Antimuza

1. „Ca să ai loc, trebuie să ţi-l faci.”
2. „Suntem toţi în aceeaşi barcă mizerabilă.”
3. „O să supravieţuiesc până o să plec din locul ăsta. O să ies de-aici liber. Dacă există iad, o să-i văd pe criminalii ăştia arzând în el.”
4. „Politica te ajută să înţelegi lumea până când n-o mai înţelegi, şi atunci te aruncă într-un lagăr de concentrare. Politica şi religia.”
5. „Cel care salvează o viaţă salvează lumea întreagă.” (Dicton talmudic. N.tr.)
6. „Una e să tatuezi braţe de bărbaţi, dar să profanezi corpuri de fete e îngrozitor.”
7. „A două zi dimineaţă, Baretski îl conduce doar pe Lale la Auschwitz. Noul transport e mic, lăsându-i lui Leon o zi de odihnă. Baretski începe să-l tachineze cu privire la bilet şi la cum probabil şi-a pierdut priceperea la femei. Lale îl ignoră, întrebându-l dacă a mai citit vreo carte bună în ultima vreme.
- Cărţi? Eu nu citesc cărţi, mormăie Baretski.
- Ar trebui.
- De ce? La ce sunt bune cărţile?
- Poţi să înveţi o mulţime de lucruri din ele, şi fetelor le place când le dai citate sau le reciţi poezii.
- N-am nevoie să citez din cărţi. Am uniforma asta; e tot ce-mi trebuie ca să fac rost de fete! Adoră uniforma. Am o prietenă, să ştii, se laudă Baretski.
Asta e o noutate pentru Lale.
- Foarte bine. Şi-i place uniforma ta?
- Sigur. Ba chiar şi-o pune şi se plimbă de colo-colo salutând – se crede afurisitul de Hitler. Râzând rece, o imită, defilând cu braţul ridicat: Heil Hitler! Heil Hitler!
- Numai pentru că-i place uniforma ta nu înseamnă că te place pe tine! izbucneşte Lale.
Baretski încremeneşte.”
8. „Toamna așteaptă după colț.”
9. „Ziua a devenit noapte şi oamenii încă stau la coadă să fie numerotaţi pe viaţă, fie ea scurtă sau lungă.”
10. „Leon îl aşteaptă afară. Lale îl pune la curent în drum spre punctul de lucru. Alături, camioanele îşi descarcă „marfa” şi cei doi se uită unul la altul surprinşi când îşi dau seama că printre cei ajutaţi să coboare din ele sunt copii, bătrâni şi femei. N-au mai fost văzuţi copii la Birkenau.
- Doar n-o să marcăm copii. Eu nu fac aşa ceva, spune Leon.
- Vine Baretski. O să ne spună el ce să facem. Să nu scoţi o vorbă.
Baretski se apropie.
- Văd c-ai remarcat că azi e ceva deosebit, Totowierer. Aceştia sunt noii voştri tovarăşi. De-acum încolo o să împărţiţi totul, aşa că fii drăguţ cu ei. O să vă depăşească numeric destul de tare – de fapt, foarte tare.
Lale nu spune nimic.
- Sunt gunoiul Europei, mai răi chiar şi decât voi. Sunt ţigani, şi, pentru motive pe care n-am să le aflu niciodată, Führerul a hotărât că vor trăi aici, cu voi. Ce zici de asta, Tätowierer?
- O să tatuăm copii?
- O să tatuaţi pe oricine vă întinde un număr. Vă las să lucraţi. Eu voi fi ocupat cu selecţia, aşa că nu mă faceţi să fiu nevoit să vin aici.”
11. „Legătura afectivă cu mama sa modelase felul în care lega relaţii cu fete şi femei. Era atras de toate femeile, nu numai fizic, ci şi emoţional. Îi plăcea să vorbească cu ele; îi plăcea să le facă să se simtă bine. Pentru el, toate femeile erau frumoase şi credea că nu e nimic rău în a le spune asta. Mama şi sora lui l-au învăţat subliminal ce voia o femeie de la un bărbat, şi până acum el şi-a petrecut întreaga viaţă încercând să urmeze aceste lecţii. „Fii atent, Lale, reţine lucrurile mărunte şi cele mari vor veni de la sine”. Auzea vocea dulce a mamei sale.”
12. „Numai moartea durează în locul ăsta.”
13. „[...] trupul spânzurat i se va goli de viață.”
14. „Să alegi să trăieşti este un act de sfidare, o formă de eroism.”
15. „Primăvara a alungat şi cei mai crunţi demoni ai iernii. Anotimpul mai cald le dă o rază de speranţă tuturor celor care au supravieţuit vremii şi capriciilor crude ale celor care-i ţin prizonieri.”
16. „Sunt înconjurați de un zid de suferință.”
17. „Undeva, familia mea priveşte aceleaşi stele acum şi se întreabă unde sunt. Sper că ai mei pot găsi mai multă alinare în ele decât mine.”
18. „Supravieţuirea este întotdeauna legată de numărul tău. Dacă e bifat pe lista lui kapo înseamnă că eşti în viaţă. Numărul lui Lale este ultimul pe listă, pentru că este cel mai nou ocupant al Blocului 31.”
19. Tatuatorul de la Auschwitz este povestea a doi oameni obişnuiţi care au trăit în vremuri neobişnuite, privaţi nu numai de libertatea lor, ci şi de demnitate, nume şi identităţi, şi este relatarea lui Lale despre ceea ce au fost nevoiţi să facă pentru a supravieţui. El şi-a trăit viaţa conform devizei „Dacă te trezeşti dimineaţa, e o zi bună”. În dimineaţa înmormântării lui m-am trezit ştiind că nu e o zi bună pentru mine, dar că va fi fost pentru el. Era cu Gita de-acum. (Heather Morris)

Despre cartea aceasta: „Bine ați venit în secția de Oncologie Pediatrică! Ghid introductiv.”
Aici cei mici îi învață pe cei mari cum să-și trăiască amărâta de viață. Cum să iubească, să prețuiască, să creadă, să nu renunțe la propriile lor vise niciodată și să respire în clipa prezentului, pentru că este singura care contează.
Oscar este un pacient de 10 ani. În ultimile sale 12 zile de viață ajunge la o maturitate uimitoare în gândire, în comparație cu mulți indivizi din jurul nostru cărora le trebuie vreo 70 de ani ca să tragă niște concluzii, aproape de linia de final...
Există atâția eroi ca și Oscar, atâtea Tanti Roz și suficiente secții de Oncologie Pediatrică de unde ne putem lua toate lecțiile de viață, mai ales că în ultimul timp acestea devin tot mai numeroase.
Despre Oscar, Tanti Roz și amărâta de leucemie...
__________________
Lectura cărții îți fură dintr-o zi maxim 2h, dar subiectul te răscolește încă mult timp.
Nu am putut lăsa uitate câteva fraze și pasaje de-ale lui Oscar care m-au atins până la lacrimi:
1. „Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, i-am lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.”
2. „Gândirea de doctor e contagioasă. Acum tot etajul, infirmierele, medicii stagiari și femeile de serviciu se uită la mine la fel ca el. Când eu sunt vesel, ei par triști; când fac o glumă, mai mult se căznesc să râdă. E drept, nici glumele nu mai sunt ce-au fost odată.”
3. „Pe scurt, transplantul meu a dezamăgit multă lume de pe-aici. Și chimioterapia la fel, dar asta era mai puțin grav, pentru că-și puneau speranța în transplant. Acum, am impresia că doctorii nu mai știu ce soluție să mai scornească, și chiar că le provoc milă. Doctorul Düsseldorf, care mamei i se pare atât de chipeș, deși eu îl găsesc cam însprâncenat, are o mutră așa de bosumflată, de zici că-i Moș Crăciun care-a rămas fără cadouri în sac.
Atmosfera e din ce în ce mai urâtă. I-am zis asta și lui Jumară, prietenul meu. De fapt, nu-l cheamă Jumară, ci Yves, dar noi l-am poreclit Jumară; i se potrivește mult mai bine, fiindcă e aici pentru că are arsuri grave.
- Jumară, am impresia că doctorii nu mă mai iubesc, îi deprim.
- Ce vorbești, Bilă? Doctorii ăștia nu obosesc niciodată. Au întotdeauna o grămadă de idei de operații pe care pot să ți le facă. Mie mi-au promis cel puțin șase.
- Poate că le dai tu idei.
- Trebuie să ai încredere.
- Da’ de ce nu-mi spun pur și simplu că o sã mor?”
4. „Oamenii tremură în fața morții pentru că le e teamă de necunoscut.”
5. „De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.”
6. „Demonul vârstei de mijloc, Oscar. Așa-s bărbații, între patruzeci și cincizeci de ani, vor să se asigure, să verifice că pot să placă și altor femei decât celei pe care-o iubesc.”
7. „M-am gândit iar că luptele astea sunt o școală a vieții nemaipomenită.”
8. „Tanti Roz, am impresia că în Dicționarul medical nu găsesc decât probleme particulare, pe care le-ar putea avea câte un om. Nimic din ceea ce interesează pe toată lumea: viața, moartea, credința, Dumnezeu.”
9. „După părerea mea, Tanti Roz, singura soluție pentru viață e să trăiești.”
10. „Doctorul Düsseldorf a trecut pe la noi. Avea mutra aia a lui de câine bătut, care-i scoate și mai mult în evidență sprâncenele negre și stufoase.
- Domnule doctor Düsseldorf, dumneavoastră vă coafați sprâncenele? l-am întrebat.
S-a uitat în jur foarte surprins, de parcă i-ar fi întrebat pe Tanti Roz și pe părinții mei dacă a auzit bine. Până la urmă a răspuns un „da” cu voce pierită.
- Nu trebuie să faceți fața asta, domnule doctor. Ascultați, o să vă spun sincer, pentru că eu am fost întotdeauna impecabil la capitolul doctorii, iar dumneavoastră ați fost impecabil la capitolul boală. Nu mai faceți pe vinovatul. Nu-i vina dumneavoastră că trebuie să dați vești proaste oamenilor, boli cu denumiri latinești și vindecări imposibile. Relaxați-vă. Stați liniștit. Doar nu sunteți Dumnezeu-Tatăl. Nu dumneavoastră îi comandați Naturii. Nu faceți decât să vindecați. Trebuie să luați puțin piciorul de pe accelerație, să slăbiți presiunea și să nu vă dați prea multă importanță, altfel n-o să puteți să continuați prea mult cu meseria asta. Uitați-vă numai ce față aveți.”
11. „ Dragă Doamne-Doamne,
Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine.
Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu, care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau la douăzeci de ani, orice prost poate să se bucure de viață, dar la o sută, când nu mai poți să te miști, trebuie să-ți pui la contribuție inteligența.
Nu știu dacă am reușit să-i conving.
Mergi și pe la ei. Fă-ți treaba până la capăt. Eu am obosit un pic.
Pe mâine, pupici,
Oscar”
12. „ Dragă Dumnezeu,
Băiețelul a murit.
O să rămân mereu tanti roz, dar n-o să mai fiu Tanti Roz. Tanti Roz eram doar pentru Oscar.
S-a stins azi-dimineață, în jumătatea de oră când eu și părinții lui ne-am dus să bem o cafea. A trecut prin asta fără noi. Cred că a așteptat special momentul, ca să ne protejeze. Ca și cum ar fi vrut să ne scutească de suferința de a-l vedea dispărând. De fapt, el era cel care ne ocrotea.
Am sufletul greu, Oscar mi s-a cuibărit acolo și nu pot să-l alung. Până diseară trebuie să-mi țin lacrimile pentru mine, pentru că nu vreau să-mi compar durerea cu suferința de neconsolat a părinților lui.
Îți mulțumesc că mi l-ai scos în cale pe Oscar. Pentru el, a trebuit să fiu veselă, să inventez povești și chiar să pretind că mă pricep la lupte. Mulțumită lui, am râs și-am aflat ce-nseamnă bucuria. M-a ajutat să cred în tine. Simt multă dragoste în mine, mă arde, am primit atâta de la el, încât am rezerve pentru mulți ani de-acum înainte.
Pe curând,
Tanti Roz
P.S.: În ultimele lui trei zile, Oscar își pusese pe noptieră o pancartă cu un anunț care cred că te interesează. Scrisese așa: „Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească.””

1. „Austriecii au distrus toate mânăstirile ortodoxe ardelene; Sâmbăta a rezistat o vreme: un înalt cleric plătea bani anual ca s-o salveze; după moartea plătitorului, a fost distrusă de austrieci.” (Vasile Andru)
2. „Îi plăcea spectacolul vieții sale.” (Vasile Andru, despre Antonie Plămădeală)
3. „Eram la Budapesta, bolnav, și am ieșit din hotel, pe stradă. Am văzut 5-6 oameni. Și atunci am constatat un lucru uimitor: toți acei unguri erau români!” (Antonie Plămădeală)
4. „[…] s-a constatat că endorfinele, baza chimiei fericirii, se produc când privești vinul, sau când atingi marginea paharului, nu când bei. La fel cu cafeaua asta braziliană.” (Vasile Andru)
5. „Călugărul se călugărește în fiecare dimineață. Adică, reînnoiește mereu ardoarea ergasiei. Da, dacă n-o reia, dacă efortul se oprește, e greu să obții lumina. E mai ușor să întreții focul aprins, decât să-l tot aprinzi după stingeri. Da, un vagon, dacă merge e mai ușor să împingi la el; dacă se oprește, efortul de a-l porni este foarte mare.”(Antonie Plămădeală)
6. „Părintele Antonie crede că orice apropiere de zen, de yoga, primejduiește apartenența la nația română. Ține la tradiția creștină, pentru că este semnul de identitate. „Nici o concesie!” este deviza sa. Cei care au făcut pasul spre altă Lege, au fost pierduți pentru neam!” (Vasile Andru)
7. „Cred că omul luminat e mai folositor pentru neam decât oricine. Și ori de unde aduci lumina, este foarte important. Îți întărești neamul cu învățătură fie de la Est, fie de la Vest. Fie de la Oxford, fie de la Rishikesh... Cultura străină nu-i un cal troian, ziceam.” (Vasile Andru)
8. „Antonie Plămădeală: Ar trebui să scoateți voi, religia din ghetou. Credința să nu fie pentru voi un fapt izolat. Ci să fie integrat în toate ce le faceți. S-o integrați în scrisul vostru!
Vasile Andru: Este impresionantă această punctare. Este miezul convorbirilor noastre în această întâlnire. Este aproape o conspirație împotriva ateismului în floare.”
9. „Sectele: politizarea religiei.” (Vasile Andru)
10. „Ceea ce n-a reușit imperiul austro-ungar, nici cel otoman și țarist – reușește televiziunea română!” (Ion Dumitrescu)
11. „Să ne păstrăm credința. Practicarea zen-ului o văd ca o renunțare la credință.” (Vasile Vasilachi)
12. „Știu că poți practica orice disciplină mentală, ca un exercițiu de îmbunătățire umană, fără să renunți la credință, nici pe eșafod. Nu zen-ul, ci iluminarea este suspectă. Orice mistică este suspectă în ochii saducheului. Căci iluminarea primejduiește nu credința, ci instituția religioasă.” (Vasile Andru)
13. „Practicile iluminării alienează toate, crează „zbuciumul înstrăinării”, sunt impurități păgâne.” (Vasile Vasilachi)
14. [...] budismul e pe cale de dispariție, în curând va dispărea de tot, din el va rămâne doar Psihologia sa, sau Medicina sa psiho-somatică. Iar dacă creștinismul ar dispărea vreodată, din el va rămâne, veșnic, Iisus Hristos.” (Vasile Andru)
15. „Calmul se amestecă ades cu ironia.” (Vasile Andru)
16. „Uneori un cuvânt face mai mult decât știu eu ce terapii. Cuvântul!” (Antonie Plămădeală)
17. „Cine se luminează de un cuvânt, e vrednic și de restul predaniei.” (Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. Un aforism despre „cuvintele de folos”.)
18. „Nici unul din sutele de mii de basarabeni care au plecat din calea tancurilor sovietice în 1940 sau 1944, n-a plecat cu alt gând decât cu gândul de întoarcere. Nimeni dintre ei n-a crezut că nu se va mai întoarce vreodată la casele lor sau că vor reveni atât de târziu, încât casele și locul de sub casele lor să fie ale altora întru „vecie”.” (Antonie Plămădeală)
19. „Prin urmare, nădăjduiesc că vom ști, pe mai departe, să ne cinstim înaintașii așa cum se cuvine deși în aceste vremuri prețuim mai mult pe alții de oriunde și de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoși, mai senzaționali!... Și, totuși, suntem convinși de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...” (Stelian Gomboș)
20. „Căci toți tind spre aceeași țintă, spre același scop al umanului autentic, curățit de zgura patimilor și vindecat de diferite alterări, deși fiecare este înzestrat cu alte capacități și are de luptat cu alte greutăți interioare.” (Stelian Gomboș)
21. „Spiritualitatea ortodoxă este în general nu o tehnică, nici o filozofie, nici o teorie, ci o spiritualitate a modelelor realizate. Modelele țin aici loc de Regule. Ele sunt tradiție vie, veche și nouă, adaptată, contemporaneizată. Desigur, la noi, duhovnicii au fost astfel de modele, dar nu numai ei, cei mari. Mai mari au fost acei care au știut să se facă mici, prin smerenie, atâția anonimi care au lăsat în urma lor doar un nume și o singură faptă, dar faptă model.” (Antonie Plămădeală)
22. „E așa de mare, încă, atracția ziarelor, a faptului divers, a bombițelor, a certurilor politice, încât abia le mai rămâne oamenilor timp pentru o carte bună.” (Antonie Plămădeală)
23. „Preotul nu trebuie să aibă sunet fals.” (Sf. Ioan Gură de Aur)
24. „Iubește și fă ce vrei.” (Antonie Plămădeală)
25. „Fă binele și îl aruncă în mare.” (Antonie Plămădeală)
26. „Epoca crează geniul, iar oamenii celebri formează, la rândul lor, alți pioneri și piloni de rezistență, pe care îi ajută să se ridice la statura lor. Dacă nu am lăsat nimic pentru posteritate, am irosit în zadar timpul vieții și am șters cu buretele numele nostru din cartea de aur a istoriei.” (Miron Vasile)
27. „Dosarele nu știu tot!” (Laurențiu Streza)
28. „Nici o lucrare de întemeiere a ceva durabil nu se face fără un sacrificiu.” (Andrei Țurcanu)
29. „Într-adevăr, „dosarele nu știu tot”. E și firesc. Ele se făceau (s-au făcut) ca să îngroape omul. „Este omul, este problema. Nu-i omul, nu-i problema” – asta era rațiunea lor de a fi întocmite. De aici și caracterul lor de a fi strâmb ticluite și strâmb alcătuite. Un lucru nu l-au știut, cu siguranță, nici zeloșii fabricanți de dosare, nici impunătoarele volume care s-au vrut (și uneori au reușit) să se facă adevărate sicrie pentru oameni vii. N-au știut ce festă le poate juca uneori timpul. Oare, nu este un miracol (sau, poate, dreptatea lui Dumnezeu!) să înveți engleza pură cu un prinț în închisoare, pentru ca numai după un deceniu și ceva să te folosești de ea la Oxford?” (Andrei Țurcanu, despre Antonie Plămădeală)
30. „Noi, basarabenii, toți am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Nici unul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem și astăzi același sentiment. Ne-am lăsat casele pline cu covoare, cu icoane, podurile pline cu grâu și săsăecele cu porumb. Am lăsat casele în grija vecinilor cu poruncă să le apere, pentru că ne vom întoarce. Sperăm și acum. N-a murit speranța. Ne vom întoarce. Cine va înțelege drama plecărilor în refugiu?” (Antonie Plămădeală)
31. „Niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc, singurul care ține de cald.” (Bartolomeu Anania)
32. „Urcă în cuvinte ca pe niște scări.” (Nicolae Dabija, despre Bartolomeu Anania)
33. „Biblia e Cartea care cuprinde cărțile. Biblia, așadar, e Biblioteca; Biblioteca prin excelență, singură și singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăși rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni și prin oameni. Inspirată de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărți.” (Bartolomeu Anania)
34. „Am stat de vorbă cu el o seară și o jumătate de noapte, apoi, la o oră târzie, ne-a introdus în paraclisul personal de la Nicula: după ce a dat la o parte o catapeteasmă din lemn de tei poileită cu aur, a scos de sub măsuța de împărtășanie o cutie de carton, în care păstra cu sfințenie o pereche de bocanci cu pielea plesnită.
„– Îi am din închisoare. Îi țin aici ca să nu cad în păcatul trufiei și să-i mulțumesc mereu Celui de Sus, care m-a descălțat de bocancii de pușcăriaș, ca să-mi pună în picioare încălțări de Mitropolit.
Crăpăturile sunt de la bătaia gardienilor, care mă loveau cu bâta la tălpi la Gherla. După astfel de bătăi, care aveau scopul să nu lase urme, mergeam câteva săptămâni doar în genunchi și în coate, neputând călca pe tălpile umflate, devenite răni de carne vie...!”” (Nicolae Dabija, despre Bartolomeu Anania)
35. „Ce înseamnă o țară din care e alungat Dumnezeu? Ne întrebam și căutam răspunsul împreună. O țară fără biserici e o țară tristă, iar o țară fără Dumnezeu e o țară moartă. E un pustiu cu oameni, cu edificii, cu piețe, dar – un pustiu. O țară care nu are un loc în care poți aprinde o lumânare, poți îngenunchea și gândi o rugăciune, e lipsită de viață, chiar dacă viața forfotește în ea.” (Nicolae Dabija)
36. „Închisoarea e un loc unde regândești lumea. Știți care e cea mai mare pedeapsă din închisoare?! Bătăile?! Frigul?! Foamea?! – Imposibilitatea de a fi singur!” (Bartolomeu Anania)
37. „Libertatea mea era cu picioarele goale.” (Bartolomeu Anania)
38. „Și este un îndemn pentru noi toți, ca, atunci când sunt împrejurări deosebite, să fim ceea ce gândim, să fim români și, în cazul nostru, creștini ortodocși. Pentru că Ortodoxia a fost liantul poporului nostru.” (P.S.Gherasim)
39. „Acum vreau să spun doar atât: nu este important că te îndepărtezi de patria ta, important este să nu-ți trădezi rădăcinile; să rămână rădăcinile cu tine; patria, dacă nu ești în ea, să o iei și s-o porți în desagă, oriunde te-ai duce.” (Bartolomeu Anania)
40. „Suflă un vânt de furtună din Occident, care ne scutură toate ramurile, vrând să ne distrugă credința și cultura. Trăim într-o epocă în care firescul începe să devină nefiresc, iar nefirescul să fie luat drept firesc.” (Bartolomeu Anania)
41. „În fiecare ființă umană există undeva, în partea de răsărit a sufletului, ceva ca o prisacă, un loc de taină, o poiană ascunsă în care în momentele cele mai grele din viață te retragi pentru a te reculege. Numai de pe acolo te poți „culege din nou”. Uneori te poți „culege” destul ca să poți merge mai departe, alteori rămâi să-ți cauți cioburi din „inima zdrobită” pe sub rugii de mure sau așchiile unui apus împrăștiat printre hribării înveninate. Înseamnă că nu ai ajuns încă la locul adevărat al „culegerii”. (Dumitru Ichim)
42. „Adam se spune că „a fost odată” și din coasta lui a fost creată „niciodată” și de aceea adevărata poveste a omului începe cu „a fost odată ca niciodată”.” (Dumitru Ichim)
43. „Și mi-a părut rău, atunci, că albinele nu culeg și lacrimi.” (Eugen Petrescu, despre Bartolomeu Anania)
44. „Nu vă jucați cu adevărul.” (Arsenie Papacioc)
45. „Cu o moarte toți suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut.” (Arsenie Papacioc)
46. „În beznă să speri mântuirea și să vezi în baltagul de deasupra creștetului nu slăbiciunea lumii, ci iubirea ta pentru mântuirea ei.” (Mihai Sporiș)
47. „Într-o cultură europeană ofensivă, în spiritul universalist al Occidentului, cultură cu o puternică amprentă „nevrotică”, după spusa spaniolului Abel Posse, regăsim împlinirile avertismentelor unor nefericiți titani ai secolului al XIX-lea.
– K. Marx: aparatul de dominare economică;
– S. Freud: autofrustrările personale și fetișizarea sexului;
– Fr. Nietzsche: rebeliunea personală împotriva ordinii metafizice.
Iată o provocare pe care o trăim și trebuie să o soluționăm: prăpastia dintre civilizația de tip nou, bazată pe tehnologie, ban cu orice preț, dezvoltare economică și rădăcinile culturale proprii. Efectele unei falii sunt cunoscute celor care au dezvoltat modelul și au acum invocata cultură nevrotică.” (Mihai Sporiș)
48. „Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea.” (Bartolomeu Anania)
49. „Pomul se cunoaște după roade și omul după fapte. Nu este un merit să trăiești mult, cel mult dacă ai ambiția să te înscrii cumva în seria recordurilor.” (Bartolomeu Anania)

Anul acesta îmi vin cam întârziate felicitările de ziua profesorului. Nici nu știu ce aș mai putea să le urez profesorilor mei, dar mai ales mamei mele, pe care dacă o sun de la câteva sute de kilometri de casă și o întreb ce face pe la 23:00 îmi spune că are mult de scris și câteva teancuri de caiete încă necontrolate. Asta se întâmplă aproape zilnic, pe lângă toate activitățile desfășurate într-o gospodărie de la sat.
De peste douăzeci de ani pentru mine acest răspuns nu este străin și rupt de realitate, așa a fost mereu, de când mă țin eu minte. O cafea tare și multe hârțoage în față – ăsta e profilul mamei mele la ora când eu mergeam liniștită să dorm.
Mama mea a avut mereu mai mulți copii la școală decât acasă și de toți trebuia să aibă grijă. Am crescut într-o casă plină cu caiete, plănuiri, tabele cu gramatică, poze ale elevilor, poeți și cărți. Primul joc pe care l-am învățat încă de mică a fost jocul „de-a școala”. Nu vreți să știți cum împărțeam cu sora mea casa, camerele și fiecare colțișor care era o „clasă de elevi”, sau cancelaria, sau curtea școlii, sau cantina în care noi, clar lucru, eram profesoarele. Jucam și noi ce vedeam la mama.
Țin minte că în zile de duminică până pe la ore târzii, mama mai lipea uneori portretele marilor scriitori clasici români pe niște fâșii de lemn sau carton pe care cu greu le putea găsi pe undeva. Cu mare grijă îi turnam câteodată clei peste acele fâșii de lemn, o ajutam să le pregătească ca să le pună pe pereții școlii, ca să mai știe X sau Y cum arată Eminescu, Creangă, Neculce, Cantemir și ce limbă vorbesc. Între timp îmi povestea despre unul, despre altul. Avea acasă tot felul de penițe metalice și sticluțe cu guaș de toate culorile cu care scria tot felul de citate pe niște foi imense. Cam toți din familie am decupat litere din hârtie care trebuiau să ajungă pe pereții școlii. Cu „Luceafărul” pe buze și cu mama mea de mână am mers de multe ori spre grădiniță. Versurile astea m-au crescut și pe mine și pe soră mea. E prima poezie învățată pe de rost.
Pentru mama mea weekend-urile au fost și au rămas mereu rezerva de timp liber în care putea să scrie, să controleze caiete, să descopere „perlele” limbii române, să pună note de doi și de zece. Astăzi am impresia că pe unele caiete le-a controlat degeaba și te îngrozești de mărturiile textelor pline cu greșeli aruncate pe un perete de facebook.
Fără îndoială, am fost o norocoasă să o am pe mama profesoară acasă, la școală și trebuie să recunosc că am o grămadă de calități moștenite de la ea, chiar dacă aparent, în unele privințe, nu ne-am asemăna deloc. N-a fost niciodată vorba despre „norocul chior” pe care au putut să mi-l pretindă colegii mai mari sau mai mici că „îl am”. Cu toate că s-a întâmplat ca mama mea să-mi fie profesoară și să creadă colegii mei că îmi vin notele din pod, am avut perioade bune când nu mai ieșeam din linia notelor de șapte și opt la lecțiile ei și acasă eram mustrată în așa fel, încât să-mi pară șaptele un zece.
„Ce norocoasă ești că mă-ta e profesoară!” Auzi, aici! Mă-ta are cratimă! Am crescut cu eticheta asta și mereu m-a omorât înțelesul ei la propriu și la figurat. Oi fi eu norocoasă în felul meu, nu neg. Fiecare om are norocul său. Mereu mi-a părut că aș avea nevoie de o explicație din partea celui care mi-a zis-o. De ce oare n-ai fi tu norocos de mama ta?
Are cineva habar cât timp mama mea alocă profesiei ei? Cât timp mi-au furat mie caietele ei necontrolate, notele voastre de doi și de zece? Mult din acest timp mama mea putea să mi-l acorde mie, familiei sau chiar ei însăși. Știi tu câtă treabă am făcut eu în folosul școlii la rugămintea mamei mele? Știi tu că până și tatăl meu a stat cu ciocanul în mână ca să confecționeze tabele de gramatică, portrete, etajere și multe altele, a târât la școală flori de cameră, mobilier și cam tot ce zicea mama acasă că trebuie de dus la școală. Știi tu oare câte matinee și sărbători școlare a făcut mama mea cu hainele mele și ale surorii? Știi tu câtă casă a târât mama mea la școală? Știi tu că în timp ce voi blamați profesorii pe la colțuri, îi acuzați pentru că-și permit să vă facă în multe cazuri observații pertinente, că vă mustră pentru comportamentul vostru neadecvat, mama mea mi-a vorbit despre mulți elevi de-ai săi numai de bine acasă, cu entuziasm și dragoste. Unele comentarii de-ale ei stârneau în mine un soi de gelozie inexplicabilă. „Că-i sărman”, „că-i bun de felul lui chiar dacă îmi strică lecțiile”, „că știe să cânte frumos”, „că scrie foarte bine”, „că-i un geniu”, „că trebuie neapărat să-l pregătesc pentru olimpiadă”, „că sunt sigură că dacă X sau Y ar avea susținere acasă și din partea părinților, ar putea să fie cel mai bun”. Da! Uite aici, mama mea și pe elevii mai slabi de felul lor îi considera tot timpul capabili să se schimbe, să devină cei mai buni dintre cei mai buni. Așa îmi spunea tot timpul acasă despre tine, copilul ei de la școală.
În primul rând, de la mama am învățat ce înseamnă să fii profesor și m-a sfătuit mereu să stau cât mai departe de această alegere, chiar dacă am exersat-o și simțeam în unele momente că aș putea fi potrivită. Unica diplomă pe care mama mi-o regretă este cea de absolvire a Departamentului de Pregătire a Personalului Didactic din cadrul Universității “Vasile Alecsandri” din Bacău. În rest, mi le-a aprobat pe toate! Mereu îmi repetă că-i pare rău că nu mi-am ocupat timpul cu altceva, pentru că în mare parte, nici părinților elevilor, nici sistemului n-o să-i pese niciodată de timpul pe care va trebui încă să-l dedic acestei profesii. Aici are motive să-și susțină părerea și după un timp în care o văd tot mai chinuită și tot cu foile până peste cap acasă, încep să-i dau dreptate.
Mama mea atât de mult își iubește profesia, încât eu și sora mea tot timpul am avut ceva de făcut pentru asta. De căutat, de păstrat și de transcris texte pentru sărbătorile școlare, de cumpărat, de dus și de adus lucruri care sunt necesare mamei mele la școală. De pregătit dansuri, de căutat muzică și fragmente de filme pentru nu știu ce lecții deschise. Am tapat suficient încât să-ți iasă ochii. Absolut! Oricând și oricum! Recent, când am prins să vorbesc cu ea câteva minute la telefon între câteva drumuri lungi, în care alergasem la celălalt capăt de lume ca să o văd pe soră mea, ea mă roagă, dacă cumva mai am bani la mine, să intru prin librăriile din Cluj-Napoca și să-i aduc acasă manuale de limba și literatura română pentru clasa a V-a, pentru că nu are din ce pregăti lecțiile. Nu e prima dată. Uite că de data asta nu mai aveam bani suficienți la mine. Economiile mele erau planificate pentru altceva. Știu însă că misiunea mea a rămas aceeași și mama mă așteaptă acasă să vin cu manuale de limbă și literatură română. Minunatul Minister al Educației face orice altceva, numai nu educație. Facem carte fără de carte. Cam așa a început anul școlar 2019-2020. Ăștia care stau „sus” schimbă în fiecare an programele școlare, însă nu au manualele potrivite. Și nu-i interesează dacă tu ca profesor, care vrei să-ți faci bine meseria, nu ai de unde lua cărțile potrivite. Ia-le de unde vrei și cum vrei. Ăsta ar fi un exemplu din sutele.
Mama mea a dat întotdeauna tot ce are și tot ce n-are pentru a-și îndeplini bine misiunea. Asta am învățat și eu de la ea, să fac lucrurile bine, așa cum se cuvine, doar că nu în domeniul ales de ea. Peste ani văd lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată cu ochii ei. Mă doare să aud tot de la ea dezamăgirile sistemului, felicitările false și misogine în adresa profesorilor, bârfe cu duiumul și indiferența de acasă a părinților care cred că pe umerii profesorilor stă TOATĂ educația copilului dumnealor. Nici un profesor nu este responsabil de cei șapte ani de acasă ai copilului dumneavoastră, nici mama mea nu este! Mama mea are cu totul alte responsabilități. Mama mea e responsabilă să nu moară gramatica, limba română, Eminescu și Scrisorile lui, marii clasici și cultura viitoarelor generații. Atât! Cei șapte ani de acasă îi oferiți dumneavoastră și mama mea va avea grijă de toți acei restu’!
De mulți ani la rând mama îmi tot repetă că nu-și dorește mai nimic de ziua profesorilor, pentru că tot ceea ce se întâmplă pe data de 5 octombrie seamănă cu un bal mascat. Nu mi-aș dori nimic mai mult decât să o respecți pe mama mea, pentru că eu am fost copilul ei de acasă și am știut dintotdeauna lipsurile sistemului, grijile multe, timpul alocat, nopțile nedormite și dragostea ei față de tine, copilul ei de la școală.
Mulți dintre profesorii mei, la fel ca și mama, și-au târât întotdeauna casa la școală și școala acasă. De multe ori granița dintre cele două lumi este aproape invizibilă, puțini însă sunt cei cărora le pasă...

1. „Efectiv, foarte puțini oameni sunt capabili să-și dezvolte iubirea. Totuși se întâmplă.”
2. „Când bărbații și femeile sunt în stare să se respecte și să-și accepte deosebirile, atunci dragostea are șanse să înflorească.”
3. „Dragostea este un miracol și poate dura dacă ne amintim de deosebirile dintre noi.”
4. „Conștiința de sine a bărbatului se definește prin capacitatea sa de a obține rezultate.”
5. „A oferi unui bărbat sfaturi pe care nu le-a cerut înseamnă să presupui că el nu știe ce are de făcut sau că nu se descurcă singur.”
6. „Pecepția despre sine a unei femei se definește prin sentimentele și calitatea relațiilor ei.”
7. „În general, când o femeie oferă sfaturi care nu i-au fost solicitate sau încearcă să ajute pe un bărbat, ea nu are idee cât de critică și lipsită de dragoste poate să-i pară.”
8. „Un bărbat este dispus să se schimbe în bine atunci când are impresia că este considerat ca o soluție a unei probleme și nu ca o problemă în sine.”
9. „Pentru a se simți mai bine, femeile se adună împreună și vorbesc deschis despre problemele lor. Pe Venus este considerat un semn de dragoste și nu o povară să-ți împărtășești altcuiva problemele. Venusienelor nu le este rușine să aibă probleme. Ego-ul lor nu le impune să pară competente ci să aibă relații afectuoase. Ele își mărturisesc ușor sentimentele când sunt copleșite, dezorientate, disperate sau epuizate.”
10. „O femeie stresată nu este preocupată neapărat de găsirea unei soluții la problemele ei, ci caută mai degrabă să se descarce explicându-se și așteptând să fie înțeleasă.”
11. „Pentru a se simți mai bine, femeile vorbesc despre probleme trecute, probleme viitoare, probleme ipotetice și chiar despre probleme fără soluție.”
12. „Pentru a uita propriile ei dureri, femeia se poate implica sufletește în problemele altora.”
13. „Bărbații se simt motivați și mobilizați atunci când se simt necesari. Femeile se simt motivate și mobilizate când se simt apreciate.”
14. „Paradoxal, când un bărbat iubește cu adevărat, teama lui de eșec este mai mare și el oferă mai puțin. Ca să evite eșecul, el evită să ofere ceva tocmai celor cărora ar vrea să le dea cât mai mult.”
15. „Mulți bărbați nu au avut modele reușite când s-au format. Pentru ei, a fi îndrăgostit, a se căsători și a avea o familie este la fel de dificil ca a pilota un Boeing fără să fi fost instruiți. Ar putea eventual să decoleze, dar este sigur că se vor prăbuși. Este greu să mai zbori după ce ai căzut de câteva ori cu avionul sau ți-ai văzut tatăl căzând. Chiar fără un manual bun despre relații umane, este ușor să înțelegi de ce mulți bărbați și femei renunță la legături.”
16. „Pentru a-și exprima pe deplin sentimentele, femeile își permit licența poetică de a utiliza tot felul de superlative, metafore și generalizări.”
17. „[…] pe Venus toată lumea știe că limbajul dramatic implică și o anumită solicitare.”
18. „Când bărbatul tace, îi este ușor femeii să-și imagineze tot ce-i mai rău.”
19. „Ciudat, dar bărbații își dovedesc dragostea nefăcându-și griji. Un bărbat întreabă: „Cum poți să-ți faci griji pentru cineva pe care-l admiri și în care ai încredere?””
20. „Bărbații se încurajează de obicei unii pe alții cu expresii ca: „Nu-ți fă probleme, te descurci tu”, sau „Asta-i problema lor, nu a ta”, sau „Sunt sigur că se rezolvă”. Ei se încurajează nefăcându-și griji și bagatelizându-și problemele.”
21. „O femeie nu trebuie acuzată pentru că are nevoie de asigurări, așa cum un bărbat nu trebuie acuzat că are nevoie de izolare.”
22. „Un bărbat alternează automat între nevoia de intimitate și cea de autonomie.”
23. „Respectul de sine al femeii crește și scade ca un val. Când ajunge la limita de jos, e momentul ca ea să-și pună ordine în sentimente.”
24. „Când o femeie se simte rănită, se poate să-l acuze pe bărbat. Dar dacă i se acordă atenție și înțelegere, acuzațiile vor înceta. Încercarea de a i se explica de ce n-ar trebui să sufere va înrăutăți mult lucrurile.”
25. „Bărbații își dispută dreptul de a fi liberi, iar femeile cel de a fi supărate. Bărbații vor spațiu, în timp ce femeile vor înțelegere.”
26. „Unei femei cu bani i se cere să fie tot timpul satisfăcută fiindcă viața ei putea fi mult mai grea în lipsa acestei bunăstări materiale. Această pretenție nu este doar fără sens, ci și lipsită de respect: indiferent de bogăție, statut, privilegii sau circumstanțe, o femeie are nevoie să i se permită să fie indispusă și să fie trasă de val în jos.”
27. „Pentru a ne bucura de sentimentele pozitive, de dragoste, fericire, încredere și recunoștință, trebuie să îndurăm periodic furia, tristețea, teama și durerea.”
28. „Cele mai multe dintre complexele noastre necesități afective pot fi rezumate ca o nevoie de dragoste.”
29. „Necesitățile afective fundamentale ale femeilor:
1. Grijă
2. Înțelegere
3. Respect
4. Devotament
5. Recunoaștere
6. Asigurări”
30. „Necesitățile afective fundamentale ale bărbaților:
1. Încredere
2. Acceptare
3. Apreciere
4. Admirație

5. Aprobare
6. Încurajare”
31. „Bărbatul face adeseori greșeala de a crede că, odată ce a satisfăcut toate necesitățile afective fundamentale ale femeii, iar aceasta se simte fericită și în siguranță, ea ar trebui să știe, din acel moment, că este iubită.”
32. „Dragostea eșuează adeseori fiindcă oamenii oferă din instinct ceea ce-și doresc ei.”
33. „Cel mai bun mod de a ajuta un bărbat să evolueze, este să nu încerci în nici un fel să îl schimbi.”
34. „Așa cum comunicarea este cel mai important element al unei relații, certurile pot fi elementele cele mai dăunătoare.”
35. „Nu ce spunem contează, ci cum spunem.”
36. „Pentru a evita certurile, trebuie să ne amintim că celălalt nu obiectează la ce spunem, ci la cum o spunem. Este nevoie de doi pentru o ceartă, dar ajunge unul singur pentru a-i pune capăt.”
37. „Bărbații și femeile trebuie să-și înțeleagă sensibilitățile specifice, să coopereze și să nu să se enerveze din cauza lor. Veți aborda cu adevărat problema dacă încercați să comunicați cu partenerul într-un mod care îl satisfice afectiv.”
38. „Bărbații spun rar „îmi pare rău” fiindcă pe Marte asta înseamnă că ai făcut ceva rău și îți ceri scuze. În schimb, femeile spun „îmi pare rău” subînțelegând „mă preocupă ceea ce crezi tu”. Asta nu înseamnă că-și cer scuze că au făcut ceva rău.”
39. „Cele mai multe discuții degenerează când bărbatul începe să infirme sentimentele femeii iar ea reacționează, dezaprobându-l.”
40. „Cel mai frecvent mod prin care femeile pot genera altercații fără să-și dea seama este prin neexprimarea directă a sentimentelor.”
41. „Penru o femeie, gesturile mici sunt la fel de importante ca cele mari.”
42. „Îmbrățișați-vă femeia de patru ori pe zi.”
43. „Femeile au capacitatea specială de a aprecia lucrurile mărunte la fel ca și pe cele mari. Asta este o binecuvântare pentru bărbați. Cei mai mulți bărbați se străduiesc să obțină succese din ce în ce mai mari pentru că își închipuie că acestea le vor aduce dragoste. În sinea lor, ei tânjesc după dragoste și admirație. Nu știu că pot atrage această dragoste și admirație fără a trebui să aibă mari succese.”
44. „Paradoxal, chiar prin actul de evitare a sentimentelor negative le dăm acestora posibilitatea să pună stăpânire pe viața noastră.”
45. „Pe măsură ce eu-lui dumneavoastră i se acordă dragostea si înțelegerea de care aveți nevoie, veți începe automat să comunicați mai bine.”
46. „Pentru a ne dezvolta capacitatea de a ne iubi pe noi înșine, avem nevoie și de dragostea altcuiva.”
47. „Dacă aveți răbdare să vă ascultați propriile sentimente, îi spuneți de fapt micului personaj sensibil aflat în sufletul dumneavoastră: „Ești important. Meriți să fii ascultat și mă interesezi atât de mult, încât te ascult.””
48. „Pe Venus, deviza este „Dragostea nu trebuie niciodată să ceară”.”
49. „Când cereți sprijinul unui bărbat porniți de la presupunerea că nu este nevoie să-l convingeți.”
50. „Femeile intuiesc de obicei care va fi reacția partenerului, încă înainte de a întreba. Dacă simt că bărbatul se va opune, nici nu se mai ostenesc să ceară. În schimb, se vor simți respinse. Desigur că el nu are idee ce s-a întâmplat. Toate acestea se petrec doar în mintea ei.”
51. „Bărbații sunt mult mai dornici să spună da când au libertatea de a refuza.”
52. „Când bărbatul mormăie, este un semn bun – el încearcă să evalueze cererea dumneavoastră în comparație cu nevoile lui.”
53. „O legătură este ca o grădină. Pentru a prospera trebuie udată regulat. Trebuie luate precauții deosebite, ținând seama de anotimp și de vremea schimbătoare. Trebuie puse semințe noi, iar buruienile smulse. La fel, pentru a menține viu farmecul dragostei, trebuie să-i înțelegem anotimpurile și să-i satisfacem nevoile deosebite.”
54. „Pentru a avea o legătură reușită, trebuie să acceptăm și să înțelegem diferitele anotimpuri ale dragostei. Uneori, dragostea curge ușor și de la sine; alteori este nevoie de eforturi. Uneori, inimile noastre sunt pline, iar alteori ne simțim pustiiți. Nu trebuie să ne așteptăm de la parteneri să fie mereu afectuoși sau chiar să-și amintească cum să-și manifeste dragostea. Trebuie să ne acordăm nouă înșine înțelegere, să nu așteptăm să ținem minte tot ce am învățat despre dragoste.”

DESPRE MINE

GALERIE/ PICTURĂ ȘI CAFEA

CAPRICIILE MUZEI

ARHIVĂ

Gândurile

și rândurile

îi fac pe oameni!