Toamna să nu mă cauți. Să nu răscolești prin locuri unde nu aș putea fi și să nu îndrăznești să cotrobăiești prin locuri unde m-ai găsi. Lasă-mă în dezordinea din ochii tăi și o să vezi cum în stoluri zboară păsările. De picioarele lor voi lega toate păcatele tale și ale mele ca să mă poți găsi odată cu ele.
Toamna să nu-mi rostești numele. Spune-mi tot ce vrei și cum vrei, dar să nu-mi rostești numele. Lângă geamul cu vederea spre mare am să-ți ascult toate cuvintele. Cu sirop sau cu zahăr, agramate, mai lungi sau mai scurte, tu vei îneca în ochii mei câte o replică. Dulci sau sărate, eu voi mătura toate verbele și vom aștepta să vină ploile să spele toate punctele. Cât timp afară după geam e încă toamnă, să nu-mi rostești numele. Spune-mi tot ce vrei în mii de replici și am să le las pur și simplu în legea lor să dea foc la omenire.
Toamna să uiți de mine. Să mă lași în fiecare dimineață pe o alee lungă de la marginea orașului. Până nu termin promenadele cu teancurile tale de raționamente în brațe, să nu îndrăznești să te gândești la mine! Când voi ajunge la capătul aleii, mai întâi vei auzi cum toate emoțiile mele fac gălăgie, iar ale tale cad bețive pe jos. Apoi și eu am să cad, și tu o să cazi. Apoi vom rosti împreună rugăciuni lui Noiembrie ca să nu mai uite niciodată de noi!
Toamna să-mi scrii cuvinte cât mai scurte. Cu grijă să le împături pe fiecare în câte o frunză, cât mai sus, ca să ni le poată arunca copacii tocmai din înaltul cerului peste inimi. Și să taci! Nu cumva să scoți o vorbă atunci când cad frunzele! Să nu îndrăznești măcar să mai pui vreun strop de cerneală peste galbenul lor! După un veac de tăcere, vom număra împreună cuvintele și fiecare frunză va putrezi fericită în bătaia vânturilor.
Toamna să nu-mi rostești numele. Spune-mi tot ce vrei și cum vrei, dar să nu-mi rostești numele. Lângă geamul cu vederea spre mare am să-ți ascult toate cuvintele. Cu sirop sau cu zahăr, agramate, mai lungi sau mai scurte, tu vei îneca în ochii mei câte o replică. Dulci sau sărate, eu voi mătura toate verbele și vom aștepta să vină ploile să spele toate punctele. Cât timp afară după geam e încă toamnă, să nu-mi rostești numele. Spune-mi tot ce vrei în mii de replici și am să le las pur și simplu în legea lor să dea foc la omenire.
Toamna să uiți de mine. Să mă lași în fiecare dimineață pe o alee lungă de la marginea orașului. Până nu termin promenadele cu teancurile tale de raționamente în brațe, să nu îndrăznești să te gândești la mine! Când voi ajunge la capătul aleii, mai întâi vei auzi cum toate emoțiile mele fac gălăgie, iar ale tale cad bețive pe jos. Apoi și eu am să cad, și tu o să cazi. Apoi vom rosti împreună rugăciuni lui Noiembrie ca să nu mai uite niciodată de noi!
Toamna să-mi scrii cuvinte cât mai scurte. Cu grijă să le împături pe fiecare în câte o frunză, cât mai sus, ca să ni le poată arunca copacii tocmai din înaltul cerului peste inimi. Și să taci! Nu cumva să scoți o vorbă atunci când cad frunzele! Să nu îndrăznești măcar să mai pui vreun strop de cerneală peste galbenul lor! După un veac de tăcere, vom număra împreună cuvintele și fiecare frunză va putrezi fericită în bătaia vânturilor.