1. „Momentul care mi-a schimbat viaţa s-a petrecut pe când treceam în revistă nişte studii cu privire la mecanismele prin care celulele îşi controlează fiziologia şi comportamentul. Dintr-o dată, mi-am dat seama că viaţa unei celule este controlată de mediul fizic şi energetic, şi nu de genele celulei respective. Genele sunt doar nişte schiţe moleculare, după care se construiesc celulele, ţesuturile şi organele. Mediul serveşte drept „constructorul" care citeşte şi lucrează pe baza acelor schiţe genetice – şi care, în cele din urmă, răspunde de caracterul vieţii unei celule. Însă mecanismele vieţii sunt puse în mişcare de „conştienţa" unei singure celule cu privire la mediu, nu de genele acesteia.”
2. „La fel ca şi în cazul unei celule individuale, caracterul vieţilor noastre este determinat nu de genele noastre, ci de reacţiile noastre la stimulii din mediu, care propulsează viaţa.”
3. „Deşi a fost nevoie să fac un ocol în afara cadrului academic tradiţional, ca să-mi dau seama pe deplin de acest lucru, cercetările mele aduc dovezi incontestabile că cele mai îndrăgite principii ale biologiei, cu privire la determinismul genetic, au defecte fundamentale.”
4. „Nu există nicio îndoială asupra faptului că fiinţele omeneşti au o mare capacitate, o uriaşă pasiune şi o extraordinară tenacitate de a rămâne prinse în credinţe false – iar oamenii de ştiinţă, savanţii hiper-raţionali, nu sunt nici ei imuni la aşa ceva. Sistemul nervos, bine dezvoltat şi condus de creierul nostru atât de mare, ne spune clar că starea noastră de conştienţă este ceva mai complicată decât în cazul celulelor individuale. Atunci când intervin minţile noastre unice, putem alege să percepem mediul în moduri diferite, spre deosebire de celulele individuale, a căror conştienţă are o natură ce ţine mai mult de reflex.”
5. „Căutarea aceasta a ajuns la un sfârşit uluitor, acum cincizeci de ani, când James Watson şi Francis Crick au descris structura şi funcţia dublei spirale a ADN-ului –materialul din care sunt făcute genele. În sfârşit, oamenii de ştiinţă descoperiseră natura „factorilor ereditari” despre care scrisese Darwin, în secolul al XIX-lea. Ziarele au dus vestea despre noua lume a ingineriei genetice, cu promisiunea că, de acum, o să avem bebeluşi proiectaţi la cerere şi tratamente medicale miraculoase. Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, titlurile cu litere mari, care umpleau prima pagină a ziarelor în acea zi memorabilă din 1953: „S-a descoperit secretul vieţii!"
Parcă ar fi fost nişte ziare de scandal, biologii au făcut un mare tam-tam. Mecanismul prin care ADN-ul controlează viaţa biologică a devenit Dogma Centrală a biologiei moleculare, înscrisă cu migală în manualele de şcoală. În lunga dezbatere despre natură versus educaţie, balanţa se înclina decisiv în favoarea naturii. La început, s-a crezut că ADN-ul răspunde numai de caracteristicile noastre fizice, dar după aceea am început să credem că genele ne controlează şi emoţiile şi comportamentele. Astfel, dacă eşti născut fără gena fericirii, te poţi aştepta să ai o viaţă nefericită.
Din păcate, eu credeam că sunt una dintre victimele unei lipse sau a unei mutaţii a genei fericirii. Mergeam clătinându-mă, în urma necontenitelor beţe în roate şi pumni emoţionali pe care îi primeam. Tatăl meu tocmai murise, după o lungă şi dureroasă luptă cu cancerul. Eu fusesem principalul lui îngrijitor şi îmi petrecusem ultimele patru luni făcând naveta cu avionul între serviciul meu din Wisconsin şi casa lui de la New York, o dată la trei sau patru zile. Între două curse la căpătâiul lui, încercam să-mi păstrez programul de cercetare, să predau şi să scriu un proiect esenţial pentru înnoirea unei burse, la National Institutes of Health.”
6. „Cât am trăit în paradisul acelei insule (Caraibe), am devenit din ce în ce mai uman. De asemenea, am devenit şi un mai bun specialist în biologie celulară. Aproape toată pregătirea mea ştiinţifică oficială se desfăşurase în săli de clasă sterile şi lipsite de viaţă, în amfiteatre şi în laboratoare. Însă, de îndată ce m-am cufundat în bogatul ecosistem al Caraibelor, am început să apreciez biologia ca pe un sistem viu şi integrat care respiră – mai degrabă decât ca pe o colecţie de specii care trăiesc împreună pe o bucăţică din scoarţa pământului.
Stând aşa, tăcut, în junglele-grădină ale insulei şi scufundându-mă printre şiragurile de recifuri de corali, am reuşit să am o perspectivă asupra uimitorului mod în care insula integra specii de plante şi de animale. Toate trăiesc într-un echilibru dinamic şi delicat – nu numai cu alte forme de viaţă, dar şi cu mediul fizic. Ceea ce îmi cânta în urechi, în Grădina caraibiană a Paradisului, era armonia vieţii – şi nu lupta pentru viaţă. M-am convins că biologia contemporană dă prea puţină atenţie rolului important al cooperării, deoarece originile ei darwiniene subliniază natura competitivă a vieţii.”
7. „Cred că celulele noastre nu ne învaţă numai despre mecanismele vieţii, ci şi despre cum să trăim o viaţă împlinită și plină de abundenţă.”
8. „Pentru că nu suntem nişte maşinării biochimice neputincioase, soluţia nu este să înghiţim câte o pastilă, de fiecare dată când suntem dezacordaţi din punct de vedere mental sau fizic. Medicamentele şi chirurgia sunt instrumente puternice, atunci când nu sunt folosite prea mult, însă noţiunea de simple remedii medicamentoase are un defect fundamental. De fiecare dată când se introduce un medicament în organism, pentru a corecta funcţia A, acesta dezechilibrează în mod inevitabil funcţia B, C sau D. Corpul şi mintea noastră nu sunt controlate de hormoni şi de neurotransmiţători îndrumaţi de gene, ci de credinţele noastre – ele ne controlează comportamentele şi, prin urmare, vieţile... Da, credințele!”
9. „Nesfârşitele şedinţe, dar şi ceea ce erau, pentru mine, chinuitoarele petreceri de catedră.” (Fiind profesor, așa caracterizează viața la catedră.)
10. „Le-am spus studenţilor că mecanismele biochimice folosite de sistemele de organele celulare sunt, în esenţă, aceleaşi mecanisme pe care le utilizează şi sistemele noastre de organe. Deşi oamenii sunt formaţi din trilioane de celule, am subliniat că nu există nici măcar o funcţie „nouă" în corpurile noastre, care să nu fie deja exprimată în celula individuală. Fiecare eucariot (celulă care conţine un nucleu) posedă echivalentul funcţional al sistemului nostru nervos, al sistemului digestiv şi al celui respirator, al sistemului excretor şi al celui endocrin, al sistemelor muscular şi osos, al sistemului circulator, al tegumentului (pielii), al sistemului reproductiv – şi chiar şi al unui sistem imunitar primitiv, care foloseşte o familie de proteine „ubiquitin" asemănătoare cu anticorpii.
De asemenea, le-am precizat studenţilor că fiecare celulă este o fiinţă inteligentă, care poate să supravieţuiască independent, după cum demonstrează oamenii de ştiinţă, atunci când îndepărtează anumite celule din organism şi le cresc într-o cultură.
Aşa cum ştiam intuitiv, încă de când eram copil, aceste celule inteligente sunt impregnate cu intenţie şi scop; ele caută, în mod activ, medii care le sprijină supravieţuirea, evitând în acelaşi timp mediile toxice sau ostile. Ca şi oamenii, celulele individuale analizează mii de stimuli proveniţi din micro-mediul în care trăiesc.
Prin analiza acestor date, celulele îşi selectează reacţiile comportamentale potrivite, care să le asigure supravieţuirea.
Prin aceste experienţe în diferite medii, celulele individuale pot să înveţe şi să creeze amintiri celulare, pe care le transmit urmaşilor lor. De exemplu, atunci când virusul pojarului infectează un copil, este chemată o celulă imună nematurizată, pentru a crea o proteină anticorp care să asigure protecţia împotriva acelui virusului. În acest proces, celula trebuie să creeze o genă nouă, care să servească drept model pentru producerea proteinei anticorp împotriva virusului pojarului.”
11. „Din păcate, am „uitat" cu uşurinţă de cooperarea necesară pentru evoluţie, atunci când Charles Darwin a venit cu propunerea unei teorii radical diferite despre apariţia vieţii. Cu o sută cincizeci de ani în urmă, el a tras concluzia că organismele vii sunt prinse pe vecie într-o „luptă pentru existenţă". Pentru Darwin, lupta şi violenţa nu sunt doar o parte din natura animală (umană), ci chiar principalele „forţe" care stau în spatele evoluţiei, în ultimul capitol din The Origin of Species By Means of Natural Selection, or, The Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, Darwin scrie despre o inevitabilă „luptă pentru viaţă" – şi că evoluţia a fost condusă de „războiul naturii din foamete şi moarte". Puneţi asta lângă noţiunea lui Darwin, că evoluţia se petrece la întâmplare şi că avem o lume pe care Tennyson o descrie poetic şi o caracterizează drept „roşie la dinţi şi la gheare" – o serie de bătălii aberante şi sângeroase pentru supravieţuire.”
12. „Deşi Darwin este, de departe, cel mai renumit evoluţionist, primul savant care a constatat evoluţia ca fapt ştiinţific a fost distinsul biolog francez Jean-Baptiste de Lamarck. Chiar şi Ernst Mayr, arhitectul şef al „neo-Darwinismului” – o modernizare a teoriei lui Darwin, care incorporează genetica moleculară a secolului douăzeci – este de acord că Lamarck a fost pionierul în domeniu. În clasica sa lucrare din 1970, Evolulion and the Diversity of Life, Mayr scria: „Mi se pare că Lamarck are un caz mult mai bun, care îl susţine pentru a fi desemnat fondatorul teoriei evoluţiei, pentru că, într-adevăr, aşa şi este, după cum spun mai mulţi istorici francezi... El a fost primul autor care a dedicat o carte întreagă, în principal prezentării unei teorii a evoluţiei organice. El a fost primul care a prezentat întregul sistem de animale, ca fiind un produs al evoluţiei."
Lamarck nu numai că şi-a prezentat teoria cu cincizeci de ani înainte de Darwin, dar a şi avansat o teorie mult mai puţin aspră despre mecanismele evoluţiei. Teoria lui Lamarck sugera că evoluţia se bazează pe o interacţiune „instructivă" şi de cooperare între organisme şi mediul lor, care le permite formelor de viaţă să supravieţuiască şi să evolueze într-o lume dinamică.”
13. „„Biologilor le este din ce în ce mai clar că animalele au coevoluat şi că ele continuă să coexiste împreună cu diverse ansambluri de microorganisme, necesare pentru o sănătate şi o dezvoltare normală. O serie de „teoreme", printre care şi „legile care guvernează lucrurile vii au produs forme din ce în ce mai complexe, de-a lungul unor perioade de timp imense.” (Jordanova, 1984)”
14. „Ca o ironie, în ultimele câteva decenii am fost învăţaţi să purtăm război împotriva microorganismelor, folosind orice fel de unelte – de la săpunul antibacterian, la antibiotice. Însă acest mesaj simplist ignoră faptul că multe bacterii sunt esenţiale pentru sănătate. Exemplul clasic de ajutor pe care oamenii îl primesc de la microorganisme este cel al bacteriilor din sistemul digestiv, care sunt esenţiale pentru supravieţuirea noastră. Bacteriile din stomac şi intestin ajută la digerarea alimentelor şi fac posibilă absorbţia vitaminelor care susţin viaţa. Această cooperare între microbi şi oameni este motivul pentru care folosirea din ce în ce mai intensă a antibioticelor este în detrimentul supravieţuirii noastre. Antibioticele sunt ucigaşi fără discriminare; ele ucid bacteriile care sunt necesare pentru supravieţuire, la fel de eficient pe cât le ucid şi pe cele dăunătoare.”
15. „Genele sunt amintiri fizice ale experienţelor învăţate de un organism. Schimbul de gene între indivizi, recunoscut recent, dispersează aceste amintiri, influenţând astfel supravieţuirea tuturor organismelor care formează comunitatea de viaţă. Acum, că suntem conştienţi de acest mecanism de transfer genetic între şi în interiorul speciilor, pericolele ingineriei genetice devin foarte clare. De exemplu, modificarea genelor unei roşii s-ar putea să nu se oprească la roşia respectivă, ci să afecteze întreaga biosferă, în moduri pe care nu le putem prevedea. Deja există un studiu care arată că, atunci când oamenii digeră alimente modificate genetic, genele create artificial se transferă la bacteriile benefice din intestin, modificându-le caracterul.”
16. „Evoluţioniştii care se bazează pe perspectiva genetică ne avertizează că, dacă nu aplicăm lecţiile destinului nostru genetic comun – care ar trebui să ne arate importanţa cooperării între toate speciile – punem în pericol existenţa omului. Trebuie să depăşim teoria darwiniană care subliniază importanţa indivizilor, şi să trecem la o teorie care subliniază importanţa comunităţii. Omul de ştiinţă britanic, Timothy Lenton, oferă dovezi că evoluţia depinde mai mult de interacţiunea dintre specii, decât de interacţiunea indivizilor, în cadrul unei specii. Evoluţia devine o chestiune de supravieţuire a grupurilor celor mai pregătite – mai degrabă decât a indivizilor celor mai pregătiţi. Într-un articol din 1998, din revista Nature, Lenton scria că, mai degrabă decât să ne concentrăm pe indivizi şi pe rolul acestora în evoluţie, trebuie să luăm în considerare totalitatea organismelor şi mediul lor material, pentru a înţelege pe deplin care trăsături vor persista şi vor domina.”
17. „Ipoteza despre Geea, a lui James Lovelock, care susţine că Pământul şi toate speciile sale constituie un singur organism viu, interactiv. Susţinătorii ipotezei spun că modificarea echilibrului acestui super-organism, numit Geea – fie că se întâmplă prin distrugerea junglei tropicale, prin golirea stratului de ozon, sau prin modificarea organismelor prin inginerie genetică – poate să pună în pericol supravieţuirea sa şi, în consecinţă, a noastră.”
18. „Istoria planetei noastre a cunoscut cinci dispariţii în masă ale speciilor, care se presupune că au fost provocate de evenimente extraterestre, cum ar fi o cometă care s-a lovit de Pământ. Unul dintre studiile mai noi ajunge la concluzia că „lumea naturală trăieşte cel de-al şaselea eveniment de dispariţie în masă din istoria sa însă, de data aceasta, cauza dispariţiei nu este extraterestră. Conform unuia dintre autorii studiului, Jeremy Thomas: „După cât putem să spunem acum, aceasta este cauzată de un singur organism animal - omul.””
19. „Atât de mulţi dintre noi ducem nişte vieţi limitate, nu pentru că aşa trebuie, ci fiindcă aşa credem că trebuie.”
20. „Atunci când cultura de ceule pe care o studiezi se îmbolnăveşte, mai întâi cauţi cauza în mediul celulelor, nu la celula în sine.”
21. „Iar după ce Watson şi Crick au dezvăluit codul genetic al ADN-ului, oamenii de ştiinţă n-au mai luat deloc în considerare influenţele de mediu. Chiar şi Charles Darwin, spre sfârşitul vieţii sale, a fost de acord că teoria sa evoluţionistă nu a minimalizat rolul mediului. Într-o scrisoare din 1876, către Moritz Wagner, Darwin scria: „După părerea mea, cea mai mare greşeală pe care am făcut-o a fost să nu acord suficientă greutate acţiunii directe a mediilor, adică alimentaţie, climă etc., independent de selecţia naturală... Când am scris Originea – şi vreo câţiva ani după aceea – nu prea am putut să găsesc dovezi clare ale acţiunii directe a mediului; acum însă, există foarte multe astfel de dovezi.””
22. „Atunci când eşti convins că genele îţi controlează viaţa şi când ştii că nu ai avut niciun cuvânt de spus, în privinţa genelor cu care te-ai „căpătuit” la momentul conceperii, ai o scuză bună să te consideri o victimă a eredităţii. „Nu mă acuza pe mine pentru cum lucrez – nu e greşeala mea că am amânat termenul de predare... E ceva genetic!””
23. „Milioane de alţi oameni îşi atribuie sănătatea şubredă nu unei combinaţii de cauze mentale, fizice, emoţionale şi spirituale – ci, pur şi simplu, nepotrivirilor din mecanica biochimică a organismului lor. Copiii voştri sunt neascultători? Din ce în ce mai des, prima alegere este să li se dea medicamente, pentru a le corecta „dezechilibrele chimice", mai degrabă decât să se abordeze integrat tot ceea ce se întâmplă în corpul, mintea şi spiritul lor.”
24. „Anumite gene sunt corelate cu comportamentul şi cu caracteristicile unui organism, însă genele nu sunt activate, până ce nu le declanşează ceva.”
25. „În realitate, ideea că genele controlează sistemele biologice e o supoziţie, care nu a fost dovedită niciodată şi care, de fapt, este subminată de cele mai recente cercetări ştiinţifice.”
26. „În societatea noastră, susţine Nijhout, controlul genetic a devenit o metaforă. Vrem să credem că specialiştii în inginerie genetică sunt noii magicieni ai medicinii, care pot să vindece boli şi, în timp ce fac asta, să mai creeze şi nişte Einsteini şi vreun Mozart. Însă metafora nu este acelaşi lucru cu adevărul ştiinţific. Nijhout rezumă adevărul, astfel: „Atunci când e nevoie de un produs de la o genă, exprimarea genei respective este activată de un semnal de la mediu şi nu de o proprietate a ei, care apare pe neaşteptate.” Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte controlul genetic „Este vorba despre mediu, prostule!””
27. „Specialiştii în chimie organică au descoperit că celulele sunt compuse din patru tipuri de molecule foarte mari: polizaharide (zaharuri complexe), lipide (grăsimi), acizi nucleici (ADN/ARN) şi proteine. Cu toate că celula are nevoie de fiecare dintre cele patru tipuri moleculare, pentru organismele vii, proteinele sunt componenta cea mai importantă. În principal, celulele noastre sunt un ansamblu de unităţi care produc proteine.”
28. „În principal, conturul coloanei vertebrale a unei proteine – şi, ca urmare, forma acesteia – este determinată de doi factori.
Un factor este tiparul fizic, definit de şirul de aminoacizi de forme diferite, care formează coloana vertebrală de mărgele.
2. „La fel ca şi în cazul unei celule individuale, caracterul vieţilor noastre este determinat nu de genele noastre, ci de reacţiile noastre la stimulii din mediu, care propulsează viaţa.”
3. „Deşi a fost nevoie să fac un ocol în afara cadrului academic tradiţional, ca să-mi dau seama pe deplin de acest lucru, cercetările mele aduc dovezi incontestabile că cele mai îndrăgite principii ale biologiei, cu privire la determinismul genetic, au defecte fundamentale.”
4. „Nu există nicio îndoială asupra faptului că fiinţele omeneşti au o mare capacitate, o uriaşă pasiune şi o extraordinară tenacitate de a rămâne prinse în credinţe false – iar oamenii de ştiinţă, savanţii hiper-raţionali, nu sunt nici ei imuni la aşa ceva. Sistemul nervos, bine dezvoltat şi condus de creierul nostru atât de mare, ne spune clar că starea noastră de conştienţă este ceva mai complicată decât în cazul celulelor individuale. Atunci când intervin minţile noastre unice, putem alege să percepem mediul în moduri diferite, spre deosebire de celulele individuale, a căror conştienţă are o natură ce ţine mai mult de reflex.”
5. „Căutarea aceasta a ajuns la un sfârşit uluitor, acum cincizeci de ani, când James Watson şi Francis Crick au descris structura şi funcţia dublei spirale a ADN-ului –materialul din care sunt făcute genele. În sfârşit, oamenii de ştiinţă descoperiseră natura „factorilor ereditari” despre care scrisese Darwin, în secolul al XIX-lea. Ziarele au dus vestea despre noua lume a ingineriei genetice, cu promisiunea că, de acum, o să avem bebeluşi proiectaţi la cerere şi tratamente medicale miraculoase. Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, titlurile cu litere mari, care umpleau prima pagină a ziarelor în acea zi memorabilă din 1953: „S-a descoperit secretul vieţii!"
Parcă ar fi fost nişte ziare de scandal, biologii au făcut un mare tam-tam. Mecanismul prin care ADN-ul controlează viaţa biologică a devenit Dogma Centrală a biologiei moleculare, înscrisă cu migală în manualele de şcoală. În lunga dezbatere despre natură versus educaţie, balanţa se înclina decisiv în favoarea naturii. La început, s-a crezut că ADN-ul răspunde numai de caracteristicile noastre fizice, dar după aceea am început să credem că genele ne controlează şi emoţiile şi comportamentele. Astfel, dacă eşti născut fără gena fericirii, te poţi aştepta să ai o viaţă nefericită.
Din păcate, eu credeam că sunt una dintre victimele unei lipse sau a unei mutaţii a genei fericirii. Mergeam clătinându-mă, în urma necontenitelor beţe în roate şi pumni emoţionali pe care îi primeam. Tatăl meu tocmai murise, după o lungă şi dureroasă luptă cu cancerul. Eu fusesem principalul lui îngrijitor şi îmi petrecusem ultimele patru luni făcând naveta cu avionul între serviciul meu din Wisconsin şi casa lui de la New York, o dată la trei sau patru zile. Între două curse la căpătâiul lui, încercam să-mi păstrez programul de cercetare, să predau şi să scriu un proiect esenţial pentru înnoirea unei burse, la National Institutes of Health.”
6. „Cât am trăit în paradisul acelei insule (Caraibe), am devenit din ce în ce mai uman. De asemenea, am devenit şi un mai bun specialist în biologie celulară. Aproape toată pregătirea mea ştiinţifică oficială se desfăşurase în săli de clasă sterile şi lipsite de viaţă, în amfiteatre şi în laboratoare. Însă, de îndată ce m-am cufundat în bogatul ecosistem al Caraibelor, am început să apreciez biologia ca pe un sistem viu şi integrat care respiră – mai degrabă decât ca pe o colecţie de specii care trăiesc împreună pe o bucăţică din scoarţa pământului.
Stând aşa, tăcut, în junglele-grădină ale insulei şi scufundându-mă printre şiragurile de recifuri de corali, am reuşit să am o perspectivă asupra uimitorului mod în care insula integra specii de plante şi de animale. Toate trăiesc într-un echilibru dinamic şi delicat – nu numai cu alte forme de viaţă, dar şi cu mediul fizic. Ceea ce îmi cânta în urechi, în Grădina caraibiană a Paradisului, era armonia vieţii – şi nu lupta pentru viaţă. M-am convins că biologia contemporană dă prea puţină atenţie rolului important al cooperării, deoarece originile ei darwiniene subliniază natura competitivă a vieţii.”
7. „Cred că celulele noastre nu ne învaţă numai despre mecanismele vieţii, ci şi despre cum să trăim o viaţă împlinită și plină de abundenţă.”
8. „Pentru că nu suntem nişte maşinării biochimice neputincioase, soluţia nu este să înghiţim câte o pastilă, de fiecare dată când suntem dezacordaţi din punct de vedere mental sau fizic. Medicamentele şi chirurgia sunt instrumente puternice, atunci când nu sunt folosite prea mult, însă noţiunea de simple remedii medicamentoase are un defect fundamental. De fiecare dată când se introduce un medicament în organism, pentru a corecta funcţia A, acesta dezechilibrează în mod inevitabil funcţia B, C sau D. Corpul şi mintea noastră nu sunt controlate de hormoni şi de neurotransmiţători îndrumaţi de gene, ci de credinţele noastre – ele ne controlează comportamentele şi, prin urmare, vieţile... Da, credințele!”
9. „Nesfârşitele şedinţe, dar şi ceea ce erau, pentru mine, chinuitoarele petreceri de catedră.” (Fiind profesor, așa caracterizează viața la catedră.)
10. „Le-am spus studenţilor că mecanismele biochimice folosite de sistemele de organele celulare sunt, în esenţă, aceleaşi mecanisme pe care le utilizează şi sistemele noastre de organe. Deşi oamenii sunt formaţi din trilioane de celule, am subliniat că nu există nici măcar o funcţie „nouă" în corpurile noastre, care să nu fie deja exprimată în celula individuală. Fiecare eucariot (celulă care conţine un nucleu) posedă echivalentul funcţional al sistemului nostru nervos, al sistemului digestiv şi al celui respirator, al sistemului excretor şi al celui endocrin, al sistemelor muscular şi osos, al sistemului circulator, al tegumentului (pielii), al sistemului reproductiv – şi chiar şi al unui sistem imunitar primitiv, care foloseşte o familie de proteine „ubiquitin" asemănătoare cu anticorpii.
De asemenea, le-am precizat studenţilor că fiecare celulă este o fiinţă inteligentă, care poate să supravieţuiască independent, după cum demonstrează oamenii de ştiinţă, atunci când îndepărtează anumite celule din organism şi le cresc într-o cultură.
Aşa cum ştiam intuitiv, încă de când eram copil, aceste celule inteligente sunt impregnate cu intenţie şi scop; ele caută, în mod activ, medii care le sprijină supravieţuirea, evitând în acelaşi timp mediile toxice sau ostile. Ca şi oamenii, celulele individuale analizează mii de stimuli proveniţi din micro-mediul în care trăiesc.
Prin analiza acestor date, celulele îşi selectează reacţiile comportamentale potrivite, care să le asigure supravieţuirea.
Prin aceste experienţe în diferite medii, celulele individuale pot să înveţe şi să creeze amintiri celulare, pe care le transmit urmaşilor lor. De exemplu, atunci când virusul pojarului infectează un copil, este chemată o celulă imună nematurizată, pentru a crea o proteină anticorp care să asigure protecţia împotriva acelui virusului. În acest proces, celula trebuie să creeze o genă nouă, care să servească drept model pentru producerea proteinei anticorp împotriva virusului pojarului.”
11. „Din păcate, am „uitat" cu uşurinţă de cooperarea necesară pentru evoluţie, atunci când Charles Darwin a venit cu propunerea unei teorii radical diferite despre apariţia vieţii. Cu o sută cincizeci de ani în urmă, el a tras concluzia că organismele vii sunt prinse pe vecie într-o „luptă pentru existenţă". Pentru Darwin, lupta şi violenţa nu sunt doar o parte din natura animală (umană), ci chiar principalele „forţe" care stau în spatele evoluţiei, în ultimul capitol din The Origin of Species By Means of Natural Selection, or, The Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, Darwin scrie despre o inevitabilă „luptă pentru viaţă" – şi că evoluţia a fost condusă de „războiul naturii din foamete şi moarte". Puneţi asta lângă noţiunea lui Darwin, că evoluţia se petrece la întâmplare şi că avem o lume pe care Tennyson o descrie poetic şi o caracterizează drept „roşie la dinţi şi la gheare" – o serie de bătălii aberante şi sângeroase pentru supravieţuire.”
12. „Deşi Darwin este, de departe, cel mai renumit evoluţionist, primul savant care a constatat evoluţia ca fapt ştiinţific a fost distinsul biolog francez Jean-Baptiste de Lamarck. Chiar şi Ernst Mayr, arhitectul şef al „neo-Darwinismului” – o modernizare a teoriei lui Darwin, care incorporează genetica moleculară a secolului douăzeci – este de acord că Lamarck a fost pionierul în domeniu. În clasica sa lucrare din 1970, Evolulion and the Diversity of Life, Mayr scria: „Mi se pare că Lamarck are un caz mult mai bun, care îl susţine pentru a fi desemnat fondatorul teoriei evoluţiei, pentru că, într-adevăr, aşa şi este, după cum spun mai mulţi istorici francezi... El a fost primul autor care a dedicat o carte întreagă, în principal prezentării unei teorii a evoluţiei organice. El a fost primul care a prezentat întregul sistem de animale, ca fiind un produs al evoluţiei."
Lamarck nu numai că şi-a prezentat teoria cu cincizeci de ani înainte de Darwin, dar a şi avansat o teorie mult mai puţin aspră despre mecanismele evoluţiei. Teoria lui Lamarck sugera că evoluţia se bazează pe o interacţiune „instructivă" şi de cooperare între organisme şi mediul lor, care le permite formelor de viaţă să supravieţuiască şi să evolueze într-o lume dinamică.”
13. „„Biologilor le este din ce în ce mai clar că animalele au coevoluat şi că ele continuă să coexiste împreună cu diverse ansambluri de microorganisme, necesare pentru o sănătate şi o dezvoltare normală. O serie de „teoreme", printre care şi „legile care guvernează lucrurile vii au produs forme din ce în ce mai complexe, de-a lungul unor perioade de timp imense.” (Jordanova, 1984)”
14. „Ca o ironie, în ultimele câteva decenii am fost învăţaţi să purtăm război împotriva microorganismelor, folosind orice fel de unelte – de la săpunul antibacterian, la antibiotice. Însă acest mesaj simplist ignoră faptul că multe bacterii sunt esenţiale pentru sănătate. Exemplul clasic de ajutor pe care oamenii îl primesc de la microorganisme este cel al bacteriilor din sistemul digestiv, care sunt esenţiale pentru supravieţuirea noastră. Bacteriile din stomac şi intestin ajută la digerarea alimentelor şi fac posibilă absorbţia vitaminelor care susţin viaţa. Această cooperare între microbi şi oameni este motivul pentru care folosirea din ce în ce mai intensă a antibioticelor este în detrimentul supravieţuirii noastre. Antibioticele sunt ucigaşi fără discriminare; ele ucid bacteriile care sunt necesare pentru supravieţuire, la fel de eficient pe cât le ucid şi pe cele dăunătoare.”
15. „Genele sunt amintiri fizice ale experienţelor învăţate de un organism. Schimbul de gene între indivizi, recunoscut recent, dispersează aceste amintiri, influenţând astfel supravieţuirea tuturor organismelor care formează comunitatea de viaţă. Acum, că suntem conştienţi de acest mecanism de transfer genetic între şi în interiorul speciilor, pericolele ingineriei genetice devin foarte clare. De exemplu, modificarea genelor unei roşii s-ar putea să nu se oprească la roşia respectivă, ci să afecteze întreaga biosferă, în moduri pe care nu le putem prevedea. Deja există un studiu care arată că, atunci când oamenii digeră alimente modificate genetic, genele create artificial se transferă la bacteriile benefice din intestin, modificându-le caracterul.”
16. „Evoluţioniştii care se bazează pe perspectiva genetică ne avertizează că, dacă nu aplicăm lecţiile destinului nostru genetic comun – care ar trebui să ne arate importanţa cooperării între toate speciile – punem în pericol existenţa omului. Trebuie să depăşim teoria darwiniană care subliniază importanţa indivizilor, şi să trecem la o teorie care subliniază importanţa comunităţii. Omul de ştiinţă britanic, Timothy Lenton, oferă dovezi că evoluţia depinde mai mult de interacţiunea dintre specii, decât de interacţiunea indivizilor, în cadrul unei specii. Evoluţia devine o chestiune de supravieţuire a grupurilor celor mai pregătite – mai degrabă decât a indivizilor celor mai pregătiţi. Într-un articol din 1998, din revista Nature, Lenton scria că, mai degrabă decât să ne concentrăm pe indivizi şi pe rolul acestora în evoluţie, trebuie să luăm în considerare totalitatea organismelor şi mediul lor material, pentru a înţelege pe deplin care trăsături vor persista şi vor domina.”
17. „Ipoteza despre Geea, a lui James Lovelock, care susţine că Pământul şi toate speciile sale constituie un singur organism viu, interactiv. Susţinătorii ipotezei spun că modificarea echilibrului acestui super-organism, numit Geea – fie că se întâmplă prin distrugerea junglei tropicale, prin golirea stratului de ozon, sau prin modificarea organismelor prin inginerie genetică – poate să pună în pericol supravieţuirea sa şi, în consecinţă, a noastră.”
18. „Istoria planetei noastre a cunoscut cinci dispariţii în masă ale speciilor, care se presupune că au fost provocate de evenimente extraterestre, cum ar fi o cometă care s-a lovit de Pământ. Unul dintre studiile mai noi ajunge la concluzia că „lumea naturală trăieşte cel de-al şaselea eveniment de dispariţie în masă din istoria sa însă, de data aceasta, cauza dispariţiei nu este extraterestră. Conform unuia dintre autorii studiului, Jeremy Thomas: „După cât putem să spunem acum, aceasta este cauzată de un singur organism animal - omul.””
19. „Atât de mulţi dintre noi ducem nişte vieţi limitate, nu pentru că aşa trebuie, ci fiindcă aşa credem că trebuie.”
20. „Atunci când cultura de ceule pe care o studiezi se îmbolnăveşte, mai întâi cauţi cauza în mediul celulelor, nu la celula în sine.”
21. „Iar după ce Watson şi Crick au dezvăluit codul genetic al ADN-ului, oamenii de ştiinţă n-au mai luat deloc în considerare influenţele de mediu. Chiar şi Charles Darwin, spre sfârşitul vieţii sale, a fost de acord că teoria sa evoluţionistă nu a minimalizat rolul mediului. Într-o scrisoare din 1876, către Moritz Wagner, Darwin scria: „După părerea mea, cea mai mare greşeală pe care am făcut-o a fost să nu acord suficientă greutate acţiunii directe a mediilor, adică alimentaţie, climă etc., independent de selecţia naturală... Când am scris Originea – şi vreo câţiva ani după aceea – nu prea am putut să găsesc dovezi clare ale acţiunii directe a mediului; acum însă, există foarte multe astfel de dovezi.””
22. „Atunci când eşti convins că genele îţi controlează viaţa şi când ştii că nu ai avut niciun cuvânt de spus, în privinţa genelor cu care te-ai „căpătuit” la momentul conceperii, ai o scuză bună să te consideri o victimă a eredităţii. „Nu mă acuza pe mine pentru cum lucrez – nu e greşeala mea că am amânat termenul de predare... E ceva genetic!””
23. „Milioane de alţi oameni îşi atribuie sănătatea şubredă nu unei combinaţii de cauze mentale, fizice, emoţionale şi spirituale – ci, pur şi simplu, nepotrivirilor din mecanica biochimică a organismului lor. Copiii voştri sunt neascultători? Din ce în ce mai des, prima alegere este să li se dea medicamente, pentru a le corecta „dezechilibrele chimice", mai degrabă decât să se abordeze integrat tot ceea ce se întâmplă în corpul, mintea şi spiritul lor.”
24. „Anumite gene sunt corelate cu comportamentul şi cu caracteristicile unui organism, însă genele nu sunt activate, până ce nu le declanşează ceva.”
25. „În realitate, ideea că genele controlează sistemele biologice e o supoziţie, care nu a fost dovedită niciodată şi care, de fapt, este subminată de cele mai recente cercetări ştiinţifice.”
26. „În societatea noastră, susţine Nijhout, controlul genetic a devenit o metaforă. Vrem să credem că specialiştii în inginerie genetică sunt noii magicieni ai medicinii, care pot să vindece boli şi, în timp ce fac asta, să mai creeze şi nişte Einsteini şi vreun Mozart. Însă metafora nu este acelaşi lucru cu adevărul ştiinţific. Nijhout rezumă adevărul, astfel: „Atunci când e nevoie de un produs de la o genă, exprimarea genei respective este activată de un semnal de la mediu şi nu de o proprietate a ei, care apare pe neaşteptate.” Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte controlul genetic „Este vorba despre mediu, prostule!””
27. „Specialiştii în chimie organică au descoperit că celulele sunt compuse din patru tipuri de molecule foarte mari: polizaharide (zaharuri complexe), lipide (grăsimi), acizi nucleici (ADN/ARN) şi proteine. Cu toate că celula are nevoie de fiecare dintre cele patru tipuri moleculare, pentru organismele vii, proteinele sunt componenta cea mai importantă. În principal, celulele noastre sunt un ansamblu de unităţi care produc proteine.”
28. „În principal, conturul coloanei vertebrale a unei proteine – şi, ca urmare, forma acesteia – este determinată de doi factori.
Un factor este tiparul fizic, definit de şirul de aminoacizi de forme diferite, care formează coloana vertebrală de mărgele.
Al doilea factor se referă la interacţiunea sarcinilor electromagnetice printre aminoacizii legaţi. Cei mai mulţi aminoacizi au sarcini pozitive sau negative, care acţionează ca nişte magneţi: sarcinile asemănătoare fac moleculele să se respingă, pe când cele de încărcătură opusă le fac să se atragă.”
29. „„Sugestia" că ADN-ul îşi controlează propria sa replicare şi că, în acelaşi timp, serveşte ca schiţă pentru producerea proteinelor corpului, l-a făcut pe Francis Crick să creeze Dogma Centrală a biologiei – credinţa că ADN-ul este şeful. Dogma este atât de fundamentală pentru biologia modernă, încât este scrisă în piatră şi este echivalentul, în ştiinţă, al celor Zece Porunci. Dogma, cunoscută şi sub denumirea de „supremaţia ADN-ului", formează armătura fiecărui text ştiinţific.
În modul în care dogma explică schema de desfăşurare a vieţii, ADN-ul rămâne de departe în top, urmat de ARN. ARN-ul este copia la xerox şi de scurtă durată a ADN-ului. Ca atare, este cadrul fizic ce codifică secvenţa de aminoacizi care formează coloana vertebrală a unei proteine. Diagrama cu Supremaţia ADN-ului furnizează logica ce susţine Epoca Determinismului Genetic. Deoarece caracterul unui organism viu este definit de natura proteinelor sale, iar proteinele sale sunt codificate în ADN, atunci ar fi logic ca ADN-ul să reprezinte „prima cauză", sau determinantul primar al trăsăturilor unui organism.”
30. „ADN-ul reprezintă memoria de lungă durată a celulei, care se transferă de la o generaţie la alta. ARN-ul este o copie instabilă a moleculei de ADN şi reprezintă memoria activă folosită de celulă, ca machetă fizică, la sintetizarea proteinelor. Proteinele sunt componentele moleculare care asigură structura şi comportamentul celulelor. ADN-ul este implicat ca „sursă" ce controlează caracterul proteinelor celulei - de unde şi conceptul de supremaţie a ADN-ului, care, literalmente, înseamnă „prima cauză".”
31. „Faptul că celulele enucleate îşi păstrează funcţiile biologice, în absenţa genelor, nu este în niciun caz o descoperire nouă. Cu peste o sută de ani în urmă, specialiştii în embriologie, care lucrau cu metode clasice, îndepărtau în mod curent nucleul celulelor ovocite care se divizau, arătând că o singură ovocită enucleată se poate dezvolta la fel de repede ca şi blastulele – un stadiu embrionic ce constă din patruzeci sau mai multe celule. În prezent, celulele enucleate se folosesc în scopuri industriale, ca straturi „de alimentare" vii, în culturile de celule desemnate producţiei de vaccinuri antivirale.
Dacă nucleul şi genele acestuia nu sunt creierul celulei, atunci care anume este contribuţia ADN-ului la viaţa celulară? Celulele enucleate mor – nu pentru că şi-au pierdut creierul, ci pentru că şi-au pierdut capacităţile de reproducere. Fără capacitatea de a-şi reproduce părţile, celulele enucleate nu pot înlocui „cărămizile" de proteine deteriorate şi nici nu se pot replica. Astfel, nucleul nu este creierul celulei – nucleul este gonada celulei! Confundarea gonadei cu creierul este o greşeală de înţeles, pentru că ştiinţa întotdeauna a avut şi încă mai are un caracter patriarhal. Bărbaţii au fost adesea acuzaţi că gândesc cu gonadele lor, astfel că nu este pe de-a întregul surprinzător că, din greşeală, ştiinţa a confundat nucleul, cu creierul celulei!”
32. „Genele nu sunt destinul! Influenţele de mediu, inclusiv alimentaţia, stresul şi emoţiile, pot modifica aceste gene, fără a le modifica macheta de bază. Iar specialiştii în epigenetică au descoperit că aceste modificări pot fi transferate generaţiilor viitoare, la fel cum tiparele de ADN sunt transferate prin dubla spirală.”
33. „Alte studii au descoperit că mecanismele epigenetice sunt un factor într-o varietate de boli – printre care şi cancerul, bolile cardiovasculare şi diabetul. În realitate, doar 5% din pacienţii cu cancer şi cu boli cardiovasculare îşi pot atribui afecţiunea eredităţii. Deşi mass-media a făcut mare vâlvă la descoperirea genelor BRCA1 şi BRCA2 – genele cancerului la sân – ziarele de atunci nu au subliniat faptul că nouăzeci şi cinci la sută dintre cazurile de cancer la sân nu se datorează genelor moştenite. La un număr semnificativ de pacienţi cu cancer, tumorile maligne derivă din modificări epigenetice induse de mediu, nu din gene cu probleme.
Dovezile în domeniul epigeneticii au devenit atât de covârşitoare, încât unii oameni de ştiinţă, mai curajoşi, chiar îl invocă pe Jean Baptiste de Lamarck, batjocoritul evoluţionist care credea că trăsăturile dobândite ca urmare a influenţei mediului se pot transfera de la o generaţie la alta. În cartea lor Epigenetic Inheritance and Evolution – The Lamarckian Dimension, filosoafa Eva Jablonka şi bioloaga Marion Lamb scriau: „În ultimii ani, biologia moleculară a arătat că genomul este mult mai fluid şi mai reactiv la mediu, decât se presupunea înainte. De asemenea, s-a arătat că informaţia poate fi transmisă la moştenitori şi în alte moduri decât prin secvenţa de bază a ADN-ului.””
34. „La douăzeci de ani după ce primisem sfatul lui Irv Konigsberg, ca, aninci când văd că celulele se îmbolnăvesc, să analizez mai întâi mediul – în sfârşit, am înţeles. ADN-ul nu controlează sistemele biologice, iar nucleul în sine nu e creierul celulei. La fel ca mine şi ca voi, celulele sunt modelate în funcţie de mediul în care trăiesc. Cu alte cuvinte – e vorba despre mediu, prostule!”
35. „Funcţia membranei de a interacţiona „inteligent” cu mediul, pentru a produce comportamente, face ca aceasta să fie adevăratul creier al celulei. Să supunem şi membrana la acelaşi test pe care l-am aplicat nucleului. Atunci când distrugem membrana celulei, aceasta moare, aşa cum am muri şi noi, dacă ni s-ar îndepărta creierul. Chiar şi dacă lăsăm membrana intactă şi îi distrugem doar proteinele receptoare – lucru uşor de făcut în laborator, cu ajutorul unor enzime digestive – celula va suferi o „moarte cerebrală". Ea va intra în comă, pentru că nu mai primeşte semnalele de la mediu, care sunt necesare pentru funcţionarea ei. Celula mai intră în comă şi atunci când proteinele receptoare ale membranei rămân intacte, dar proteinele efectoare sunt imobilizate.”
36. „Ştiinţa medicală progresează mereu, însă organismele vii refuză cu încăpăţânare să se lase cuantificate. Oricâte descoperiri ar fi, legate de mecanica semnalelor chimice – inclusiv hormonii, citokinele (hormoni care controlează sistemul imunitar), factorii de creştere şi inhibitori ai tumorilor – ele nu pot să explice fenomenele paranormale. Vindecări spontane, fenomene extrasenzoriale, fapte uimitoare de forţă şi rezistenţă, capacitatea de a merge pe cărbuni încinşi fară a se arde, capacitatea acupuncturii de a micşora durerea prin deplasarea „chi"-ului prin corp şi multe alte fenomene paranormale sfidează biologia newtoniană.”
37. „După trei ani care au trecut foarte repede, noţiunea că atomul este cea mai mică particulă din univers era dată la o parte de descoperirea că atomul însuşi este făcut din elemente şi mai mici, subatomice. Chiar şi mai tulburătoare decât descoperirea acestor particule subatomice a fost revelaţia că atomii emit diverse „energii ciudate", cum ar fi razele X şi radioactivitatea. La începutul secolului al XX-lea, a apărut un nou tip de fizicieni, a căror misiune era să sondeze relaţia dintre energie şi structura materiei. După încă zece ani, fizicienii şi-au abandonat credinţa în universul newtonian material, deoarece au ajuns să înţeleagă că universul nu este făcut din materie suspendată în spaţiu gol, ci din energie.
Specialiştii în fizica cuantică au descoperit că atomii fizici sunt făcuţi din vârtejuri de energie, care se rotesc şi vibrează constant; fiecare atom este ca un titirez care se învârte în zig-zag şi radiază energie. Pentru că fiecare atom are semnătura lui energetică specifică (acest „zig-zag"), ansamblurile de atomi (moleculele), împreună, îşi radiază propriile tipare energetice de identificare. Astfel, orice structură materială din univers – inclusiv voi şi cu mine – radiază o semnătură energetică unică.”
38. „Vă amintiţi de modelele de atomi pe care le studiaţi la şcoală – cele care aveau mărgele şi rulmenţi şi se învârteau ca un sistem solar? Să punem imaginea aceea alături de structura „fizică" a unui atom, descoperită de fizicienii specialişti în fizica cuantică.
Nu, nu e o greşeală de tipar, atomii sunt făcuţi din energie invizibilă, nu din materie tangibilă!
Deci, în lumea noastră, substanţa materială (materia) apare din senin. Destul de ciudat, nu-i aşa? Ţineţi în mâini această carte fizică însă dacă ar fi să vă concentraţi pe substanţa materială a cărţii, cu un microscop atomic, aţi vedea că nu aveţi nimic în mâini. După cum se dovedeşte, noi, studenţii de la biologie, aveam dreptate în ceea ce priveşte un lucru – universul cuantic îţi suceşte minţile!”
39. „Universul este un tot indivizibil şi dinamic, în care energia şi materia sunt întreţesute atât de profund, încât este imposibil să le considerăm ca elemente independente.”
40. „Faptul că sistemele biologice sunt redundante complică şi mai mult chestiunea efectelor secundare ale medicamentelor. Aceleaşi semnale sau molecule de proteine pot să fie folosite simultan în diferite organe şi ţesuturi, unde să asigure funcţii comportamentale complet diferite. De exemplu, atunci când se prescrie un medicament pentru a corecta o disfuncţie pe o cale de semnalizare a inimii, medicamentul respectiv este transportat de sânge, în întregul organism. În mod neintenţionat, acest medicament „pentru inimă" poate să tulbure funcţionarea sistemului nervos, dacă şi creierul foloseşte componente ale căii de semnalizare pe care o ţinteşte el. Această redundanţă, deşi complică efectele medicamentelor recomandate de medic, este un alt rezultat remarcabil de eficient al evoluţiei. Organismele pluricelulare pot să supravieţuiască cu mult mai puţine gene decât credeau, odată, oamenii de ştiinţă, pentru că aceleaşi produse genetice (proteine) sunt folosite pentru o varietate de funcţii. Acest lucru este similar cu folosirea celor douăzeci şi şase de litere ale alfabetului, pentru a construi fiecare cuvânt din limba noastră (engleză).
În cercetările mele asupra vaselor sanguine la oameni, am avut experienţa la prima mână a limitelor pe care le impune existenţa unor căi de semnalizare redundante. În corp, histamina este un semnal chimic important, care iniţiază reacţia de stres a celulelor. Când histamina este prezentă în sângele care hrăneşte braţele şi picioarele, semnalul de stres produce pori mari de distanţare în pereţii vaselor de sânge. Deschiderea acestor găuri în peretele vasului de sânge este primul pas în lansarea unei reacţii inflamatorii la nivel local. Însă dacă se adaugă histamină în vasele de sânge din creier, acelaşi semnal histaminic măreşte fluxul nutritiv către neuroni, îmbunătăţindu-le creşterea şi funcţiile specializate. În perioade de stres, fluxul nutritiv crescut, semnalat de histamină, permite creierului să-şi accelereze activitatea, pentru a face faţă mai bine perceputei urgenţe iminente. Acesta este un exemplu de cum acelaşi semnal histaminic poate să creeze două efecte diametral opuse, în funcţie de locaţia unde este emis semnalul.
Una dintre cele mai ingenioase caracteristici ale sofisticatului sistem de semnalizare al corpului este specificitatea acestuia. Dacă aveţi pe braţ o iritaţie de la iedera otrăvitoare, mâncărimea irezistibilă este rezultatul eliberării de histamină, molecula semnal care activează reacţia inflamatore la alergenul din iederă. Deoarece nu este nevoie să aveţi mâncărimi pe tot corpul, histamina este eliberată doar în locul iritaţiei. La fel, atunci când o persoană are o experienţă de viaţă stresantă, eliberarea de histamină în creier măreşte fluxul sanguin la ţesuturile nervoase, susţinând procesele neurologice necesare pentru supravieţuire. Eliberarea de histamină în creier, pentru a face faţă comportamentelor de stres, este restricţionată şi nu duce la iniţierea de reacţii inflamatorii în alte părţi ale corpului. La fel ca şi Garda Naţională, histamina este desfăşurată numai acolo unde e nevoie de ea – şi atâta timp cât este nevoie.”
41. „Tratamentul de înlocuire cu hormoni sintetici s-a dovedit a avea efecte secundare tulburătoare, care duc la boli cardiovasculare şi la disfuncţii neuronale, cum ar fi atacuri cerebrale.
Efectele secundare ale medicamentelor, de felul celor care contribuie la controversa legată de tratamentul cu hormoni, reprezintă motivul esenţial pentru care una dintre cauzele principale ale mortalităţii sunt bolile iatrogene, adică bolile rezultate în urma tratamentelor medicale. Conform estimărilor conservatoare publicate în Journal of the American Medical Association, bolile iatrogene reprezintă cea de a treia cauză de deces în ţară (SUA). Peste 120.000 de oameni mor în fiecare an, în urma efectelor adverse ale medicaţiilor prescrise. Cu toate acestea, anul trecut, un nou studiu, bazat pe rezultatele unei monitorizări a statisticilor guvernului pe durata a zece ani, a publicat cifre încă şi mai deprimante. Concluzia acestui studiu este că, de fapt, bolile iatrogene sunt principala cauză de deces în Statele Unite, iar reacţiile adverse la medicamentele prescrise provoacă peste 300.000 de decese pe an.”
42. „Însă oricât de mult aş admira înţelepciunea străveche a medicinii orientale, nu vreau să dau în doctorii occidentali, care prescriu cantităţile masive de medicamente ce contribuie la moartea profesiunii de îngrijire a sănătăţii. Doctorii în medicină sunt prinşi între un ciocan intelectual şi o nicovală a corporaţiilor; ei sunt pioni în uriaşul complex industrial medical. Capacităţile lor de vindecare sunt împiedicate de o educaţie medicală arhaică, bazată pe un Univers newtonian, format numai din materie. Din păcate, acea filosofie nu mai e la modă, de acum şaptezeci şi cinci de ani, când fizicienii au adoptat oficial mecanica cuantică şi au recunoscut că, de fapt, Universul este făcut din energie.”
43. „Corporaţiile farmaceutice ne-au programat să devenim o naţiune de drogaţi care iau medicamente prescrise pe reţetă, cu rezultate tragice. Trebuie să ne dăm un pas înapoi şi să incorporăm descoperirile fizicii cuantice în biomedicină, astfel încât să putem crea un nou sistem medical, mai sigur, care să fie acordat la legile Naturii.”
44. „Planetele încă se mai mişcă pe căile pe care le-a prezis matematica newtoniană. Diferenţa dintre cele două tipuri de fizică este că mecanica cuantică se aplică mai exact la tărâmurile moleculare şi atomice, pe când legile newtoniene se aplică unor niveluri superioare de organizare, cum ar fi sistemele de organe, oameni sau populaţii de oameni. Manifestarea unei boli, cum ar fi cancerul, poate apărea la nivel macro, atunci când se poate vedea şi simţi o tumoare. Însă procesele care au provocat cancerul au fost iniţiate la nivel molecular, în cadrul celulelor urmaşe afectate. De fapt, cele mai multe disfuncţii biologice (cu excepţia rănilor datorate traumatismelor fizice) încep la nivelul moleculelor şi ionilor din celule. Astfel, este clară necesitatea unei biologii care să integreze deopotrivă, atât mecanica newtoniană, cât şi pe cea cuantică.”
45. „În anul 2000, un articol scris de V. Pophristic şi L. Goodman, publicat în revista Nature, dezvăluia faptul că legile fizicii cuantice – nu legile newtoniene – controlează mişcările generatoare de viaţă ale unei molecule.”
46. „Industria farmaceutică – un domeniu de trilioane de dolari – îşi cheltuieşte fondurile pentru cercetare, căutând glonţul magic sub forma unor substanţe chimice, pentru că pastilele înseamnă bani.”
47. „Medicamentele farmaceutice suprimă simptomele corpului, însă nu abordează aproape niciodată cauza problemei.”
48. „Gândurile consumă energie, la fel de mult ca şi alergatul la maraton.”
49. „În secolul al XVII-lea, Rene Descartes a respins ideea că mintea influenţează caracterul fizic al corpului. Ideea lui Descartes era că, în timp ce corpul fizic este făcut din materie, mintea este făcută dintr-o substanţă neidentificată – dar care, în mod clar, este imaterială. Pentru că nu a putut să identifice natura minţii, Descartes a lăsat în urmă o ghicitoare filosofică de nerezolvat: de vreme ce numai materia poate să afecteze materia, cum poate o minte imaterială să fie „conectată" la un corp material? Mintea non-fizică pe care o avea în vedere Descartes a fost definită, popular, ca „fantoma din maşină”, după denumirea folosită de Gilbert Ryle acum cincizeci de ani, în cartea sa The Mind Concept. Biomedicina tradiţională – a cărei structură ştiinţifică se bazează pe un univers newtonian, care este doar material – a adoptat şi ea separarea dintre minte şi corp, propusă de Descartes. Medical vorbind, ar fi mai uşor de reparat un corp mecanic, fără a mai fi nevoie să ne ocupăm şi de băgăcioasa „fantomă”.”
50. „Problema e că nu pot exista excepţii de la o teorie; pur şi simplu, excepţiile înseamnă că teoria nu este întru totul corectă.”
51. „Cred că motivul pentru care mintea a fost dată la o parte atât de neglijent în medicină nu e doar rezultatul unei gândiri dogmatice, ci şi al unor considerente financiare. Dacă puterea minţii voastre poate vindeca un corp bolnav, de ce să mergeți la doctor şi – mai important – de ce să mai cumpăraţi medicamente? De fapt, m-a întristat să aflu de curând că firmele de medicamente studiază pacienţii care reacţionează la pastilele placebo, de zahăr, cu scopul de a-i elimina din testele clinice iniţiale, în mod inevitabil, producătorii din industria farmaceutică sunt tulburaţi de faptul că, în cele mai multe teste clinice ale lor, placebo-urile, medicamentele „false", se dovedesc a fi la fel de eficiente ca şi cocktailurile lor chimice, atât de atent prelucrate.
Deşi companiile de medicamente insistă că nu încearcă să faciliteze aprobarea unor medicamente ineficiente, este clar că eficienţa pastilelor placebo este o ameninţare pentru industria farmaceutică. Mesajul companiilor de medicamente îmi este clar: dacă nu poţi să depăşeşti concurenţa pastilelor placebo prin metode cinstite –pur şi simplu, elimin-o!
Faptul că cei mai mulţi dintre doctori nu sunt învăţaţi să ia în considerare impactul efectului placebo este o ironie, pentru că există istorici care susţin cu dovezi că, în mare parte, istoria medicinii este istoria efectului placebo. În cea mai mare parte a istoriei medicale, doctorii nu au avut metode eficiente de luptă împotriva bolilor. Câteva dintre tratamentele mai renumite, pe care medicina le prescria odinioară sunt luarea de sânge, tratarea rănilor cu arsenic şi proverbialul remediu bun la toate, uleiul de şarpe cu clopoţel. Fără îndoială că unii pacienţi – iar după unele estimări conservatoare, o treime din populaţie este deosebit de susceptibilă la puterea de vindecare a efectului placebo – s-au făcut mai bine cu acele tratamente. În lumea de azi, când un doctor îmbrăcat cu halat alb aplică medicaţia cu o atitudine plină de autoritate, pacienţii pot să creadă că tratamentul funcţionează şi chiar aşa se şi întâmplă, fie că este vorba de un medicament adevărat, sau de o pastilă de zahăr.”
52. „Un studiu al Facultăţii de Medicină Baylor, publicat în 2002 în New England Journal of Medicine, a evaluat intervenţia chirurgicală la pacienţii cu dureri severe şi incapacitante la genunchi. Autorul principal al studiului, Dr. Bruce Moseley, „ştia" că intervenţia chirurgicală la genunchi le este de ajutor pacienţilor săi: „Toţi chirurgii buni ştiu că, în ceea ce priveşte chirurgia, nu există efect placebo". Însă Moseley încerca să înţeleagă ce parte anume din intervenţia chirurgicală le aduce uşurare pacienţilor săi.
Pacienţii incluşi în studiu au fost împărţiţi în trei grupuri. La un grup, Moseley a îndepărtat cartilajul deteriorat de la genunchi. La un alt grup, a spălat rotula, îndepărtând materialul despre care se credea că este cauza efectului inflamator. Ambele metode sunt tratamente standard pentru artrita la genunchi. Cel de-al treilea grup a avut parte de o intervenţie chirurgicală „falsă". Pacientul era sedat, Moseley făcea trei incizii standard, iar apoi vorbea şi se comporta ca şi cum ar fi fost într-o operaţie – chiar stropea cu apă sărată într-un vas, pentru a simula sunetul procedurii de spălare a genunchiului. După patruzeci de minute, Moseley sutura inciziile, la fel cum ar fi făcut şi în cazul unei intervenţii chirurgicale normale. La toate grupurile a fost prescrisă aceeaşi schemă de îngrijire postoperatorie, care includea şi un program de exerciţii.
Rezultatele au fost şocante. Da, după cum era de aşteptat, starea pacienţilor din grupurile cărora li s-a făcut intervenţie chirurgicală s-a îmbunătăţit. Însă şi starea pacienţilor din grupul placebo s-a îmbunătăţit, la fel de mult ca a celor din celelalte două grupuri! În ciuda faptului că în fiecare an se fac şase sute cincizeci de mii de operaţii chirurgicale pentru artrită la genunchi, la un cost de aproximativ cinci mii de dolari fiecare, lui Moseley îi erau clare rezultatele: „Aptitudinile mele de chirurg nu le-au adus niciun beneficiu acestor pacienţi. Tot beneficiul intervenţiei chirurgicale pentru osteoartrită la genunchi a fost rezultatul efectului placebo.”
Programele de ştiri de la televizor au ilustrat grafic uimitoarele rezultate. Materialele filmate arătau membrii grupului placebo mergând şi jucând baschet – pe scurt, făcând ceea ce înainte de „operaţie" spuneau că nu pot face. Vreme de doi ani, pacienţii din acest grup nu au ştiut că li se făcuse o operaţie falsă. Un membru al grupului placebo, Tim Perez, care înainte de operaţie mergea în baston, acum poate să joace baschet cu nepoţii lui. În declaraţia pe care a făcut-o pentru canalul de televiziune Discovery Health, el a rezumat întreaga temă a acestei cărţi, astfel: „Orice e posibil în lumea asta, dacă îţi pui mintea. Ştiu că mintea omului poate să facă minuni”.”
Alte studii au arătat puterea efectului placebo şi în tratarea altor boli, printre care astmul şi boala Parkinson. Tratamentele placebo sunt vedete între tratamentele pentru depresie, în aşa măsură, încât psihiatrul Walter Brown, de la Facultatea de Medicină a Universităţii Brown, a propus pastilele placebo, ca prim tratament pentru pacienţii cu depresie uşoară sau moderată. Pacienţilor li se spunea că primesc un remediu care nu conţine niciun ingredient activ, însă acest lucru nu ar trebui să micşoreze eficienţa pastilei. Studiile sugerează că pastilele placebo funcţionează, chiar şi atunci când oamenii ştiu că nu li se administrează un medicament.
O indicaţie despre puterea efectului placebo ne vine şi dintr-un raport al Departamentului Statelor Unite pentru Sănătate. Raportul concluzionează că jumătate dintre pacienţii cu depresii severe, care iau medicamente, prezintă ameliorări – faţă de 32% dintre pacienţii trataţi cu placebo. Chiar şi această indicaţie impresionantă ar putea să fie o subestimare a puterii efectului placebo, deoarece mulţi participanţi Ia studiu îşi dau seama că iau medicamentul adevărat, fiindcă suferă efecte secundare care nu apar la cei ce iau pastila placebo. Odată ce pacienţii îşi dau seama că li s-a administrat medicamentul – adică, de îndată ce încep să creadă că iau pastila cea adevărată, ei devin şi mai susceptibili la efectul placebo.
Dată fiind puterea efectului placebo, nu e de mirare că industria medicamentelor antidepresive, cu o cifră de afaceri de 8,2 miliarde de dolari, se simte atacată de criticii care acuză companiile de medicamente că fac o reclamă exagerată a efectelor acestor medicamente, într-un articol publicat în 2002, în revista Prevenire şi Tratament, a Asociaţiei Psihologice Americane, sub titlul „Noile medicamente ale împăratului”, profesorul de psihologie Irving Kirsch, de la Universitatea Connecticut, a descoperit că optzeci la sută din efectul antidepresivelor, măsurat în testele clinice, ar putea fi atribuit efectului placebo.
În anul 2001, Kirsch a fost nevoit să invoce Legea libertăţii informaţiei, pentru a obţine informaţii despre testele clinice făcute pe principalele antidepresive: aceste rezultate nu erau disponibile la Administraţia pentru Alimente şi Medicamente. Datele arată că, în peste jumătate dintre testele clinice efectuate pentru şase dintre principalele antidepresive, medicamentele nu au înregistrat rezultate mai bune decât pastilele placebo, din zahăr. Iar într-un interviu pentru canalul de televiziune Discovery Health, Kirsch remarca; „Diferenţa dintre reacţia la medicamente şi reacţia la placebo a fost de mai puţin de două puncte, în medie, pe această scală clinică de la cincizeci, la şaizeci de puncte. Este o diferenţă foarte mică în termeni clinici, această diferenţă e absolut nesemnificativă.”
Un alt lucru interesant cu privire la eficacitatea antidepresivelor este că, de-a lungul anilor, ele au înregistrat rezultate din ce în ce mai bune – ceea ce sugerează că efectul lor placebo se datorează în parte, marketingului iscusit. Cu cât mai mult era trâmbiţat miracolul antidepresivelor în mass-media şi în reclame, cu atât mai eficiente deveneau acestea.
Credinţele sunt contagioase! Acum trăim într-o cultură în care oamenii cred că antidepresivele funcţionează - şi atunci, ele chiar funcţionează.
O doamnă din California, Janis Schonfeld, care era designer de interior şi care a participat la testele clinice pentru eficacitatea medicamentului Effexor, în 1997, a fost la fel de „uimită" ca şi Perez, când a aflat că lua pastile placebo. Nu numai că pastilele o scăpaseră de depresia care o chinuise vreme de peste treizeci de ani, dar tomografiile făcute pe durata studiului au arătat că activitatea cortexului ei în zona prefrontală se îmbunătăţise mult. Îmbunătăţirile nu erau „doar în mintea ei". Când mintea se schimbă, ea afectează în mod absolut sistemele biologice. Schonfeld a suferit şi de greaţă – un efect secundar obişnuit al Effexorului. Ea este exemplul tipic de pacient a cărui stare se îmbunătăţeşte cu tratamentul placebo, iar apoi află că nu i se administrase medicamentul adevărat – femeia a fost convinsă că doctorii făcuseră o greşeală la etichetare, pentru că ea „ştia" sigur că i se administrase acel medicament. A insistat ca cercetătorii să-şi verifice însemnările de două ori, ca să fie absolut siguri că nu i se administrase medicamentul adevărat.”
53. „Cazuri tulburătoare de nocebo sugerează că doctorii, părinţii şi învăţătorii pot să distrugă speranţa, programându-vă să credeţi că sunteţi neputincioşi.
Credinţele noastre pozitive şi negative nu au impact numai asupra sănătăţii, ci şi asupra tuturor aspectelor din viaţa noastră. Henry Ford avea dreptate în ceea ce priveşte eficienţa liniilor de asamblare – şi avea dreptate cu privire la puterea minţii: „Dacă crezi că poţi, sau dacă crezi că nu poţi... ai dreptate.””
54. „Ideea pe care vreau să o transmit este că putem să alegem ceea ce vedem. Putem să ne filtrăm viaţa prin credinţe colorate în roz, care să ne ajute corpul să se dezvolte, sau putem să folosim un filtru întunecat, care transformă totul în negru şi ne face corpul/mintea mai susceptibil la boală.
Putem să trăim o viaţă de frică, sau una de iubire. Alegerea e a noastră!
Însă pot să vă spun cu siguranţă că, dacă alegeţi să vedeţi o lume plină de iubire, corpul vostru va reacţiona dezvoltându-se sănătos. Dacă alegeţi să credeţi că trăiţi într-o lume întunecată, plină de frică, sănătatea corpului vostru va fi compromisă, căci, la nivel fiziologic, vă veţi retrage într-o reacţie de protecţie.
Să învăţăm cum să ne folosim mintea, pentru a promova dezvoltarea reprezintă secretul vieţii – de aceea am şi numit această carte, Biologia credinţei. Desigur că secretul vieţii nu este deloc secret. Învăţători cum au fost Buddha şi Iisus ne spun aceeaşi poveste, de mii de ani încoace. Acum, ştiinţa arată şi ea în aceeaşi direcţie. Nu genele, ci credinţele noastre sunt cele care ne controlează viaţa...”
55. „Nu e nimic rău să mergi prin viaţă, purtând proverbialii ochelari roz.”
56. „Gândurile pozitive sunt o cerinţă biologică pentru o viaţă fericită şi sănătoasă.
Ca să folosesc cuvintele lui Mahatma Gandhi:
Credinţele tale devin gândurile tale,
Gândurile tale devin cuvintele tale,
Cuvintele tale devin acţiunile tale,
Acţiunile tale devin obiceiurile tale,
Obiceiurile tale devin valorile tale,
Valorile tale devin destinul tău.”
57. „La organismele pluricelulare, comportamentele de creştere/protecţie sunt controlate de sistemul nervos. Este treaba sistemului nervos să monitorizeze semnalele din mediu, să le interpreteze şi să organizeze reacţiile comportamentale corespunzătoare. Într-o comunitate pluricelulară, sistemul nervos este ca şi guvernul care organizează activităţile cetăţenilor săi – celulele. Atunci când sistemul nervos recunoaşte în mediu un factor de stres ameninţător, el alertează comunitatea de celule cu privire la pericolul iminent.”
58. „Adevărul este simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost.”
59. „Sistemul HPS este un mecanism fantastic pentru a face faţă stresului acut însă acest sistem de protecţie nu a fost proiectat pentru a fi activ, în mod continuu. În lumea de astăzi, cele mai multe dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt sub forma unor „ameninţări” acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. În mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi la comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă tot pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat al hormonilor de stres.”
60. „Trăim într-o lume a comenzii: „Fiţi gata" şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.
Într-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tip Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară, în regiunea creierului numită hipocampus – o parte a sistemuIui nervos care este implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocampus îşi reluau diviziunea celulară, atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu şi altele pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic", care afectează producţia de substanţe semnal de monoamină din creier – mai ales a serotoninei. Dacă ar fi fost atât de simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.”
61. „Nu avem de ce să ne fie frică de altceva, decât de frica însăşi". (Franklin D. Roosevelt)
62. „Recunoaşterea rolului pe care îl joacă mediul prenatal în crearea bolii ne obligă la o reconsiderare a determinismului genetic. Nathanielsz scrie: „Există din ce în ce mai multe dovezi că programarea sănătăţii pentru întreaga viaţă, de către condiţiile din pântece, este la fel de importantă – dacă nu mai importantă decât genele noastre în determinarea performanţei noastre mentale şi fizice. Miopia genetică este termenul care descrie viziunea atotcuprinzătoare din prezent, în care sănătatea şi destinul în viaţă sunt controlate numai de genele noastre... Spre deosebire de relativul fatalism al miopiei genetice, înţelegerea mecanismelor care stau la baza programării prin calitatea vieţii intrauterine ne poate ajuta să asigurăm un start mai bun în viaţă copiilor noştri şi copiilor lor.””
63. „De asemenea, mintea conştientă poate să gândească înainte şi înapoi în timp, în timp ce mintea subconştientă funcţionează întotdeauna în momentul prezent. Atunci când mintea conştientă este ocupată să viseze cu ochii deschişi, să creeze planuri de viitor sau să revadă experienţe trecute, mintea subconştientă este întotdeauna la datorie, administrând în mod eficient comportamentele de care este nevoie în clipa respectivă, fără ca supravegherea conştientă să fie necesară.”
64. „Cu toţii cunoaşteţi expresia: „Pe când erai doar o sclipire în ochii părinţilor tăi". O expresie care invocă fericirea părinţilor iubitori, care doresc cu adevărat să conceapă un copil.”
65. „Este o diferenţă dacă suntem concepuţi în iubire, în grabă sau în ură şi dacă mama doreşte sau nu să fie însărcinată. Părinţii se descurcă mai bine, atunci când trăiesc într-un mediu calm şi stabil, fără dependenţe şi sprijiniţi de familie şi prieteni.”
66. „Lecţia pentru cei care doresc să fie părinţi este că pot reduce în mod radical inteligenţa copilului, pur şi simplu prin felul în care abordează sarcina. Aceste modificări ale coeficientului de inteligenţă nu sunt accidente, ci sunt direct legate de modificările fluxului sanguin la nivelul creierului, sub influenţa stresului.”
67. „Un exemplu minunat al eficienţei unei atitudini conştiente în programarea părintească este jucătorul de golf supervedetă, Uger Woods. Deşi tatăl său nu a reuşit să joace bine golf, a făcut toate eforturile ca Tiger să beneficieze de un mediu plin de oportunităţi, care săi dezvolte şi să-i accentueze mentalitatea, aptitudinile, atitudinile şi concentrarea unui jucător maestru. Fără îndoială că succesul lui Uger se leagă strâns şi de filosofia budistă, care a reprezentat contribuţia mamei sale. Într-adevăr, genele sunt importante – dar importanţa lor este realizată numai prin influenţa unei atitudini conştiente de părinte şi prin multitudinea de oportunităţi pe care le oferă mediul.”
68. „Un studiu făcut de Mary Carlson – neurobiolog la Facultatea de Medicină din Harvard – pe copiii orfani din România, a concluzionat că lipsa de atingere şi de atenţie din orfelinatele româneşti şi serviciile de proastă calitate din centrele de zi au împiedicat creşterea copiilor şi le-au afectat comportamentul, în mod negativ. Carlson, care a studiat şaizeci de copii români, cu vârste între câteva luni şi trei ani, a măsurat nivelul de cortizon al copiilor, analizând mostre din saliva acestora. Cu cât un copil era mai stresat – lucru determinat de nivelul de cortizon din sânge, mai ridicat decât cel normal – cu atât mai slabă era performanţa generală a copilului.
Carlson şi alţii au făcut cercetări şi pe maimuţe şi pe şobolani, demonstrând legăturile esenţiale dintre atingere, secreţia hormonului de stres şi dezvoltarea socială. Studiile lui James W. Prescott – fost director al secţiei pentru Sănătate Umană şi Dezvoltarea Copilului, de la Institutul Naţional de Sănătate – au arătat că maimuţele nou-născute, private de contactul fizic cu mamele lor sau de contactul social cu alţii, dezvoltă profiluri anormale de stres şi devin sociopaţi violenţi.
Prescott a continuat aceste studii, cu o evaluare a culturilor şi civilizaţiilor umane, pe baza modului în care acestea îşi cresc copiii. El a descoperit că societăţile în care contactul fizic cu copiii era menţinut, copiii erau iubiţi, iar sexualitatea nu era reprimată, erau societăţi paşnice. În culturile paşnice, părinţii menţin un contact fizic prelungit cu copiii lor, cum ar fi purtarea bebeluşilor la piept sau în spate, în timpul zilei. Spre deosebire de acestea, în societăţile care îşi privează bebeluşii, copiii şi adolescenţii de atingerea prelungită sunt, în mod inevitabil, violente. Una dintre diferenţele existente între populaţii este că mulţi dintre copiii care sunt privaţi de atingerea fizică suferă de tulburări somato-senzoriale afective. Această afecţiune este caracterizată printr-o incapacitate de a suprima, fiziologic, nivelurile în creştere ale hormonilor de stres – situaţie care este un precursor al episoadelor de violenţă.”
69. „Pentru părinţii adoptivi şi cei neadoptivi deopotrivă mesajul este clar: Genele copiilor voştri reflectă doar potenţialul lor, nu şi destinul lor. Depinde de voi să le asiguraţi mediul care le permite să-şi dezvolte cel mai înalt potenţial.”
70. „Nimeni nu e reparat, până nu face efortul să se schimbe. Iată care este provocarea mea pentru voi. Daţi drumul temerilor nefondate şi aveţi grijă să nu implantaţi frici inutile şi credinţe despre limitare, în mintea subconştientă a copiilor voştri. Mai mult, nu acceptaţi mesajul fatalist al determinismului genetic. Puteţi să vă ajutaţi copiii să-şi atingă potenţialul şi vă puteţi schimba viaţa personală. Nu aţi rămas „căpătuiţi pe vecie" cu genele voastre.
Luaţi aminte la lecţiile despre dezvoltare şi protecţie ale celulelor şi aplicați-le la maxim ori de câte ori este posibil în viaţa voastră. Şi reţineţi că, la fiinţele omeneşti, creşterea este stimulată cel mai puternic nu de cea mai tare şcoală, de cea mai mare jucărie, sau de cel mai bine plătit loc de muncă. Cu mult înainte de biologia celulară şi de studiile pe copiii din orfelinate, părinţii conştienţi şi vizionarii, cum a fost Rumi, ştiau că, în ceea ce-i priveşte pe oameni, cel mai bun stimulent pentru creşterea copiilor şi dezvoltarea adulţilor este Iubirea.
O viaţă fără iubire nu are importanţă.
Iubirea e Apa Vieţii.
Bea-o până la fund, cu toată inima,
din tot sufletul.”
71. „Cel mai frumos şi mai profund sentiment pe care îl putem trăi este senzaţia a ceva miraculos. Aceasta este puterea ştiinţei adevărate.” (Albert Einstein)
72. „Regula filosofică şi ştiinţifică, cunoscută ca briciul lui Occatri. Această regulă spune că, atunci când sunt disponibile mai multe ipoteze pentru a explica un fenomen, ipoteza cea mai simplă şi care explică cele mai multe dintre observaţii este ipoteza cea mai probabilă şi ar trebui luată în considerare prima. Noua ştiinţă despre membrană – creierul magic – alături de principiile fizicii cuantice, ne oferă cea mai simplă explicaţie, valabilă nu doar pentru ştiinţa medicinii alopate, dar şi pentru filosofia şi practica medicinii complementare şi a vindecării spirituale. De asemenea, după mulţi ani în care am aplicat personal ştiinţa prezentată în această carte, pot să-i confirm puterea de a schimba vieţi.”
73. „Atunci când un fascicul de lumină albă trece printr-o prismă, structura cristalină a prismei produce difracţia luminii care, la ieşire, prezintă spectrul curcubeului. Fiecare culoare, deşi este o componentă a luminii albe, este văzută separat, datorită frecvenţei ei unice. Dacă inversăm acest proces şi proiectăm spectrul unui curcubeu prin cristal, frecvenţele separate se vor combina din nou şi vor forma un fascicul de lumină albă.”
74. „Geometria este o evaluare matematică a „modului în care părţi diferite ale unui lucru se potrivesc în relaţie unele cu altele". Până în 1975, singura geometrie care putea fi studiată era cea euclidiană, rezumată în vechiul text grecesc de treisprezece volume, Elementele lui Euclid, scris în jurul anului 300 î. Hr. Pentru studenţii cu vedere în spaţiu, geometria euclidiană e uşor de înţeles, pentru că se ocupă de structuri cum sunt cuburile, sferele şi conurile, care pot să fie cartografiate pe hârtie.
Însă geometria euclidiană nu se aplică în natură. De exemplu, nu poţi cartografia un copac, un nor sau un munte, folosind formulele matematice ale acestei geometrii. În natură cele mai multe structuri organice şi anorganice prezintă tipare mai neregulate şi care par haotice. Aceste imagini naturale pot fi create numai folosind o matematică descoperită recent, numită geometria fractalică. Matematicianul francez, Benoit Mandelbrot, a iniţiat domeniul matematicii şi geometriei fractalice, în 1975. Ca şi fizica cuantică, geometria fractalică (fracţională) ne obligă să luăm în considerare aceste tipare neregulate, într-o lume mai ciudată, cu forme curbe şi obiecte cu mai mult de trei dimensiuni.”
75. „Geometria fractalică subliniază relaţia dintre tipare într-o structură întreagă şi tiparele văzute ca părţi ale unei structuri. De exemplu, tiparul ramurilor pe o creangă seamănă cu tiparul crengilor care se formează din trunchi. Tiparul unui fluviu arată ca şi tiparul afluenţilor săi mai mici. În plămânii omului, tiparul fractalic al ramificaţiei de-a lungul bronhiilor se repetă în bronhiole, la dimensiuni mai mici. Arterele şi venele, precum şi sistemul nervos periferic prezintă şi ele tipare similare.
Oare imaginile repetitive, observate în natură, sunt simple coincidenţe? Cred că răspunsul este cu siguranţă „nu". Ca să explic de ce cred că geometria fractalică defineşte structura vieţii, am să revin la două idei.
În primul rând, după cum am subliniat de mai multe ori în această carte, istoria evoluţiei este istoria înălţării către o conştienţă mai vastă. În al doilea rând, studiind membrana, noi am definit complexul de proteine receptoare efectoare, ca fiind unitatea fundamentală de conştienţă inteligenţă. Ca urmare, cu cât un organism are mai multe proteine receptoare-efectoare (măslinele din modelul cu sandvişul de pâine cu unt), cu atât poate să fie mai conştient şi cu atât se află mai sus, pe scara evoluţiei.”
76. „Imaginaţi-vă o populaţie de miliarde de indivizi, care trăiesc sub un singur acoperiş, într-o stare de fericire continuă. O astfel de comunitate există – ea se numeşte corpul omenesc sănătos. În mod clar, comunităţile celulare funcţionează mai bine decât comunităţile omeneşti – în corpul nostru nu există celule lăsăte pe dinafară, sau fără casă. Asta, desigur, în afară de cazul în care comunitatea noastră celulară este într-o stare de profundă dizarmonie, astfel încât unele celule se retrag din cooperarea cu comunitatea. Cancerul reprezintă, în primul rând, celule fără casă şi fără loc de muncă, ce trăiesc pe seama celorlalte celule din comunitate.
Dacă oamenii ar copia stilul de viaţă al comunităţi lor sănătoase de celule, societățile noastre ar fi mai paşnice şi ar sprijini mai mult viaţa. Crearea unei astfel de comunităţi paşnice este o provocare, pentru că fiecare persoană percepe lumea într-un anumit mod. Astfel că, pe această planetă există, de fapt, şase miliarde de versiuni omeneşti de realitate – şi fiecare îşi percepe adevărul, propriu. Iar odată cu creşterea populaţiei, aceste versiuni încep să se ciocnească unele de altele.”
77. „În ciuda poziţiei noastre confortabile în lanţul trofic, noi suntem cei mai răi duşmani ai noştri. Mai mult decât orice alt animal, noi ne întoarcem împotriva noastră. Animalele de nivel inferior se întorc uneori împotriva lor însele, dar întâlnirile cele mai agresive dintre membrii aceleiaşi specii se limitează la atitudini, sunete şi mirosuri ameninţătoare, şi nu provoacă moartea. În populaţiile sociale – altele decât cele umane – cauza principală a violenţei în cadrul speciei este fie pentru procurarea aerului, a apei şi a hranei necesare supravieţuirii, fie când e vorba de selectarea partenerilor pentru perpetuarea speciei.”
În modul în care dogma explică schema de desfăşurare a vieţii, ADN-ul rămâne de departe în top, urmat de ARN. ARN-ul este copia la xerox şi de scurtă durată a ADN-ului. Ca atare, este cadrul fizic ce codifică secvenţa de aminoacizi care formează coloana vertebrală a unei proteine. Diagrama cu Supremaţia ADN-ului furnizează logica ce susţine Epoca Determinismului Genetic. Deoarece caracterul unui organism viu este definit de natura proteinelor sale, iar proteinele sale sunt codificate în ADN, atunci ar fi logic ca ADN-ul să reprezinte „prima cauză", sau determinantul primar al trăsăturilor unui organism.”
30. „ADN-ul reprezintă memoria de lungă durată a celulei, care se transferă de la o generaţie la alta. ARN-ul este o copie instabilă a moleculei de ADN şi reprezintă memoria activă folosită de celulă, ca machetă fizică, la sintetizarea proteinelor. Proteinele sunt componentele moleculare care asigură structura şi comportamentul celulelor. ADN-ul este implicat ca „sursă" ce controlează caracterul proteinelor celulei - de unde şi conceptul de supremaţie a ADN-ului, care, literalmente, înseamnă „prima cauză".”
31. „Faptul că celulele enucleate îşi păstrează funcţiile biologice, în absenţa genelor, nu este în niciun caz o descoperire nouă. Cu peste o sută de ani în urmă, specialiştii în embriologie, care lucrau cu metode clasice, îndepărtau în mod curent nucleul celulelor ovocite care se divizau, arătând că o singură ovocită enucleată se poate dezvolta la fel de repede ca şi blastulele – un stadiu embrionic ce constă din patruzeci sau mai multe celule. În prezent, celulele enucleate se folosesc în scopuri industriale, ca straturi „de alimentare" vii, în culturile de celule desemnate producţiei de vaccinuri antivirale.
Dacă nucleul şi genele acestuia nu sunt creierul celulei, atunci care anume este contribuţia ADN-ului la viaţa celulară? Celulele enucleate mor – nu pentru că şi-au pierdut creierul, ci pentru că şi-au pierdut capacităţile de reproducere. Fără capacitatea de a-şi reproduce părţile, celulele enucleate nu pot înlocui „cărămizile" de proteine deteriorate şi nici nu se pot replica. Astfel, nucleul nu este creierul celulei – nucleul este gonada celulei! Confundarea gonadei cu creierul este o greşeală de înţeles, pentru că ştiinţa întotdeauna a avut şi încă mai are un caracter patriarhal. Bărbaţii au fost adesea acuzaţi că gândesc cu gonadele lor, astfel că nu este pe de-a întregul surprinzător că, din greşeală, ştiinţa a confundat nucleul, cu creierul celulei!”
32. „Genele nu sunt destinul! Influenţele de mediu, inclusiv alimentaţia, stresul şi emoţiile, pot modifica aceste gene, fără a le modifica macheta de bază. Iar specialiştii în epigenetică au descoperit că aceste modificări pot fi transferate generaţiilor viitoare, la fel cum tiparele de ADN sunt transferate prin dubla spirală.”
33. „Alte studii au descoperit că mecanismele epigenetice sunt un factor într-o varietate de boli – printre care şi cancerul, bolile cardiovasculare şi diabetul. În realitate, doar 5% din pacienţii cu cancer şi cu boli cardiovasculare îşi pot atribui afecţiunea eredităţii. Deşi mass-media a făcut mare vâlvă la descoperirea genelor BRCA1 şi BRCA2 – genele cancerului la sân – ziarele de atunci nu au subliniat faptul că nouăzeci şi cinci la sută dintre cazurile de cancer la sân nu se datorează genelor moştenite. La un număr semnificativ de pacienţi cu cancer, tumorile maligne derivă din modificări epigenetice induse de mediu, nu din gene cu probleme.
Dovezile în domeniul epigeneticii au devenit atât de covârşitoare, încât unii oameni de ştiinţă, mai curajoşi, chiar îl invocă pe Jean Baptiste de Lamarck, batjocoritul evoluţionist care credea că trăsăturile dobândite ca urmare a influenţei mediului se pot transfera de la o generaţie la alta. În cartea lor Epigenetic Inheritance and Evolution – The Lamarckian Dimension, filosoafa Eva Jablonka şi bioloaga Marion Lamb scriau: „În ultimii ani, biologia moleculară a arătat că genomul este mult mai fluid şi mai reactiv la mediu, decât se presupunea înainte. De asemenea, s-a arătat că informaţia poate fi transmisă la moştenitori şi în alte moduri decât prin secvenţa de bază a ADN-ului.””
34. „La douăzeci de ani după ce primisem sfatul lui Irv Konigsberg, ca, aninci când văd că celulele se îmbolnăvesc, să analizez mai întâi mediul – în sfârşit, am înţeles. ADN-ul nu controlează sistemele biologice, iar nucleul în sine nu e creierul celulei. La fel ca mine şi ca voi, celulele sunt modelate în funcţie de mediul în care trăiesc. Cu alte cuvinte – e vorba despre mediu, prostule!”
35. „Funcţia membranei de a interacţiona „inteligent” cu mediul, pentru a produce comportamente, face ca aceasta să fie adevăratul creier al celulei. Să supunem şi membrana la acelaşi test pe care l-am aplicat nucleului. Atunci când distrugem membrana celulei, aceasta moare, aşa cum am muri şi noi, dacă ni s-ar îndepărta creierul. Chiar şi dacă lăsăm membrana intactă şi îi distrugem doar proteinele receptoare – lucru uşor de făcut în laborator, cu ajutorul unor enzime digestive – celula va suferi o „moarte cerebrală". Ea va intra în comă, pentru că nu mai primeşte semnalele de la mediu, care sunt necesare pentru funcţionarea ei. Celula mai intră în comă şi atunci când proteinele receptoare ale membranei rămân intacte, dar proteinele efectoare sunt imobilizate.”
36. „Ştiinţa medicală progresează mereu, însă organismele vii refuză cu încăpăţânare să se lase cuantificate. Oricâte descoperiri ar fi, legate de mecanica semnalelor chimice – inclusiv hormonii, citokinele (hormoni care controlează sistemul imunitar), factorii de creştere şi inhibitori ai tumorilor – ele nu pot să explice fenomenele paranormale. Vindecări spontane, fenomene extrasenzoriale, fapte uimitoare de forţă şi rezistenţă, capacitatea de a merge pe cărbuni încinşi fară a se arde, capacitatea acupuncturii de a micşora durerea prin deplasarea „chi"-ului prin corp şi multe alte fenomene paranormale sfidează biologia newtoniană.”
37. „După trei ani care au trecut foarte repede, noţiunea că atomul este cea mai mică particulă din univers era dată la o parte de descoperirea că atomul însuşi este făcut din elemente şi mai mici, subatomice. Chiar şi mai tulburătoare decât descoperirea acestor particule subatomice a fost revelaţia că atomii emit diverse „energii ciudate", cum ar fi razele X şi radioactivitatea. La începutul secolului al XX-lea, a apărut un nou tip de fizicieni, a căror misiune era să sondeze relaţia dintre energie şi structura materiei. După încă zece ani, fizicienii şi-au abandonat credinţa în universul newtonian material, deoarece au ajuns să înţeleagă că universul nu este făcut din materie suspendată în spaţiu gol, ci din energie.
Specialiştii în fizica cuantică au descoperit că atomii fizici sunt făcuţi din vârtejuri de energie, care se rotesc şi vibrează constant; fiecare atom este ca un titirez care se învârte în zig-zag şi radiază energie. Pentru că fiecare atom are semnătura lui energetică specifică (acest „zig-zag"), ansamblurile de atomi (moleculele), împreună, îşi radiază propriile tipare energetice de identificare. Astfel, orice structură materială din univers – inclusiv voi şi cu mine – radiază o semnătură energetică unică.”
38. „Vă amintiţi de modelele de atomi pe care le studiaţi la şcoală – cele care aveau mărgele şi rulmenţi şi se învârteau ca un sistem solar? Să punem imaginea aceea alături de structura „fizică" a unui atom, descoperită de fizicienii specialişti în fizica cuantică.
Nu, nu e o greşeală de tipar, atomii sunt făcuţi din energie invizibilă, nu din materie tangibilă!
Deci, în lumea noastră, substanţa materială (materia) apare din senin. Destul de ciudat, nu-i aşa? Ţineţi în mâini această carte fizică însă dacă ar fi să vă concentraţi pe substanţa materială a cărţii, cu un microscop atomic, aţi vedea că nu aveţi nimic în mâini. După cum se dovedeşte, noi, studenţii de la biologie, aveam dreptate în ceea ce priveşte un lucru – universul cuantic îţi suceşte minţile!”
39. „Universul este un tot indivizibil şi dinamic, în care energia şi materia sunt întreţesute atât de profund, încât este imposibil să le considerăm ca elemente independente.”
40. „Faptul că sistemele biologice sunt redundante complică şi mai mult chestiunea efectelor secundare ale medicamentelor. Aceleaşi semnale sau molecule de proteine pot să fie folosite simultan în diferite organe şi ţesuturi, unde să asigure funcţii comportamentale complet diferite. De exemplu, atunci când se prescrie un medicament pentru a corecta o disfuncţie pe o cale de semnalizare a inimii, medicamentul respectiv este transportat de sânge, în întregul organism. În mod neintenţionat, acest medicament „pentru inimă" poate să tulbure funcţionarea sistemului nervos, dacă şi creierul foloseşte componente ale căii de semnalizare pe care o ţinteşte el. Această redundanţă, deşi complică efectele medicamentelor recomandate de medic, este un alt rezultat remarcabil de eficient al evoluţiei. Organismele pluricelulare pot să supravieţuiască cu mult mai puţine gene decât credeau, odată, oamenii de ştiinţă, pentru că aceleaşi produse genetice (proteine) sunt folosite pentru o varietate de funcţii. Acest lucru este similar cu folosirea celor douăzeci şi şase de litere ale alfabetului, pentru a construi fiecare cuvânt din limba noastră (engleză).
În cercetările mele asupra vaselor sanguine la oameni, am avut experienţa la prima mână a limitelor pe care le impune existenţa unor căi de semnalizare redundante. În corp, histamina este un semnal chimic important, care iniţiază reacţia de stres a celulelor. Când histamina este prezentă în sângele care hrăneşte braţele şi picioarele, semnalul de stres produce pori mari de distanţare în pereţii vaselor de sânge. Deschiderea acestor găuri în peretele vasului de sânge este primul pas în lansarea unei reacţii inflamatorii la nivel local. Însă dacă se adaugă histamină în vasele de sânge din creier, acelaşi semnal histaminic măreşte fluxul nutritiv către neuroni, îmbunătăţindu-le creşterea şi funcţiile specializate. În perioade de stres, fluxul nutritiv crescut, semnalat de histamină, permite creierului să-şi accelereze activitatea, pentru a face faţă mai bine perceputei urgenţe iminente. Acesta este un exemplu de cum acelaşi semnal histaminic poate să creeze două efecte diametral opuse, în funcţie de locaţia unde este emis semnalul.
Una dintre cele mai ingenioase caracteristici ale sofisticatului sistem de semnalizare al corpului este specificitatea acestuia. Dacă aveţi pe braţ o iritaţie de la iedera otrăvitoare, mâncărimea irezistibilă este rezultatul eliberării de histamină, molecula semnal care activează reacţia inflamatore la alergenul din iederă. Deoarece nu este nevoie să aveţi mâncărimi pe tot corpul, histamina este eliberată doar în locul iritaţiei. La fel, atunci când o persoană are o experienţă de viaţă stresantă, eliberarea de histamină în creier măreşte fluxul sanguin la ţesuturile nervoase, susţinând procesele neurologice necesare pentru supravieţuire. Eliberarea de histamină în creier, pentru a face faţă comportamentelor de stres, este restricţionată şi nu duce la iniţierea de reacţii inflamatorii în alte părţi ale corpului. La fel ca şi Garda Naţională, histamina este desfăşurată numai acolo unde e nevoie de ea – şi atâta timp cât este nevoie.”
41. „Tratamentul de înlocuire cu hormoni sintetici s-a dovedit a avea efecte secundare tulburătoare, care duc la boli cardiovasculare şi la disfuncţii neuronale, cum ar fi atacuri cerebrale.
Efectele secundare ale medicamentelor, de felul celor care contribuie la controversa legată de tratamentul cu hormoni, reprezintă motivul esenţial pentru care una dintre cauzele principale ale mortalităţii sunt bolile iatrogene, adică bolile rezultate în urma tratamentelor medicale. Conform estimărilor conservatoare publicate în Journal of the American Medical Association, bolile iatrogene reprezintă cea de a treia cauză de deces în ţară (SUA). Peste 120.000 de oameni mor în fiecare an, în urma efectelor adverse ale medicaţiilor prescrise. Cu toate acestea, anul trecut, un nou studiu, bazat pe rezultatele unei monitorizări a statisticilor guvernului pe durata a zece ani, a publicat cifre încă şi mai deprimante. Concluzia acestui studiu este că, de fapt, bolile iatrogene sunt principala cauză de deces în Statele Unite, iar reacţiile adverse la medicamentele prescrise provoacă peste 300.000 de decese pe an.”
42. „Însă oricât de mult aş admira înţelepciunea străveche a medicinii orientale, nu vreau să dau în doctorii occidentali, care prescriu cantităţile masive de medicamente ce contribuie la moartea profesiunii de îngrijire a sănătăţii. Doctorii în medicină sunt prinşi între un ciocan intelectual şi o nicovală a corporaţiilor; ei sunt pioni în uriaşul complex industrial medical. Capacităţile lor de vindecare sunt împiedicate de o educaţie medicală arhaică, bazată pe un Univers newtonian, format numai din materie. Din păcate, acea filosofie nu mai e la modă, de acum şaptezeci şi cinci de ani, când fizicienii au adoptat oficial mecanica cuantică şi au recunoscut că, de fapt, Universul este făcut din energie.”
43. „Corporaţiile farmaceutice ne-au programat să devenim o naţiune de drogaţi care iau medicamente prescrise pe reţetă, cu rezultate tragice. Trebuie să ne dăm un pas înapoi şi să incorporăm descoperirile fizicii cuantice în biomedicină, astfel încât să putem crea un nou sistem medical, mai sigur, care să fie acordat la legile Naturii.”
44. „Planetele încă se mai mişcă pe căile pe care le-a prezis matematica newtoniană. Diferenţa dintre cele două tipuri de fizică este că mecanica cuantică se aplică mai exact la tărâmurile moleculare şi atomice, pe când legile newtoniene se aplică unor niveluri superioare de organizare, cum ar fi sistemele de organe, oameni sau populaţii de oameni. Manifestarea unei boli, cum ar fi cancerul, poate apărea la nivel macro, atunci când se poate vedea şi simţi o tumoare. Însă procesele care au provocat cancerul au fost iniţiate la nivel molecular, în cadrul celulelor urmaşe afectate. De fapt, cele mai multe disfuncţii biologice (cu excepţia rănilor datorate traumatismelor fizice) încep la nivelul moleculelor şi ionilor din celule. Astfel, este clară necesitatea unei biologii care să integreze deopotrivă, atât mecanica newtoniană, cât şi pe cea cuantică.”
45. „În anul 2000, un articol scris de V. Pophristic şi L. Goodman, publicat în revista Nature, dezvăluia faptul că legile fizicii cuantice – nu legile newtoniene – controlează mişcările generatoare de viaţă ale unei molecule.”
46. „Industria farmaceutică – un domeniu de trilioane de dolari – îşi cheltuieşte fondurile pentru cercetare, căutând glonţul magic sub forma unor substanţe chimice, pentru că pastilele înseamnă bani.”
47. „Medicamentele farmaceutice suprimă simptomele corpului, însă nu abordează aproape niciodată cauza problemei.”
48. „Gândurile consumă energie, la fel de mult ca şi alergatul la maraton.”
49. „În secolul al XVII-lea, Rene Descartes a respins ideea că mintea influenţează caracterul fizic al corpului. Ideea lui Descartes era că, în timp ce corpul fizic este făcut din materie, mintea este făcută dintr-o substanţă neidentificată – dar care, în mod clar, este imaterială. Pentru că nu a putut să identifice natura minţii, Descartes a lăsat în urmă o ghicitoare filosofică de nerezolvat: de vreme ce numai materia poate să afecteze materia, cum poate o minte imaterială să fie „conectată" la un corp material? Mintea non-fizică pe care o avea în vedere Descartes a fost definită, popular, ca „fantoma din maşină”, după denumirea folosită de Gilbert Ryle acum cincizeci de ani, în cartea sa The Mind Concept. Biomedicina tradiţională – a cărei structură ştiinţifică se bazează pe un univers newtonian, care este doar material – a adoptat şi ea separarea dintre minte şi corp, propusă de Descartes. Medical vorbind, ar fi mai uşor de reparat un corp mecanic, fără a mai fi nevoie să ne ocupăm şi de băgăcioasa „fantomă”.”
50. „Problema e că nu pot exista excepţii de la o teorie; pur şi simplu, excepţiile înseamnă că teoria nu este întru totul corectă.”
51. „Cred că motivul pentru care mintea a fost dată la o parte atât de neglijent în medicină nu e doar rezultatul unei gândiri dogmatice, ci şi al unor considerente financiare. Dacă puterea minţii voastre poate vindeca un corp bolnav, de ce să mergeți la doctor şi – mai important – de ce să mai cumpăraţi medicamente? De fapt, m-a întristat să aflu de curând că firmele de medicamente studiază pacienţii care reacţionează la pastilele placebo, de zahăr, cu scopul de a-i elimina din testele clinice iniţiale, în mod inevitabil, producătorii din industria farmaceutică sunt tulburaţi de faptul că, în cele mai multe teste clinice ale lor, placebo-urile, medicamentele „false", se dovedesc a fi la fel de eficiente ca şi cocktailurile lor chimice, atât de atent prelucrate.
Deşi companiile de medicamente insistă că nu încearcă să faciliteze aprobarea unor medicamente ineficiente, este clar că eficienţa pastilelor placebo este o ameninţare pentru industria farmaceutică. Mesajul companiilor de medicamente îmi este clar: dacă nu poţi să depăşeşti concurenţa pastilelor placebo prin metode cinstite –pur şi simplu, elimin-o!
Faptul că cei mai mulţi dintre doctori nu sunt învăţaţi să ia în considerare impactul efectului placebo este o ironie, pentru că există istorici care susţin cu dovezi că, în mare parte, istoria medicinii este istoria efectului placebo. În cea mai mare parte a istoriei medicale, doctorii nu au avut metode eficiente de luptă împotriva bolilor. Câteva dintre tratamentele mai renumite, pe care medicina le prescria odinioară sunt luarea de sânge, tratarea rănilor cu arsenic şi proverbialul remediu bun la toate, uleiul de şarpe cu clopoţel. Fără îndoială că unii pacienţi – iar după unele estimări conservatoare, o treime din populaţie este deosebit de susceptibilă la puterea de vindecare a efectului placebo – s-au făcut mai bine cu acele tratamente. În lumea de azi, când un doctor îmbrăcat cu halat alb aplică medicaţia cu o atitudine plină de autoritate, pacienţii pot să creadă că tratamentul funcţionează şi chiar aşa se şi întâmplă, fie că este vorba de un medicament adevărat, sau de o pastilă de zahăr.”
52. „Un studiu al Facultăţii de Medicină Baylor, publicat în 2002 în New England Journal of Medicine, a evaluat intervenţia chirurgicală la pacienţii cu dureri severe şi incapacitante la genunchi. Autorul principal al studiului, Dr. Bruce Moseley, „ştia" că intervenţia chirurgicală la genunchi le este de ajutor pacienţilor săi: „Toţi chirurgii buni ştiu că, în ceea ce priveşte chirurgia, nu există efect placebo". Însă Moseley încerca să înţeleagă ce parte anume din intervenţia chirurgicală le aduce uşurare pacienţilor săi.
Pacienţii incluşi în studiu au fost împărţiţi în trei grupuri. La un grup, Moseley a îndepărtat cartilajul deteriorat de la genunchi. La un alt grup, a spălat rotula, îndepărtând materialul despre care se credea că este cauza efectului inflamator. Ambele metode sunt tratamente standard pentru artrita la genunchi. Cel de-al treilea grup a avut parte de o intervenţie chirurgicală „falsă". Pacientul era sedat, Moseley făcea trei incizii standard, iar apoi vorbea şi se comporta ca şi cum ar fi fost într-o operaţie – chiar stropea cu apă sărată într-un vas, pentru a simula sunetul procedurii de spălare a genunchiului. După patruzeci de minute, Moseley sutura inciziile, la fel cum ar fi făcut şi în cazul unei intervenţii chirurgicale normale. La toate grupurile a fost prescrisă aceeaşi schemă de îngrijire postoperatorie, care includea şi un program de exerciţii.
Rezultatele au fost şocante. Da, după cum era de aşteptat, starea pacienţilor din grupurile cărora li s-a făcut intervenţie chirurgicală s-a îmbunătăţit. Însă şi starea pacienţilor din grupul placebo s-a îmbunătăţit, la fel de mult ca a celor din celelalte două grupuri! În ciuda faptului că în fiecare an se fac şase sute cincizeci de mii de operaţii chirurgicale pentru artrită la genunchi, la un cost de aproximativ cinci mii de dolari fiecare, lui Moseley îi erau clare rezultatele: „Aptitudinile mele de chirurg nu le-au adus niciun beneficiu acestor pacienţi. Tot beneficiul intervenţiei chirurgicale pentru osteoartrită la genunchi a fost rezultatul efectului placebo.”
Programele de ştiri de la televizor au ilustrat grafic uimitoarele rezultate. Materialele filmate arătau membrii grupului placebo mergând şi jucând baschet – pe scurt, făcând ceea ce înainte de „operaţie" spuneau că nu pot face. Vreme de doi ani, pacienţii din acest grup nu au ştiut că li se făcuse o operaţie falsă. Un membru al grupului placebo, Tim Perez, care înainte de operaţie mergea în baston, acum poate să joace baschet cu nepoţii lui. În declaraţia pe care a făcut-o pentru canalul de televiziune Discovery Health, el a rezumat întreaga temă a acestei cărţi, astfel: „Orice e posibil în lumea asta, dacă îţi pui mintea. Ştiu că mintea omului poate să facă minuni”.”
Alte studii au arătat puterea efectului placebo şi în tratarea altor boli, printre care astmul şi boala Parkinson. Tratamentele placebo sunt vedete între tratamentele pentru depresie, în aşa măsură, încât psihiatrul Walter Brown, de la Facultatea de Medicină a Universităţii Brown, a propus pastilele placebo, ca prim tratament pentru pacienţii cu depresie uşoară sau moderată. Pacienţilor li se spunea că primesc un remediu care nu conţine niciun ingredient activ, însă acest lucru nu ar trebui să micşoreze eficienţa pastilei. Studiile sugerează că pastilele placebo funcţionează, chiar şi atunci când oamenii ştiu că nu li se administrează un medicament.
O indicaţie despre puterea efectului placebo ne vine şi dintr-un raport al Departamentului Statelor Unite pentru Sănătate. Raportul concluzionează că jumătate dintre pacienţii cu depresii severe, care iau medicamente, prezintă ameliorări – faţă de 32% dintre pacienţii trataţi cu placebo. Chiar şi această indicaţie impresionantă ar putea să fie o subestimare a puterii efectului placebo, deoarece mulţi participanţi Ia studiu îşi dau seama că iau medicamentul adevărat, fiindcă suferă efecte secundare care nu apar la cei ce iau pastila placebo. Odată ce pacienţii îşi dau seama că li s-a administrat medicamentul – adică, de îndată ce încep să creadă că iau pastila cea adevărată, ei devin şi mai susceptibili la efectul placebo.
Dată fiind puterea efectului placebo, nu e de mirare că industria medicamentelor antidepresive, cu o cifră de afaceri de 8,2 miliarde de dolari, se simte atacată de criticii care acuză companiile de medicamente că fac o reclamă exagerată a efectelor acestor medicamente, într-un articol publicat în 2002, în revista Prevenire şi Tratament, a Asociaţiei Psihologice Americane, sub titlul „Noile medicamente ale împăratului”, profesorul de psihologie Irving Kirsch, de la Universitatea Connecticut, a descoperit că optzeci la sută din efectul antidepresivelor, măsurat în testele clinice, ar putea fi atribuit efectului placebo.
În anul 2001, Kirsch a fost nevoit să invoce Legea libertăţii informaţiei, pentru a obţine informaţii despre testele clinice făcute pe principalele antidepresive: aceste rezultate nu erau disponibile la Administraţia pentru Alimente şi Medicamente. Datele arată că, în peste jumătate dintre testele clinice efectuate pentru şase dintre principalele antidepresive, medicamentele nu au înregistrat rezultate mai bune decât pastilele placebo, din zahăr. Iar într-un interviu pentru canalul de televiziune Discovery Health, Kirsch remarca; „Diferenţa dintre reacţia la medicamente şi reacţia la placebo a fost de mai puţin de două puncte, în medie, pe această scală clinică de la cincizeci, la şaizeci de puncte. Este o diferenţă foarte mică în termeni clinici, această diferenţă e absolut nesemnificativă.”
Un alt lucru interesant cu privire la eficacitatea antidepresivelor este că, de-a lungul anilor, ele au înregistrat rezultate din ce în ce mai bune – ceea ce sugerează că efectul lor placebo se datorează în parte, marketingului iscusit. Cu cât mai mult era trâmbiţat miracolul antidepresivelor în mass-media şi în reclame, cu atât mai eficiente deveneau acestea.
Credinţele sunt contagioase! Acum trăim într-o cultură în care oamenii cred că antidepresivele funcţionează - şi atunci, ele chiar funcţionează.
O doamnă din California, Janis Schonfeld, care era designer de interior şi care a participat la testele clinice pentru eficacitatea medicamentului Effexor, în 1997, a fost la fel de „uimită" ca şi Perez, când a aflat că lua pastile placebo. Nu numai că pastilele o scăpaseră de depresia care o chinuise vreme de peste treizeci de ani, dar tomografiile făcute pe durata studiului au arătat că activitatea cortexului ei în zona prefrontală se îmbunătăţise mult. Îmbunătăţirile nu erau „doar în mintea ei". Când mintea se schimbă, ea afectează în mod absolut sistemele biologice. Schonfeld a suferit şi de greaţă – un efect secundar obişnuit al Effexorului. Ea este exemplul tipic de pacient a cărui stare se îmbunătăţeşte cu tratamentul placebo, iar apoi află că nu i se administrase medicamentul adevărat – femeia a fost convinsă că doctorii făcuseră o greşeală la etichetare, pentru că ea „ştia" sigur că i se administrase acel medicament. A insistat ca cercetătorii să-şi verifice însemnările de două ori, ca să fie absolut siguri că nu i se administrase medicamentul adevărat.”
53. „Cazuri tulburătoare de nocebo sugerează că doctorii, părinţii şi învăţătorii pot să distrugă speranţa, programându-vă să credeţi că sunteţi neputincioşi.
Credinţele noastre pozitive şi negative nu au impact numai asupra sănătăţii, ci şi asupra tuturor aspectelor din viaţa noastră. Henry Ford avea dreptate în ceea ce priveşte eficienţa liniilor de asamblare – şi avea dreptate cu privire la puterea minţii: „Dacă crezi că poţi, sau dacă crezi că nu poţi... ai dreptate.””
54. „Ideea pe care vreau să o transmit este că putem să alegem ceea ce vedem. Putem să ne filtrăm viaţa prin credinţe colorate în roz, care să ne ajute corpul să se dezvolte, sau putem să folosim un filtru întunecat, care transformă totul în negru şi ne face corpul/mintea mai susceptibil la boală.
Putem să trăim o viaţă de frică, sau una de iubire. Alegerea e a noastră!
Însă pot să vă spun cu siguranţă că, dacă alegeţi să vedeţi o lume plină de iubire, corpul vostru va reacţiona dezvoltându-se sănătos. Dacă alegeţi să credeţi că trăiţi într-o lume întunecată, plină de frică, sănătatea corpului vostru va fi compromisă, căci, la nivel fiziologic, vă veţi retrage într-o reacţie de protecţie.
Să învăţăm cum să ne folosim mintea, pentru a promova dezvoltarea reprezintă secretul vieţii – de aceea am şi numit această carte, Biologia credinţei. Desigur că secretul vieţii nu este deloc secret. Învăţători cum au fost Buddha şi Iisus ne spun aceeaşi poveste, de mii de ani încoace. Acum, ştiinţa arată şi ea în aceeaşi direcţie. Nu genele, ci credinţele noastre sunt cele care ne controlează viaţa...”
55. „Nu e nimic rău să mergi prin viaţă, purtând proverbialii ochelari roz.”
56. „Gândurile pozitive sunt o cerinţă biologică pentru o viaţă fericită şi sănătoasă.
Ca să folosesc cuvintele lui Mahatma Gandhi:
Credinţele tale devin gândurile tale,
Gândurile tale devin cuvintele tale,
Cuvintele tale devin acţiunile tale,
Acţiunile tale devin obiceiurile tale,
Obiceiurile tale devin valorile tale,
Valorile tale devin destinul tău.”
57. „La organismele pluricelulare, comportamentele de creştere/protecţie sunt controlate de sistemul nervos. Este treaba sistemului nervos să monitorizeze semnalele din mediu, să le interpreteze şi să organizeze reacţiile comportamentale corespunzătoare. Într-o comunitate pluricelulară, sistemul nervos este ca şi guvernul care organizează activităţile cetăţenilor săi – celulele. Atunci când sistemul nervos recunoaşte în mediu un factor de stres ameninţător, el alertează comunitatea de celule cu privire la pericolul iminent.”
58. „Adevărul este simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost.”
59. „Sistemul HPS este un mecanism fantastic pentru a face faţă stresului acut însă acest sistem de protecţie nu a fost proiectat pentru a fi activ, în mod continuu. În lumea de astăzi, cele mai multe dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt sub forma unor „ameninţări” acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. În mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi la comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă tot pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat al hormonilor de stres.”
60. „Trăim într-o lume a comenzii: „Fiţi gata" şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.
Într-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tip Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară, în regiunea creierului numită hipocampus – o parte a sistemuIui nervos care este implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocampus îşi reluau diviziunea celulară, atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu şi altele pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic", care afectează producţia de substanţe semnal de monoamină din creier – mai ales a serotoninei. Dacă ar fi fost atât de simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.”
61. „Nu avem de ce să ne fie frică de altceva, decât de frica însăşi". (Franklin D. Roosevelt)
62. „Recunoaşterea rolului pe care îl joacă mediul prenatal în crearea bolii ne obligă la o reconsiderare a determinismului genetic. Nathanielsz scrie: „Există din ce în ce mai multe dovezi că programarea sănătăţii pentru întreaga viaţă, de către condiţiile din pântece, este la fel de importantă – dacă nu mai importantă decât genele noastre în determinarea performanţei noastre mentale şi fizice. Miopia genetică este termenul care descrie viziunea atotcuprinzătoare din prezent, în care sănătatea şi destinul în viaţă sunt controlate numai de genele noastre... Spre deosebire de relativul fatalism al miopiei genetice, înţelegerea mecanismelor care stau la baza programării prin calitatea vieţii intrauterine ne poate ajuta să asigurăm un start mai bun în viaţă copiilor noştri şi copiilor lor.””
63. „De asemenea, mintea conştientă poate să gândească înainte şi înapoi în timp, în timp ce mintea subconştientă funcţionează întotdeauna în momentul prezent. Atunci când mintea conştientă este ocupată să viseze cu ochii deschişi, să creeze planuri de viitor sau să revadă experienţe trecute, mintea subconştientă este întotdeauna la datorie, administrând în mod eficient comportamentele de care este nevoie în clipa respectivă, fără ca supravegherea conştientă să fie necesară.”
64. „Cu toţii cunoaşteţi expresia: „Pe când erai doar o sclipire în ochii părinţilor tăi". O expresie care invocă fericirea părinţilor iubitori, care doresc cu adevărat să conceapă un copil.”
65. „Este o diferenţă dacă suntem concepuţi în iubire, în grabă sau în ură şi dacă mama doreşte sau nu să fie însărcinată. Părinţii se descurcă mai bine, atunci când trăiesc într-un mediu calm şi stabil, fără dependenţe şi sprijiniţi de familie şi prieteni.”
66. „Lecţia pentru cei care doresc să fie părinţi este că pot reduce în mod radical inteligenţa copilului, pur şi simplu prin felul în care abordează sarcina. Aceste modificări ale coeficientului de inteligenţă nu sunt accidente, ci sunt direct legate de modificările fluxului sanguin la nivelul creierului, sub influenţa stresului.”
67. „Un exemplu minunat al eficienţei unei atitudini conştiente în programarea părintească este jucătorul de golf supervedetă, Uger Woods. Deşi tatăl său nu a reuşit să joace bine golf, a făcut toate eforturile ca Tiger să beneficieze de un mediu plin de oportunităţi, care săi dezvolte şi să-i accentueze mentalitatea, aptitudinile, atitudinile şi concentrarea unui jucător maestru. Fără îndoială că succesul lui Uger se leagă strâns şi de filosofia budistă, care a reprezentat contribuţia mamei sale. Într-adevăr, genele sunt importante – dar importanţa lor este realizată numai prin influenţa unei atitudini conştiente de părinte şi prin multitudinea de oportunităţi pe care le oferă mediul.”
68. „Un studiu făcut de Mary Carlson – neurobiolog la Facultatea de Medicină din Harvard – pe copiii orfani din România, a concluzionat că lipsa de atingere şi de atenţie din orfelinatele româneşti şi serviciile de proastă calitate din centrele de zi au împiedicat creşterea copiilor şi le-au afectat comportamentul, în mod negativ. Carlson, care a studiat şaizeci de copii români, cu vârste între câteva luni şi trei ani, a măsurat nivelul de cortizon al copiilor, analizând mostre din saliva acestora. Cu cât un copil era mai stresat – lucru determinat de nivelul de cortizon din sânge, mai ridicat decât cel normal – cu atât mai slabă era performanţa generală a copilului.
Carlson şi alţii au făcut cercetări şi pe maimuţe şi pe şobolani, demonstrând legăturile esenţiale dintre atingere, secreţia hormonului de stres şi dezvoltarea socială. Studiile lui James W. Prescott – fost director al secţiei pentru Sănătate Umană şi Dezvoltarea Copilului, de la Institutul Naţional de Sănătate – au arătat că maimuţele nou-născute, private de contactul fizic cu mamele lor sau de contactul social cu alţii, dezvoltă profiluri anormale de stres şi devin sociopaţi violenţi.
Prescott a continuat aceste studii, cu o evaluare a culturilor şi civilizaţiilor umane, pe baza modului în care acestea îşi cresc copiii. El a descoperit că societăţile în care contactul fizic cu copiii era menţinut, copiii erau iubiţi, iar sexualitatea nu era reprimată, erau societăţi paşnice. În culturile paşnice, părinţii menţin un contact fizic prelungit cu copiii lor, cum ar fi purtarea bebeluşilor la piept sau în spate, în timpul zilei. Spre deosebire de acestea, în societăţile care îşi privează bebeluşii, copiii şi adolescenţii de atingerea prelungită sunt, în mod inevitabil, violente. Una dintre diferenţele existente între populaţii este că mulţi dintre copiii care sunt privaţi de atingerea fizică suferă de tulburări somato-senzoriale afective. Această afecţiune este caracterizată printr-o incapacitate de a suprima, fiziologic, nivelurile în creştere ale hormonilor de stres – situaţie care este un precursor al episoadelor de violenţă.”
69. „Pentru părinţii adoptivi şi cei neadoptivi deopotrivă mesajul este clar: Genele copiilor voştri reflectă doar potenţialul lor, nu şi destinul lor. Depinde de voi să le asiguraţi mediul care le permite să-şi dezvolte cel mai înalt potenţial.”
70. „Nimeni nu e reparat, până nu face efortul să se schimbe. Iată care este provocarea mea pentru voi. Daţi drumul temerilor nefondate şi aveţi grijă să nu implantaţi frici inutile şi credinţe despre limitare, în mintea subconştientă a copiilor voştri. Mai mult, nu acceptaţi mesajul fatalist al determinismului genetic. Puteţi să vă ajutaţi copiii să-şi atingă potenţialul şi vă puteţi schimba viaţa personală. Nu aţi rămas „căpătuiţi pe vecie" cu genele voastre.
Luaţi aminte la lecţiile despre dezvoltare şi protecţie ale celulelor şi aplicați-le la maxim ori de câte ori este posibil în viaţa voastră. Şi reţineţi că, la fiinţele omeneşti, creşterea este stimulată cel mai puternic nu de cea mai tare şcoală, de cea mai mare jucărie, sau de cel mai bine plătit loc de muncă. Cu mult înainte de biologia celulară şi de studiile pe copiii din orfelinate, părinţii conştienţi şi vizionarii, cum a fost Rumi, ştiau că, în ceea ce-i priveşte pe oameni, cel mai bun stimulent pentru creşterea copiilor şi dezvoltarea adulţilor este Iubirea.
O viaţă fără iubire nu are importanţă.
Iubirea e Apa Vieţii.
Bea-o până la fund, cu toată inima,
din tot sufletul.”
71. „Cel mai frumos şi mai profund sentiment pe care îl putem trăi este senzaţia a ceva miraculos. Aceasta este puterea ştiinţei adevărate.” (Albert Einstein)
72. „Regula filosofică şi ştiinţifică, cunoscută ca briciul lui Occatri. Această regulă spune că, atunci când sunt disponibile mai multe ipoteze pentru a explica un fenomen, ipoteza cea mai simplă şi care explică cele mai multe dintre observaţii este ipoteza cea mai probabilă şi ar trebui luată în considerare prima. Noua ştiinţă despre membrană – creierul magic – alături de principiile fizicii cuantice, ne oferă cea mai simplă explicaţie, valabilă nu doar pentru ştiinţa medicinii alopate, dar şi pentru filosofia şi practica medicinii complementare şi a vindecării spirituale. De asemenea, după mulţi ani în care am aplicat personal ştiinţa prezentată în această carte, pot să-i confirm puterea de a schimba vieţi.”
73. „Atunci când un fascicul de lumină albă trece printr-o prismă, structura cristalină a prismei produce difracţia luminii care, la ieşire, prezintă spectrul curcubeului. Fiecare culoare, deşi este o componentă a luminii albe, este văzută separat, datorită frecvenţei ei unice. Dacă inversăm acest proces şi proiectăm spectrul unui curcubeu prin cristal, frecvenţele separate se vor combina din nou şi vor forma un fascicul de lumină albă.”
74. „Geometria este o evaluare matematică a „modului în care părţi diferite ale unui lucru se potrivesc în relaţie unele cu altele". Până în 1975, singura geometrie care putea fi studiată era cea euclidiană, rezumată în vechiul text grecesc de treisprezece volume, Elementele lui Euclid, scris în jurul anului 300 î. Hr. Pentru studenţii cu vedere în spaţiu, geometria euclidiană e uşor de înţeles, pentru că se ocupă de structuri cum sunt cuburile, sferele şi conurile, care pot să fie cartografiate pe hârtie.
Însă geometria euclidiană nu se aplică în natură. De exemplu, nu poţi cartografia un copac, un nor sau un munte, folosind formulele matematice ale acestei geometrii. În natură cele mai multe structuri organice şi anorganice prezintă tipare mai neregulate şi care par haotice. Aceste imagini naturale pot fi create numai folosind o matematică descoperită recent, numită geometria fractalică. Matematicianul francez, Benoit Mandelbrot, a iniţiat domeniul matematicii şi geometriei fractalice, în 1975. Ca şi fizica cuantică, geometria fractalică (fracţională) ne obligă să luăm în considerare aceste tipare neregulate, într-o lume mai ciudată, cu forme curbe şi obiecte cu mai mult de trei dimensiuni.”
75. „Geometria fractalică subliniază relaţia dintre tipare într-o structură întreagă şi tiparele văzute ca părţi ale unei structuri. De exemplu, tiparul ramurilor pe o creangă seamănă cu tiparul crengilor care se formează din trunchi. Tiparul unui fluviu arată ca şi tiparul afluenţilor săi mai mici. În plămânii omului, tiparul fractalic al ramificaţiei de-a lungul bronhiilor se repetă în bronhiole, la dimensiuni mai mici. Arterele şi venele, precum şi sistemul nervos periferic prezintă şi ele tipare similare.
Oare imaginile repetitive, observate în natură, sunt simple coincidenţe? Cred că răspunsul este cu siguranţă „nu". Ca să explic de ce cred că geometria fractalică defineşte structura vieţii, am să revin la două idei.
În primul rând, după cum am subliniat de mai multe ori în această carte, istoria evoluţiei este istoria înălţării către o conştienţă mai vastă. În al doilea rând, studiind membrana, noi am definit complexul de proteine receptoare efectoare, ca fiind unitatea fundamentală de conştienţă inteligenţă. Ca urmare, cu cât un organism are mai multe proteine receptoare-efectoare (măslinele din modelul cu sandvişul de pâine cu unt), cu atât poate să fie mai conştient şi cu atât se află mai sus, pe scara evoluţiei.”
76. „Imaginaţi-vă o populaţie de miliarde de indivizi, care trăiesc sub un singur acoperiş, într-o stare de fericire continuă. O astfel de comunitate există – ea se numeşte corpul omenesc sănătos. În mod clar, comunităţile celulare funcţionează mai bine decât comunităţile omeneşti – în corpul nostru nu există celule lăsăte pe dinafară, sau fără casă. Asta, desigur, în afară de cazul în care comunitatea noastră celulară este într-o stare de profundă dizarmonie, astfel încât unele celule se retrag din cooperarea cu comunitatea. Cancerul reprezintă, în primul rând, celule fără casă şi fără loc de muncă, ce trăiesc pe seama celorlalte celule din comunitate.
Dacă oamenii ar copia stilul de viaţă al comunităţi lor sănătoase de celule, societățile noastre ar fi mai paşnice şi ar sprijini mai mult viaţa. Crearea unei astfel de comunităţi paşnice este o provocare, pentru că fiecare persoană percepe lumea într-un anumit mod. Astfel că, pe această planetă există, de fapt, şase miliarde de versiuni omeneşti de realitate – şi fiecare îşi percepe adevărul, propriu. Iar odată cu creşterea populaţiei, aceste versiuni încep să se ciocnească unele de altele.”
77. „În ciuda poziţiei noastre confortabile în lanţul trofic, noi suntem cei mai răi duşmani ai noştri. Mai mult decât orice alt animal, noi ne întoarcem împotriva noastră. Animalele de nivel inferior se întorc uneori împotriva lor însele, dar întâlnirile cele mai agresive dintre membrii aceleiaşi specii se limitează la atitudini, sunete şi mirosuri ameninţătoare, şi nu provoacă moartea. În populaţiile sociale – altele decât cele umane – cauza principală a violenţei în cadrul speciei este fie pentru procurarea aerului, a apei şi a hranei necesare supravieţuirii, fie când e vorba de selectarea partenerilor pentru perpetuarea speciei.”
