ai aflat niciodată cât cântărește o ceașcă de cuvinte.
Dacă nu ai căutat să pui toată dragostea ta în palma unui om, atunci la ce bun mimezi fericirea?
La capătul tuturor lucrurilor fără un gram de bunătate stă o prăpastie.
Omul trăiește în viața asta pentru două-trei lucruri. Iar toate restu’ - sunt doar resturi...
Nu ești decât o bucată de carne
Împachetată în foițe de staniol
Roze,
Negre și albe,
Ce pretind să-ți învelească speranțele
Că mâine vei respira
Poate –
Într-o nouă zi.
Nu ești decât o bucată de carne
Mai bolnavă ca niciodată,
Într-un mileniu
Preocupat să coste
Și să numere
Obosit
Milioane.
Nu ești decât o bucată de carne
Oxigenată și fugărită de
Timp,
Să tot aduci argumente cu două taste
Acestei lumi că ești
Împlinit.
Cu ochii flămânzi de albastru,
Cu vise pe pânze schițate
Și demnitatea de
OM
Înfiptă între coaste,
Prin trei canale de
Nervi
Se mai aud uneori, țipând
Pescărușii tinereții noastre.
Nici crăpăturile pământului
Nu
Au nevoie de tine,
Dacă n-ai fi trăit măcar o zi sub soare,
Dacă n-ai fi fost o bucată de carne
În care un suflet
Nu
Și-a numărat
Ridurile din colțul gurii
Să vadă la apus
Oare
Cât a fost de fericit?
Și câtă toamnă încape în oameni!
Cu ploaie, cu frig, cu nevroze, cu tot;
Emoții și frunze dansează nebune,
Pe alei și prin parcuri e numai potop.
Și câtă toamnă încape-ntr-o frunză!
Milimetri de viață pe față, pe dos,
De-ncepe-a trăi când moartea o stinge
În cancer cromatic, atât de frumos!
Și câtă iubire încape-ntr-o toamnă!
Amorul își plimbă iubiții în scuare,
Le caută zahăr, le cântă romanțe
Și-i lasă îndulciți pe sub felinare.
Și câtă toamnă încape în mine!
Novembre, nebunul, m-așteaptă demult,
Să-mi cânte la pian pe-o stradă murdară,
Să-i caut culori c-o panglică-n vânt.