Antimuza

I. SCRISORILE PIERDUTE (I.L.C în două acte)

1. „Iordache: N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva. D. Nae – Girimea, nu Cațavencu -, știi, mai galant, i-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușe afară...”

2. „Trahanache: A! Ce coruptă soțietate!... nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltaieri în scrisoare, vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! Zice: „Tatițo, unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!... Auzi d-ta mișelie, infamie”.”
3. „Mița: La d-ta... nu poate fi ca la mine... La mine e chestiune de traducere.”
4. „Mitică: Cine știe dacă nemeresc să mă adresez în mulțime cuiva de aceeași părere cu mine; și-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înțelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeași părere, ori și mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, ești în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine, așadar, să mă retrag discret într-un colț. Și să tac. Să stau în berărie și să aștept să pice ediția de seară a ziarelor politice...”
5. „Moftangiul felicită România în cazul întâi, o deplânge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubește până la nebunie. Mai e moftangiul savant. Culmea moftangiului savant: a-și comanda statuia în viață și a prezida la inaugurarea ei și la apoteozarea acestui mare luptător național în ogorul științei române! Important bărbat – bărbat serios. Membru în toate societățile culturale naționale și internaționale. Dacă nu e încă în Academie, are să fie.”
6. „Leonida: Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe „Aurora Democratică”, să văz cum mai merge țara.”
7. „Leonida: Dar, când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!...”
8. „Leonida: Ce-am avut și ce-am pierdut!”
9. „Mița (citește): „Angel radios! de când te-am văzut întâia dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul rațiunii... Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o pozițiune pitorească și mizericordioasă și sufăr peste poate. Al tău pentru o eternitate și per toujours. Rică Venturiano.””
10. „Mița: Eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce și pe mine, amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu i-am fost întotdeauna fidea.”
11. „Farfuridi: Trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi...”
12. „Pristanda: „...A mânca poporul mai ales, este o greșală neiertată, ba putem zice chiar o crimă...””
13. „Cațavencu: Or, mai întâi și-ntâi istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este așa, cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe.”
14. „Cațavencu: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”
15. „Leonida: ... strada Pacienții numărul 13.”

II. AVANT DE MOURIR

1. „Ovidiu: Nu mai am timp pentru supărări. Nici pentru bucurii, de altfel.”
2. „Ovidiu: Te înfierbânți ca un ceainic fără apă.”
3. „Magda: Tangoul e, de fapt, povestea vieții.”
4. „Ovidiu: Tangoul este unicul dans în care femeia te poate nenoroci.”
5. „Ovidiu: A te ruga înseamnă a te regândi pe tine însuți.”
6. „Magda: Ești un ceainic, Ovidiu. Fără mâner.”
7. „Ovidiu: Un bărbat și o femeie – prieteni? O minciună gogonată, învelită-n ciocolată...”
8. „Ovidiu: Dacă am ajuns să ne urâm de moarte, ce rost mai are viața? Îmbracă-te!”
9. „Magda: Fiindcă orice om trebuie să moară acasă.”
10. „Magda: Știi tu... Un gând trist care dansează.”

III. FOTOGRAFI ȘI CLOVNI INVIZIBILI (clișee și parodii)

1. „La urma urmei, orice text e doar un pretext.”
2. „Îl țineți minte pe tipul care zicea că atunci când termini de scris un text să nu-l dai soției să-l citească , ci unui prieten? Avea dreptate. Prietenul citește cu ochii literaturii, soția – cu ochii familiei rănite. Din păcate, n-au mai rămas scriitori adevărați care să înțeleagă acest lucru. Au supraviețuit doar vreo trei-patru povestitori specializați în comunicarea cu surdomuții. Pentru a scrie bine trebuie să cunoști și niște reguli, spune unul. Sunt ciudate, dar există, confirmă altul, referindu-se la observația fină a colegului său. Pentru a scrie bine, ridică patriarhal el degetul, se recomandă să citești.”
3. „Vinul amar cu pelin se bea mai ușor când se aude un acordeon. O știe orice alcoolic anonim.”
4. „Dă-mi inima ta, să mă sprijin!”
5. „Ai rămas unica unitate vizibilă într-o țară invizibilă.”
6. „Show must go on!”
7. „Mărturisesc în fața dumneavoastră că doar interesul național m-a făcut să renunț la circul meu și să traversez strada la roșu.”
8. „Sunt ispititor ca o fecioară inocentă și convingător ca un afiș electoral.”

IV. ȘASE AUTORI ÎN CĂUTAREA UNUI PERSONAJ (piesă în două acte)

1. „Dona, cel mai ușor lucru e să scrii despre un bețiv! I-ai băgat sticla în mână, i-ai răsturnat câteva pahare pe gât și, gata, portretul e finisat! Satiră ucigătoare!”
2. „Dar despre un bețiv este foarte ușor să scrii, s-o știi!”
3. „Nici nu mă gândesc să fierb macaroanele voastre idioate!”
4. „Ciugulim de pe masa infinitului rămășițele anoste ale istoriei...”
5. „Am ajuns să nu ne mai suportăm. Prieteni, iubite și tovarăși de viață... Toți urlă de disperare... Ce-ați spune dacă vă arăt cum se servește o masă adevărată!”
6. „Când mori cu adevărat, trebuie să plătești mai scump! Când mori mai puțin, poți să te alegi cu o jumătate de preț. Ca la second hand.”
7. „Aici e parter, n-ai cum să te sinucizi. Ar fi mai bine să te plimbi în grădină. Ai observat cât de frumos e acolo?”
8. „Da, locul meu de arțar, cu un cuib de graur pe ram...”
9. „Iar când omului îi este bine, el uită că altcuiva îi este rău.”
10. „Afară plouă și tu ești trist.”
11. „Scheme și cuvinte! Cuvinte și scheme! Nu mai știu să fac altceva decât să beau. Doar băutura mă transformă într-un optimist. Optimismul este doctrina inventată de bețivi.”
12. „Ție, Dona, întotdeauna ți-a scăpat simțul detaliului. Acolo stă tragedia lumii.”
13. „În detaliu stă Dumnezeu. Am citit undeva.”
14. „Lumea aceasta, teatru de orgolii și rătăciți, este plină de nefericiți care vorbesc despre fericire.” (Voltaire)
15. „Dragostea înseamnă cultură. Fără cultură rămâne doar contactul sexual... nu se vede nimic. E ca și cum ai zbura. E ca și cum ai încăleca pe un nor.”
16. „Fred zice că dor înseamnă rugăciune către Dumnezeu.”
17. „Nu mai așteptați! Niciodată nu va fi mâine. Există doar azi. Pur și simplu noi dormim.”

V. CUM ECLESIASTUL DISCUTA CU PROVERBELE (tragedie națională în două acte)

1. „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.”
2. „În orașul nostru numai proștii dau în gropi.”
3. „Nebunul se cunoaște după bâtă...
Și prostul – după floare.”
4. „Ieșiți, morților, din gropi, să intrăm noi – viii!”
5. „Și nu uitați – boala lungă – moarte sigură.”
6. „Mă gândesc să ne apucăm de afaceri. Sarea este o marfă care se vinde de n-ai văzut dumneata. Strategică aș spune.”
7. „La supărare aș da foc la lume, de-ar fi lumea de hârtie.”
8. „La beție omul este pisică, maimuță și la urmă porc. Înțelegi, prietene, cum vine asta?”
9. „Sunt supărat pe lume și i-am dat foc. Las’ mai bine să ardă ea decât să ne certăm noi.”
10. „Unde există frică, nu încape dragoste.”
11. „Dacă vrei ca cineva să nu te creadă, spune-i adevărul.”
12. „Așa e, adevărul e o marfă proastă.”
13. „Câte slugi ai, atâția dușmani hrănești. Dar, pe de altă parte, cine n-are dușmani, nu-i om.”
14. „Am înțeles prea târziu că Roza nu juca teatru. Numai când iubești foarte tare – te îmbolnăvești cu adevărat.”
15. „Laș – nu este ofensă. Este un cuvânt care exprimă o stare de fapt.”
16. „Nicio nuntă fără lacrimi, nicio moarte fără bănuială.”
17. „Până la urmă, fiecare e dator cu o moarte. Da, dar cui i-o datorăm? Dușmanului sau prietenului?”

VI. SAXOFONUL CU FRUNZE ROȘII (probă de orchestră în două acte)

1. „Știi de ce oamenii sunt ticăloși? Fiindcă justifică orice. Dragostea și trădarea. Războiul și pacea.”
2. „Omori fără să te gândești, fără să vrei. Urăști, urăști intens, sălbatic și deschizi cuțitul, și cu el bine deschis ajungi până la patul în care doarme dușmanul. Este noapte, dar prin fereastră intră clarul de lună; se vede bine.”
3. „Noi gândim gânduri triste.”
4. „Aiurea... Știe el cum se cântă regretele.”
5. „- Trebuie să ne îndeplinim MISIUNEA.
- Ce misiune?
- De a spune adevărul. Numai instrumentele muzicale pot să facă acest lucru.
- De ce?
- Fiindcă oamenii mint la tot pasul. Mai grav este că nu poți să-ți dai seama când mint și când spun adevărul. Și într-un caz, și în altul par atât de firești! Dar când un instrument muzical ia o notă falsă, toată lumea strigă: „Cântă fals!””
6. „Încearcă să devii ceea ce ești și ai să gândești altfel. Ai să vorbești altfel. Ai să vezi ce lume nouă și necunoscută ți se va arăta. Și tot ce ți-ai dorit să se întâmple – se va întâmpla.”
7. „Nu uita marea!”
8. „Prietenul meu spune că cea mai mare plăcere ți-o aduce suferința.”
9. „Nefericitul amant respins de păpușa cu ochi albaștri.”
10. „Niciodată împreună! Întotdeauna separat!
Întotdeauna separat! Niciodată împreună!”
11. „În orașul nostru e foarte comod să fii un scriitor mediocru.”

VII. IOSIF ȘI AMANTA SA (scene ghicite și neghicite)

1. „Chestiuni savante.”
2. „Aiurea! Să știi că de prostie suferă toți prezicătorii.”
3. „Nu ne place să fim deranjați atunci când visăm.”
4. „Nu întotdeauna sfârșitul pare să fie atât de trist cum îți imaginezi începutul.”
5. „Speram să te fac unealta mea de dragoste!”
6. „Nu fac altceva decât să-mi imaginez viața. O poate face oricine...”
7. „Noaptea cu burta ei cât un hău. Ea mă înghite după ce adorm și dimineața nu țin minte nimic. Pe cine am urât și pe cine am iubit? Asta o știe doar întunericul. Mie nu-mi lasă nimic: nici visuri, nici mirosuri, nici șoapte și nici disperare. Oare am trăit eu noaptea? Oare am ieșit din burta acestui animal? Doar nimic nu s-a întâmplat și nimic n-a existat – ore, secunde, amintiri. Uite așa de fiecare dată – mor și învii. Nici nu știu ce e mai bine.”
8. „Ce bine mă înțelegi cu creierul tău de găină.”
9. „În dragoste nu există calcul. Mai puțin decât toate trebuie să te preocupe propria persoană.”
10. „Abia când e la jumătate de cale, omul observă că a apucat-o pe un drum greșit. Știi de ce lunecăm uneori? Ispita e prea mare.”
11. „Toată viața mea am făcut ceea ce am vrut cel mai puțin. Pe nimeni nu interesa ce-mi place și ce nu-mi place. Eram obligat să răspund la rău – cu bine. Nu mă întrebați cine mă obliga. Nu cunosc răspunsul.”
12. „Ți-ai imaginat că ai misiunea să-ți salvezi neamul. Dar cum poți salva pe cineva, urându-l de moarte?”

VIII. LA VENEȚIA E CU TOTUL ALTFEL (piesă în două acte)

1. „Dejunul pe iarbă” – pictură de Manet.
2. „Apa asta a sâmbetei mă îngrijorează. Nivelul ei scade văzând cu ochii. Am impresia că ne va parveni o directivă de angajare în campania de luptă cu seceta. Chiar mă gândeam să scriu un articol la această temă.”
3. „Căsătoria e un jug care-ți roade grumazul.”
4. „În ultimul timp, fii atent, au fost înregistrate cazuri când umblă câinii cu colacii în coadă. Nici nu mai știm ce să facem!”
5. „Agronom de eprubetă.”
6. „Da, sunt înconjurat de oameni de creație. Experimente, planuri, eșecuri și succese. Discutăm aprins. Uneori ne certăm, dar fără asta nu poți ajunge la adevăr.”

IX. APUSUL DE SOARE SE AMÂNĂ (piesă în două acte)

1. „Doamne, când ne-om dezvăța de urâtul obicei de a înfrumuseța lucrurile? De ce-i împiedicăm pe cei trădați să-și privească în ochi trădătorii?”
2. „Copiii din flori sunt orgolioși și dornici de glorie.”
3. „Am văzut destui ticăloși în viața mea ca să pot trece încă o dată neclintit peste o potlogărie.”

1. „Ce amar obicei avem – stăm de vorbă cu răposații.” (Yasunari Kawabata)
2. „Atât c-aș zice: ființa noastră e mereu neajutorată, viața și moartea înhămate fiind la aceeași roată, iar noi tot cârligăm roata asta, tot o dăm de-a berbeleacul și o izbim prin gropi și hopuri.”
3. „Asta-i: bărbații fac și femeile poruncesc, și nimenea nu pricepe ce se întâmplă... Mai ales la înmormântări, la nunți femeile îs poruncitoare.”
4. „Răul doar se urzește în tăcere: cele simțite și grăite se uită, cele tăcute capătă chip și răsuflă.”
5. „Cimitirul nostru are umbră multă, cu iarbă grasă, moale, lucitoare. Iarba aici se hrănește cu pulpe de prunci, cu sân de vădane, cu zgârci de săraci, cu creiere de preoți și primari. Hm!... Grozavă iarbă! Cine-o paște? Iarba asta o pasc numai caprele lui Vasile Banu... Dar Vasile Banu cine-i? E paznicul cimitirului.”
6. „Fiindcă se tem de câte știu.”
7. „Am sărbătorit un mare apus de soare. Era și un apus de copilărie, azi, cât un veac de lumină.”
8. „Iarba nu știe, n-aude, nu vede – e oarbă și ironizează.”
9. „Dacă ai două cămăși, vinde una și cumpără-ți un trandafir.” (Zicală chinezească)
10. „Ființă fiind mereu sub ființări, iaca ce voi spune eu: chiar dacă a fost, cum a fost – cumva garantat că a fost! Nicicând n-a fost fără nicicum să nu fi fost.”
11. „Be strong and play the man.”
12. „Domn să fii și om să rămâi.”
13. „Dorul ista e o pasăre, ori ce? Îți zboară de la spate, ca să-ți iasă în față?”
14. „De unde au să afle nepoții și strănepoții noștri, cum am vâjâit-o noi în veacul trecut?”
15. „Binele se cere mâncat cu lingura.”
16. „Toate femeile la sate sunt... diplomate.”
17. „De câte ori deschid fereastra,
De-atâtea ori o și închid.”
18. „Omul face întotdeauna ce se cuvine, depinde numai cu ce interes. Al nostru care-i?”
19. „Fă-mi un bine și uită-mă definitiv!”
20. „Jupâneasa ține casa, da’ jupânul ține drumul…”
21. „Aha, interesul poartă fesul, veche poveste...”
22. „Doamne, ajută cui poți, dar mai ales femeilor!”
23. „Costică e profesor politolog la iarbă verde: iubește disputele istoriei la un fum de țigară.”
24. „Eh! Eh, dă încoace fruntea să-ți pun într-însa un soare!...”
25. „Orice imposibil... e posibil!”
26. „Ca tigrii prin
roua dimineții,
așa am trecut eu prin viață,
prin roua care gustă dulceață!”
27. „Dobitoacele nu fug departe de casă, oamenii fug!...”
28. „Pentru că așa-i zidit omul: râzi de alții și oftezi de tine.”
29. „Și ține minte un lucru; cel care nu face politică, totuna face politică: cireada-i pierdută...”
30. „Altfel zis, pășise, că avea picioare, iar ce e viu pășește să rătăcească.”
31. „Din tine a rămas numai o figură de stil!...”
32. „Nasolule, s-au hâtrit straistele și pălăriile și îți strâng bucuria în eprubetă... Ești reprodus artificial...”
33. „Onoarea și nesupunerea se obțin prin jug!”
34. „Oare cum se simte Dumnezeu, când un om rămâne singur?... Cred că și el pornește pe drumuri ca mine.”
35. „Că tare-i sucită lumea asta... În frunte cu femeia mea!”
36. „Întunericul știe să văruiască cu negru, încetișor, fulguind și mistuind sub întrebări îndoielile!”
37. „O, dacă ar ști omul în care ceas își joacă destinul și în care și-l trăiește!...”
38. „Cine știe care e „ceasul cel bun” sau „ceasul cel rău” în veacul acesta scălâmbăiat...”
39. „De ce omul și Dumnezeu se brâncesc necontenit pe acest petic de uscat între niște ape fără de sfârșit?...”

O lectură simplă, ușoară ca o pasăre, dar care îți cultivă aripile cumsecădeniei, omeniei, frumosului și binelui.

Cele puțin peste o sută de pagini le-am citit în maxim două ore. Cartea încape într-un buzunar, într-o geantă și, cu siguranță, într-un colț de inimă...

1. „[Să nu ai dușmani] – lucrul acesta înseamnă totul, pentru că viața îți e asigurată, și celelalte depind doar de un singur lucru: să-ți câștigi hrana de toate zilele.”
2. „Sunt fericiți cu adevărat doar cei care nici nu-și dau seama de lucrul acesta.”
3. „Da, trebuie să fiu mereu cu ochii în patru, de altfel nu mai ajung să văd soarele și mâine.”
4. „Mai cruzi și mai perfizi ca aceste vietăți cu două picioare nu există nimeni, meditează șarpele după ce se ascunde într-un pâlc de buruiene, nu departe de un cal, care mătăhăiește mereu din cap.”
5. „Iar calul, de exemplu, cu toate că are de două ori mai multe picioare decât omul, nu cunoaște nici un fel de invidie, habar n-are de răutate și perfidie, este bunătatea întruchipată...”
6. „Totuși, rămân la ideea că omul atunci e fericit când mai are de descifrat o enigmă...”
7. „La început a fost cuvântul, după care au fost toate celelalte. Însă, fără un purtător al său, cuvântul n-avea valoare și, deci, nu era cuvânt.”
8. „Și, astfel, totul se repetă și etern se va repeta prin Cuvânt.”
9. „Aproape o viață de om am căutat norocul, iar el se află acasă...”
10. „Criteriul definitoriu al oamenilor geniali este stranietatea.”
11. La nașterea unui artist:
„Să ai... ce n-ai să ai... să fii... ce n-ai să fii... să poposești... pe piscul... unde nu vei fi... niciodată... să te grăbești... clipă cu clipă... dar să nu mai ajungi... în locul unde te-ai pornit... să speri... chiar dacă nicicând... nu ți se vor împlini... speranțele... la focul aprins... pentru prieten... să vină dușmanul... să găsești... pelin și-n miere... să afli... mierea și-n pelin... să cauți mereu... și să nu găsești... să mângâi... dar să fii lovit... să te mistuie... focul cel mare... dar nimeni... să nu sară... să-l stingă... să rănești... cu vorba... ca să te usuce... după ce te vei răcori... regretele și mila... să te găsească... durerea și chinul... celor din jur... iar amarul din sufletul tău... să nu-l cunoască... nici pasărea, nici omul... nici floarea, nici izvorul... iar când inima... îți va plânge... să cânți, să cânți... râzând luminos... cu lacrima din ochi... și de pe obraz... să-ți pâlpâie în înălțimi... steaua și raza ei... să nu te atingă... cu nestemate să te copleșească... frumoasele candide visări... iar nestemate să ai... doar în imaginația ta... să-ți trăiești viața... mare cât o lume... și să nu-i dai de capăt... în vecii vecilor... să fii împărat... și să n-ai împărăție... să ai împărăție... și să nu fii împărat... adică să ai... ce n-ai să ai... să fii... ce na-i să fii...”

   Marele Dr. Paulescu, insulină, un Premiu Nobel furat, niște adevăruri, politică, ghiauri, medicină, utopie și mizerie înconjurătoare.
   Spitalul nicidecum nu se rezumă doar la terapie, anatomie, laborator, diagnostic, rețetă, medic și medicament. E mai mult decât atât, e un sistem extrem de bine organizat și extrem de bine controlat, încât să devină o instituție considerată(!) astăzi cultivatoare a sentimentului de filantropie.
   Orice om, îmbrăcat în haina oricărei profesii, îi anulează valoarea dacă se îndepărtează, în primul rând, de tot ce este sufletesc, moral, omenesc și caritabil. Asta, de fapt, constituie coloana vertebrală a profesionalismului său.
   Nici medicul nu se rezumă doar la un halat alb, un bisturiu și niște cunoștințe temeinice. Cei mai buni au întotdeauna un plus de valoare sufletească și îmbrățișează adevărul!
   Nu cred că putea să-mi nimerească în mâini o carte mai bună decât asta, mai ales acum...

1. „Profesorul Nicolae Paulescu s-a născut în Bucureşti în 1869, făcându-şi studiile în acelaşi oraş. Fiziolog de geniu, el a devenit pasionat de studiul secreţiei interne a pancreasului încă de la vârsta de 21 de ani, moment în care studiile în domeniu se aflau la un nivel destul de primitiv, legătura acestor secreţii cu teribilul diabet nefiind elucidată. Dacă primele studii asupra pancreasului le-a efectuat la Paris, revenirea în ţară se pare că i-a deschis orizonturi noi, în 1916 el efectuând primele experimente pe baza extractelor pancreatice la Bucureşti.
   Din păcate, munca i-a fost întreruptă de evenimente care aveau să marcheze atât atitudinea faţă de politică, cât şi viitorul întregii naţiuni: Primul Război Mondial şi ocuparea ţării de către Puterile Centrale. Să nu uităm că după înfrângerea românilor la Turtucaia, C. Argentoianu a prevăzut dispariţia încrederii românilor în sistemul de partide, numind acest sentiment chiar „ura împotriva partidelor”. Iarna dintre 1916 şi 1917 a fost poate cea mai nefastă din istoria României: ţara era ocupată, molimele făceau ravagii, iar perspectivele erau dintre cele mai sumbre.
   Acest scurt excurs istoric are rolul de a schiţa contextul în care medicul şi cercetătorul român era constrâns să îşi desfăşoare activitatea. Este uşor de înţeles de ce discursul naţionalist, antisemit şi autoritarist al unor personalităţi ale epocii, precum profesorul A. C. Cuza, a atras mulţi intelectuali şi spirite luminate care, efectiv, nu vedeau altă soluţie. Din 1920, ascensiunea lui Corneliu Zelea Codreanu şi ameninţarea invaziei bolşevice nu au făcut decât să acutizeze aceste tendinţe. Să ne aducem aminte şi semnalele de alarmă pe care viitorul Căpitan le trăgea în privinţa bolşevizării Universităţii din Bucureşti şi pierderii de teren pe care spiritul naţional, patriotismul o înregistrau.
   Pentru a reveni la activitatea doctorului Paulescu, succesele incontestabile legate de descoperirea „pancreinei” îi deschideau acestuia calea către realizări fără precedent. În 1921, profesorul Nicolae Paulescu descoperă insulina (un hormon secretat de celulele endocrine ale pancreasului, folosit cu rezultate notabile în tratarea diabetului, având ca efect scăderea glicemiei). Dincolo de această realizare, aplicarea tratamentului la fiinţele umane se lovea de factori neprevăzuţi - câinii folosiţi la experimente mureau din cauza scăderii dramatice a glicemiei - studiile trebuind continuate şi perfecţionate pentru stabilirea unui tratament eficient. Din păcate pentru autorul nostru, cei care au pus la punct procedeul au fost cercetătorii de la Institutul Carolina. Cu toate că Paulescu descoperise, după cum am arătat insulina în 1921, laurii gloriei i-au fost refuzaţi - Doctorul Frederick Grant Banting şi profesorul John James Richard MacLeod, de la institutul menţionat mai sus, au primit în 1923 Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Această cruntă nedrep-tate se pare că a accentuat implicarea doctorului Paulescu în politica naţionalistă. Rezultatele muncii sale de-o viaţă fuseseră adjudecate de alţii. O teză destul de credibilă în opinia noastră este aceea potrivit căreia refuzul Premiului Nobel ar fi avut ca motiv tocmai implicarea în politică a cercetătorului român, animat de o neţărmuită dragoste şi un devotament fără precedent faţă de greu încercata sa patrie, intrat însă în vizorul factorilor de influenţă globali care lucrau la destabilizarea României şi propovăduiau cosmopolitismul.
   Adoptând o poziţie radicală, de medic al trupului dar şi al sufletului, profesorul Nicolae Paulescu nu s-a mulţumit niciodată cu satisfacţia vindecării bolilor cărnii. Pentru el sufletul era mai important, iar medicul creştin avea datoria spirituală de a-l trata şi pe acesta. Şi în acest sens, Paulescu a fost un precursor, depăşindu-şi cu mult contemporanii. Astăzi, această abordare complexă este îmbrăţişată în toate ţările civilizate, chiar dacă latura profund creştină a fost abandonată în beneficiul unor aiureli psihanalitice care au dus, după cum se vede, la legiferarea unor barbarii precum eutanasia.
   În cartea de faţă ni se înfăţişează mentorul Nicolae Paulescu. Chiar dacă atitudinile sale politice pot părea revolute, ele nu trebuie judecate prin prisma comodă a sentinţei istorice retroactive. Susţinător al lui A. C. Cuza, simpatizant legionar, Paulescu rămâne unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă români, iar opera sa trebuie cunoscută şi citită în totalitate. Nu avem a ne ruşina de teoriile politico-religioase ale unui om care ne-a adus, în epoca sa, pe cele mai înalte culmi ale cercetării medicale. Ar trebui atunci să ne ruşinăm şi pentru că a descoperit insulina şi pentru că suntem români, ori acest lucru nu e cu putinţă. Opiniile antisemite şi naţionaliste exprimate aici de Paulescu fac parte integrantă din opera sa şi sunt rezultatul dezamăgirii faţă de o politică naţională falimentară şi de un furt intelectual internţional. Să nu uităm că într-o epocă imediat anterioară, în Franţa, Drumont scrisese La France Juive, iar Michelet se situa pe poziţii antisemite care depăşeau tot ceea ce se scrisese până atunci, că în Germania, August Rohling devenise o celebritate prin Evreul după Talmud ş.a.m.d. Acesta era curentul politic al epocii, iar datoria noastră este aceea de a ne informa şi a-l înţelege.
   Spirit profund religios, Paulescu a militat pentru viaţa în duhul şi legea Evangheliei, singura care poate scăpa din imperiul patimilor, al degenerării morale şi trupeşti. Revolta sa faţă de incompetenţa şi orbirea clasei politice româneşti l-a dus la opinii adesea extreme, dar care îi aparţin în totalitate şi ca atare trebuie respectate. Marele profesor Nicolae Paulescu şi-a adus o contribuţie hotărâtoare şi în alte domenii ale medicinii, multe dintre descoperirile sale fiind însă ignorate (de exemplu operaţia asupra hipofizei se numeşte în orice dicţionar Procedeul Paulescu - dar cine mai are timp să îşi aducă aminte?), recunoştinţa care i se cuvine fiind ocultată. Nicolae Paulescu s-a stins din viaţă în 1931, la vârsta de 62 de ani, scăpând de durerea de a cunoaşte bolşevizarea României. Noi, cei de azi, trebuie să îi fim recunoscători şi să ne ferim cu umilinţă creştină de condamnări conjuncturale, de judecăţi care nu ne-ar face cinste. (Editura)”

2. . „Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.
   1. - Ca ştiinţă, medicina studiază omul, - şi-l studiază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic.
   Într-adevăr, medicina, după cum ştiţi, studiază:
   a) - forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia), - structura intimă a acestor organe (histologia), - precum şi evoluţia şi reproducţia individului (embriologia, obstetrica);
   b) - fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fiziologia);
   c) - bolile generale şi afecţiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (nosologia şi patologia).
   Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei.

Ce e mai mult, - medicina, fiind o ştiinţă cu aplicaţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.

Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filozofiei.

   2. - Ca profesie, medicina serveşte pe om:
   a) - prin igienă, ce-l protejează de boli;
   b) - prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea.
   Dar nu e numai atât.
   Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?”

3. „Astfel, părintele medicinei, HIPOCRATE, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.”

4. „Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, - sub influenţa unei cauze patogene, - tulburări ale funcţiilor vitale de nutriţie sau de relaţie, tulburări care-i pot ameninţa existenţa.

Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-şi procure îngrijiri medicale, şi din cauza bolii nu mai sunt în stare să-şi agonisească nici măcar cele necesare pentru întreţinerea vieţii.

Astfel de bolnavi, - care ar pieri dacă ar fi părăsiţi, - vin la spital.

În asemenea condiţii se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, şi-a frânt o mână sau un picior, - un ţăran care, lovit de pelagră, şi-a pierdut minţile; - un orăşean care, doborât de tifos, zace în neştire timp de trei săptămâni.

Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă şi victimă a muncii, - alături de ţăranul şi de orăşeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, - veţi întâlni la spital indivizi - şi încă în mare număr - victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), - indivizi care inspiră scârbă şi care par a nu fi demni de nici un interes.

Veţi întâlni bunăoară pe beţivul care, nevrând să-şi înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agoniseşte, până şi hrana copiilor lui; - care înveninează viaţa unei nenorocite soţii; - care-şi dezonorează părinţii; - care e ruşinea familiei şi plaga societăţii; - şi care sfârşeşte în imbecilitate, dacă oftică, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existenţă degradantă.

Veţi găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepricepând sau bătându-şi joc de importanţa instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, - nu vede într-însul decât un mijloc de a-şi procura gâdilituri plăcute şi abuzează de actele generării, până devine tabetic, sau contractează boli, pe care poporul le numeşte, cu drept cuvânt, ruşinoase.

Să oprim aici această enumeraţie dezgustătoare.

Dar, în spital, veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, ovrei... naţii chiar duşmane nouă şi care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viaţă sau pe moarte.

Or, toţi aceşti oameni, - buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici, - primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seamă de meritele sau de nemernicia lor.

Care este explicaţia acestui fapt?

N-am putea oare să-i distrugem pe aceşti bolnavi, sau cel puţin să ne scăpăm de cei vicioşi, care sunt o povară pentru societate şi de cei de altă naţie, care sunt un pericol pentru neamul românesc?

În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonaţi într-o insulă, unde mureau de foame.

De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui DARWIN, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruţăm pe bolnavi – care trebuie să fie suprimaţi ca nişte concurenţi căzuţi – căci în această luptă nu supravieţuieşte decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnaţi să piară.

Homo, homini, lupus!

V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialişti.

Dar, îmi veţi zice: oamenii, ca şi animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.

Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbeşte din ce în ce pentru membrii tribului şi ai naţiei şi ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii - şi atunci se numeşte filantropie.

În tot cazul, mila nu exista pentru vicioşi şi mai ales pentru duşmani, - prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.

Atunci, care este cheia acestei enigme?”

5. „Dar de când există spitalele? Instituţia spitalelor este de dată relativ recentă. Numeroase cercetări istorice şi arheologice arată că în vechime n-au existat spitale.

Într-adevăr, iată ce zice în această privinţă, într-o lucrare bine documentată, un autor a cărei competenţă este incontestabilă.

„Nici un stabiliment public, destinat în mod special şi unic bolnavilor, nu pare să fi existat în anticul Egipt”.

„De asemenea, nu se găseşte nici o urmă de instituţii ospitaliere la evrei... Bolnavii şi infirmii se adunau sau erau transportaţi în pieţele publice, lângă piscine, la răspântii sau sub portice, pentru a primi sfaturi de la trecători – care au suferit ei înşişi sau au văzut pe alţii suferind de o asemenea boală”.

Aceleaşi lucruri se petreceau şi la alte popoare vechi, bunăoară la Mezi, la Perşi...”

„În India, spitalele erau cu totul necunoscute...”

„În China, nu numai că în secolele trecute n-au existat spitale, dar nu se găsesc încă nici astăzi”.

„Oraşele Greciei posedau mai toate, sub numele de Geroniae, de Gerusiae, edificii publice unde bătrânii, care aduseseră servicii eminente patriei, erau întreţinuţi pe socoteala Statului. Cynosargul era locul unde erau adunaţi copii abandonaţi; iar Xenodochul, deschis tuturor străinilor, nu primea decât oameni sănătoşi. Dar nicăieri nu este făcută vreo menţiune despre edificii destinate în mod special bolnavilor”.

„Până în primele secole ale Erei creştine, romanii, ca şi grecii, n-au avut spitale”.

Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o fiinţă omenească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, - numai atunci, fu posibil să se creeze adevărate spitale”.

„Spitalele sunt o inspiraţie a carităţii creştine”.”

6. „Primul spital pentru bolnavi a fost fondat la Roma, în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creştină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim.”

7. „Spitalele n-au existat în antichitate; ele au apărut în primele secole ale erei creştine şi sunt efectele carităţii.”

8. „Există o mare deosebire între caritate, - care este iubirea de Dumnezeu, manifestată asupra oamenilor, - şi mila sau filantropia, care este slaba iubire instinctivă pentru orice om. Este bine ca medicul să aibă milă de bolnavi. Dar, nu e de-ajuns; căci acest sentiment instinctiv este mai mult sau mai puţin capricios. De aceea este necesar ca şi raţiunea să intervină, prin caritate, - mai ales când e vorba de a îngriji pe un bolnav sărac.”

9. „Sunt unii medici de spital, cupizi şi avari, care, - sacrificând totul pentru clientela lor particulară, - neglijează bolnavii care nu le pot plăti şi fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor.

Sunt alţi medici de spital, orgolioşi, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, şi-i consideră pe bolnavi ca pe nişte obiecte de studiu. Ei sunt mulţumiţi când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-şi publice observaţia într-o gazetă medicală, - dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor.

Din fericire, asemenea monştri sunt rari.

Mai sunt şi medici de spital cărora, în lipsa unei educaţii creştine, li s-a atrofiat fibra idealului şi au căzut în indiferenţă, devenind pur şi simplu nişte funcţionari adică un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puţin.

Acest soi de medici paraziţi roiesc pretutindeni şi constituie o adevărată plagă socială.

D-voastră, însă, să nu urmaţi aceste păcătoase exemple.

Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi şi trândăvia şi daţi-vă cu totul bolnavilor, - cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi.

Şi dacă voiţi să fiţi perfecţi, culegeţi fructele ce se vor dezvolta din sămânţa ce am semănat astăzi în sufletele D-voastră, tinere şi generoase, - şi, urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, - nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă - ci ca pe însuşi Dumnezeu.

Acesta este spiritul ce trebuie să domnească într-un spital.”

10. „De altfel se ştie că şi în zilele noastre, toţi suveranii musulmani din Africa practică pe o scară întinsă comerţul cu robi; - se mai ştie că toţi negustorii de sclavi sunt mahomedani, - şi că, în sfârşit, judecătorii, care judecă după Coran, nu fac nimic pentru a împiedica acest târg infam.”

11. „În Coran, - care pretinde că înlocuieşte Evanghelia, - nu se găseşte, nicăieri, ceva care să se apropie de Caritatea creştină, sau cel puţin, să semene cu nişte urme de simpatie către alte popoare, decât arabii.

Din contra, după Islam, omenirea se împarte în musulmani şi necredincioşi. Or, împotriva acestora din urmă, - care sunt numiţi cu dispreţ „ghiauri” şi câini cu faţă de om, - orice mahomedan nutreşte o ură oarbă, pe care n-o satură, de cele mai multe ori, decât prin iatagan.”

12. „Coranul a înlocuit caritatea printr-o ură crudă şi sângeroasă, care nu se întâlneşte decât la jidovi.

Într-adevăr, cele două ramuri, arabă şi ovreiască, sunt, şi una şi alta, foarte lacome de sânge omenesc.”

13. „Caritatea, - este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oamenilor şi care formează diadema sublimă a moralei creştine, - aceasta este necunoscută de Talmud. Ovreii, ei înşişi, o mărturisesc. „Omul caritabil nu există pentru cei din Iuda. Nu poate fi vorba de caritate în Israel”.”

14. „„A ucide pe creştini şi a le lua sângele...”, - zice NEOFIT, - este o taină a ovreilor sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulţi”.”

15. „Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la TALMUD: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, - decât numai pe ovrei”.”

16. „Carităţii creştine, Talmudul îi opune o ură crudă şi oarbă împotriva întregului neam omenesc, - ură care merge până la a comite, între alte crime, şi omoruri rituale.”

17. „Talmudul este legislaţia naţională a ovreilor, - după cum Coranul este legislaţia naţionala a arabilor.”

18. „Alianţa ovreiască universală dispune de presa lunii întregi, de care se serveşte pentru a înşela şi a domina opinia publică. În Sanhedrinul din 1840 din Cracovia, ovreiul Montefiore a zis: „Cât timp nu vom poseda jurnalele lumii întregi, ca să zăpăcim şi să înşelăm popoarele, puterea noastră va fi o himeră”. Astăzi, ovreii au ajuns să fie stăpânii presei universale. Astfel, ei deţin cele mai mari ziare:

La Londra: Times, Daily Telegraph etc.

La Paris: Le Matin, Le Temps, Le Figaro etc.

La Berlin: Berliner Tageblatt, Berliner Volkszeitung etc.

La Viena: N. Freie-Presse, Fremdemblatt etc.

La Budapesta: Pester Loyd, Magyar Hirlap etc.

La noi: Adevărul, Dimineaţa, Facla, etc.”

19. „Cahalul este factorul corupţiei care răstoarnă statul nostru; - el este cauza acaparărilor, a trusturilor, a falimentelor care minează comerţul, industria şi agricultura în România; - el este organul care rătăceşte opinia publică prin ziarele pe care le subvenţionează; - el este agentul propagării perfide a materialismului şi a ideilor liberaliste, socialiste, anarhiste; - el este puterea ocultă a Francmasoneriei.

Cahalul este, în fine, agentul revoluţiilor, care au zguduit lumea şi care, de câtva timp, tulbură liniştea nenorocitului popor românesc.

Aceasta este puterea ocultă ovreiască, împotriva căreia omenirea este dezarmată, pentru că nu o cunoaşte.”

20. „„Nu prin talent, nici prin ştiinţă, nici prin lucru, nici printr-o activitate productivă, s-au urcat ovreii până în vârful scării sociale, - ci, numai prin intrigă, îndrăzneală, viclenie, îndemânare de a exploata pe aproapele, lăcomie nesăturată şi lipsă de orice scrupule.

Astfel jidovii, - însuşindu-şi fără ruşine fructul muncii concetăţenilor lor, - au ajuns repede să reunească în mâinile lor bogăţia şi influenţa, - adică elementele dominaţiei.

Din nimic, ei au devenit, în 50 de ani, totul, în monarhia Habsburgilor”. Acestea sunt efectele Cahalului!”

21. „Lăsând sub tăcere acapararea bogăţiilor acestei ţări, care este aproape la fel cu cea din Austro-Ungaria, nu ne vom ocupa decât de modul cum ovreii au ajuns să se introducă în Franţa şi de mijloacele oculte de care s-au servit pentru ca să capete drepturile de cetăţenie.

Aici, - ca pretutindeni, - ei au încercat mult să-i înşele pe francezi asupra intenţiilor lor. Văzând însă că nu le reuşeşte cu minciuna, ei făcură un mare pas care le aduse, o dată cu drepturile dorite, căderea monarhiei şi răsturnarea Bisericii creştine, duşmana lor ereditară.

Ei creară Francmasoneria şi, cu ajutorul ei, preparară şi săvârşiră Marea Revoluţie, zisă franceză, - care ar trebui mai bine să se numească marea Revoluţie jidănească.”

22. „Un om de litere a povestit, în mod sugestiv, cum un biet ţăran, - pentru ca să plătească jidanului o pălărie de 6 lei, pe care o luase pe datorie, - a fost nevoit sa-şi vândă o pereche de boi, care alcătuiau toată averea lui şi a familiei lui.

Câte averi nimicite, pentru o mică datorie, contractată la Iuda într-un moment de strâmtorare!

De altfel, mai toate băncile, unde te pot împrumuta, sunt în mâinile acestor vampiri.”

23. „Într-adevăr, prostituţia este un comerţ esenţialmente jidovesc. În Moldova, mai mult de nouă zecimi din numărul caselor publice sunt ţinute de jidoafce,

Pezevenghii jidani fac traficul cu carne vie pe o scară foarte întinsă; ei exportă fete tinere la Constantinopol, la Cairo.... până la Shang-Hai şi la Buenos Aires, - după cum rezultă din mai multe procese ce au făcut vâlvă.

Şi notaţi bine, Moldova, - cu totul năpădită de pălămida talmudică, - ea este mai cu seamă teatrul acestui scârnav negoţ.

Adeseori, jidanii înşală nefericitele lor victime, angajându-le ca servitoare sau ca lucrătoare şi, când au căzut în ghearele lor, - după ce le necinstesc, - le închid în bordeluri, de unde nu mai văd lumina zilei. - Iată, ca exemplu, faptele unui strigoi care pângăreşte nişte biete fete românce, minore, şi apoi le exploatează în mod infam.”

24. „Într-adevăr, prin Cahal, toţi ovreii sunt solidari. Şi te întrebi atunci cum Iehova al lor a putut să fie atât de ageamiu, să-şi ia, drept popor ales această strânsură de pezevenghi.”

25. „Ovreii au acaparat mai întâi comerţul şi industria, cu care ne fură şi ne înşală, - după cum prescrie Talmudul. Pe urmă, au înhăţat şi agricultura, pădurile, petrolul, şi ajutaţi de camătă, - alt procedeu talmudic - au montat bănci, trusturi şi multe alte întreprinderi jefuitoare, care le permit să sugă şi restul sevei noastre. Şi astfel ne-au răpit toate bogăţiile şi chiar toate izvoarele de existenţă.”

26. „Jidovii s-au servit, - ca mijloace accesorii de distrugere, - de efectele ucigătoare ale patimilor de nutriţie şi de reproducere, pe care le-au inoculat românilor. În adevăr, ei au dat bieţilor ţărani lovitura de graţie prin beţie şi prin alcoolism, - iar prin desfrâu şi prin prostituţie ne răpesc de la procreaţie femeile şi mai ales fetele, - viitoare mame, pe care le fac sterpe. Ei îndeplinesc astfel preceptul talmudic de-a extermina pe goimi şi săvârşesc un plan, conceput altă dată, dar urmat cu cerbicie până astăzi, - acela de a transforma România într-o Palestina râioasă.”

27. „„Ovreii sunt cei ce lovesc şi tot ei, cei ce ţipă.” (A. Cbabauty, I. cit, p. 177).”

28. „Dar e nu mai puţin adevărat că ovreiul profită, întotdeauna, de mizeriile omeneşti şi alege tocmai locul unde se află buba, ca să împlânte acolo pumnalul ucigaş.”

29. „Natural, că întotdeauna jidanii au încercat să profite de greutăţile prin care trece ţara, pentru ca să ne pună cuţitul la gât. Ei o mărturisesc chiar fără de ruşine:

„Câtă vreme va exista o chestie ovreiască în România, ea va forma partea vulnerabilă a ţării şi i se va ridica în drum, - fără ca ovreii din ţară să se amestece, tocmai în momente de grea cumpănă”.”

30. „Prin urmare, aceia care, - ministru, senator, sau deputat, - va contribui la naturalizarea unui jidan, este un trădător, un vânzător de ţară şi comite crima de lése-naţiune.”

31. „Poporul român poate fi comparat cu un copil care a rezistat uşor la boli febrile, cu invazia bruscă şi tumultuoasă, ca vărsatul, pojarul, scarlatina etc... Şi în adevăr, el a ieşit învingător în toate atacurile furioase ale barbarilor, ale turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor, ale grecilor, etc.

Dar când băiatul ajunse la vârsta de 21 de ani, el fu pătruns încetul cu încetul de o boală teribilă, cu început insidios şi cu mers cronic, adică de tuberculoză, - care pentru poporul român este reprezentată de jidani.

Dacă scapă de această mortală lovitură, va ajunge fără greutate la o vârstă foarte înaintată.

Către un asemenea sfârşit trebuie să aspire orice bun român, cu atât mai mult că din toate părţile încep să se audă clopotele funebre ale înmormântării împărăţiei lui Israel, care, - mai puţin favorizată de soartă ca cea a lui Mahomet, - a murit în stare de foetus, adică înainte de a se naşte,... îndată ce s-a dat de gol.

De altfel, să fim mândri că suntem, cu ruşii, singurele popoare din Europa, care au înţeles vicleşugul lui Iuda şi îi rezistă cu înverşunare.”

32. „Judaismul nu se agită numai de câtăva vreme, - adică de când simte că se apropie de izbândă şi întrezăreşte realizarea visurilor sale de despuiere şi de subjugare a naţiilor.

El lucrează într-ascuns de veacuri, - şi anume de la începutul erei creştine, căci are un duşman groaznic - Creştinismul - pe care îl urăşte de moarte.

Ovreii au o răbdare prodigioasă şi o încăpăţânare cu adevărat diavolească. Acest neam, blestemat de Dumnezeu, nu se dă îndărăt niciodată şi dinaintea nimănui; el desfide timpul şi trece peste toate piedicile, când e vorba să-şi sature ura - care astăzi e tot aşa de vie, ca în timpul lui Hristos.

Şi într-adevăr, jidovii, care au moştenit învăţăturile fariseice - transmise prin Talmud - cutează să sugrume religia divină, după cum strămoşii lor, acum vreo 2.000 de ani, au avut îndrăzneala nemaipomenită să-L răstignească pe însuşi Dumnezeu.”

33. „„Orice catolic, care devine protestant face un pas către judaism”, zice A. WEIL395.

„Un protestant, - adaugă HEINE, - este un catolic care părăseşte idolatria trinitară, pentru a merge către monoteismul jidovesc”.”

34. „Francmasoneria, - care este minciuna întrupată, - pune în mâinile neofiţilor săi cărţi rituale, în care povesteşte că „originea ei se pierde în noaptea timpurilor”.

În realitate, primele loji francmasone luară naştere în Englitera, pe la începutul veacului al XVII-lea.

Deja, în 1621, când BACON scrise la Nouvelle Atlantide, el cunoştea bine constituţia acestei societăţi secrete, - iar CROMWELL (1599-1658) fu susţinut de francmasoni, căci fusese protectorul jidanilor şi ridicase sentinţa de proscripţie ce apăsa asupra lor.”

35. „Pentru a întemeia Francmasoneria, ovreii au luat, ca decor, o legendă din Talmud; dar au organizat această societate după modelul Cahalului.

Francmasonii simbolizează pe lucrătorii zidari care, în timpul lui Solomon, au clădit templul din Ierusalim.

Scopul actual al Francmasoneriei este să „rezidească templul lui Solomon”, - ceea ce înseamnă, vorbind fără metaforă, să restabilească dominaţia lui Israel asupra tuturor naţiilor pământului.”

36. „Şi DRUMONT mai adaugă: „deschideţi orice ritual masonic şi totul vă vorbeşte de Iudeea. Kadoş, unul din gradele cele mai înalte, înseamnă sfânt pe ovreieşte. Candelabrul cu şapte ramuri, arca alianţei, masa de lemn de salcâm, - nimic nu lipseşte din această instituţie figurativă a Templului”.”

37. „„Francmasoneria, care este incontestabil de origine ovreiască, este pentru israeliţi un instrument de acţiune şi de luptă, de care se servesc în mod secret Jidovii, - atât de remarcabili prin instinctul lor de dominaţie şi prin ştiinţa lor de a guverna, - au creat Francmasoneria ca să înroleze într-însa oameni care, ne-aparţinând neamului lor, se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la stabilirea domniei lui Israel printre oameni”.”

38. „Finanţele Lojilor, - ca acelea ale Cahalelor, - consistă în contribuţii fixe ale membrilor şi în daruri voluntare. Ele sunt destinate întreţinerii Lojilor... şi formării de fonduri electorale.”

39. „Iată ce conţine prospectul pe care Francmasoneria îl înmână viitorilor săi slujitori:

Francmasoneria, instituţie esenţialmente filantropică, filosofică şi progresivă, are drept obiect căutarea adevărului, studiul moralei şi practica solidarităţii. Ea lucrează la ameliorarea materială şi morală precum şi la perfecţionarea intelectuală şi socială a omenirii”.

Şi când te gândeşti că nimeni nu se întreabă de ce se ascunde această societate, când are un scop atât de sublim ca acela de a căuta adevărul?

Ei bine, îndărătul perdelei se petrec lucruri care nu se pot mărturisi şi această asociaţie ocultă nu este zidită decât pe minciună.”

40. „Într-adevăr, masonii „se recrutează, în mare parte, printre arhiviştii şi printre neizbutiţii carierelor liberale (medici fără clientelă - avocaţi fără procese - studenţi care nu-şi văd de treabă şi care preferă politica, şcoli - institutori şi profesori care caută, în afară de capacităţile lor profesionale, titluri la înaintare, etc.), - printre funcţionari ambiţioşi, - printre industriaşii, negustorii... şi prăvăliaşii de tot felul cârciumari, birtaşi, băcani, cafegii, croitori, măcelari, etc. D. COPIN-ALBANCELLI, care i-a văzut de aproape, îi numeşte ignoranţi, - şi această ignoranţă fundamentală îi face, mai ales, în stare să se supună la cele mai detestabile influenţe”.”

41. „În capul Francmasoneriei, în vârful gradelor şi al asociaţiilor, se găseşte un grup de oameni care dirig toată această colosală organizaţie. Acest consiliu superior este compus din şefi necunoscuţi, chiar de masoni având cele mai înalte grade; şi aceşti şefi necunoscuţi sunt, toţi, fiii unui acelaşi neam şi adepţii unei aceleiaşi religii, - adică Jidovii.”

42. „Vom mai adăuga că una din principalele ţinte ale acestei răufăcătoare asociaţii este de a se întinde asupra întregului pământ şi de a stabili astfel Republica universală ovreiască, - prescrisă de Talmud.”

43. „Trebuie de asemenea să se ştie că, în Francmasonerie, nu se dau şi nu se primesc, niciodată, ordine.

Se lucrează numai prin sugestie.

Ceea ce se transmite, este starea de spirit indispensabilă pentru realizarea planurilor Puterii oculte.

Astfel se poate citi în Revista masonică; „o somaţie oficială, venită din partea Francmasoneriei, este destinată să avorteze. Trebuie, din contră, să se întrebuinţeze influenţele individuale, ascunse însă cu îngrijire”.”

44. „Ovreii, - goniţi din Franţa în 1394, - nu s-au întors îndărăt decât în 1791, când Constituanta le-a deschis larg fruntariile.”

45. „Faimoasa Carte a Drepturilor omului apare, celor ce o privesc mai de aproape, ca fiind inventată ca să disimuleze o alta, pe care voiau să o impună lumii, fără să o formuleze, - Cartea Drepturilor Jidovului.”

46. „Ovreii au creat Francmasoneria, cu ajutorul căreia au zămislit Revoluţia franceză.

Profitând de dezlănţuirea acestei teribile furtuni, ei au ajuns, pentru un moment, să distrugă autoritatea monarhică, - să pună mâna pe toate bogăţiile ţării, - şi să vatăme serios grandiosul edificiu al Bisericii catolice.

În acelaşi timp, ei reuşiră, - nu numai să pătrundă, în masă, în Franţa, - dar chiar să dobândească acolo drepturi de cetăţenie.”

47. „Astăzi, în Franţa, Masoneria se îndeletniceşte să-şi realizeze scopul esenţial, bine definit de Talmud, - adică distrugerea creştinismului. De aceea, în Loji şi în Convente, ea nu face decât politică.”

48. „F. Lucipia, care prezida Consiliul Ordinului, zicea în Conventul din 1895: „Francmasoneria şi Republica nu sunt decât unul şi acelaşi lucru”.”

49. „Să nu-şi închipuie cineva că ura iudeilor în contra creştinismului provine din faptul că Hristos s-a lepădat de legea jidovească (care a fost redactată mai târziu şi a constituit Talmudul), - nici că a fost un Mesia, diferit de cel pe care-l aşteptau evreii (adică un fel de Mahomet jidănesc). Ei bine, nu. Ovreii urăsc creştinismul tocmai pentru că este o religie perfectă, care se opune patimilor de proprietate şi de dominaţie şi, prin urmare, constituie un obstacol serios la împlinirea poftelor de jaf şi de despotism ale lui Israel.”

50. „Limba latină, care este, per exeelentiam, limba ştiinţei universale, căci se adaptează perfect să exprime în mod clar, precis şi concis,580 toate cunoştinţele omeneşti, - această limbă, foarte preţioasă pentru cei ce fac ştiinţa, a fost izgonită din ştiinţă de către Francmasonerie. Limba latină, care este, per exeelentiam, limba ştiinţei universale, căci se adaptează perfect să exprime în mod clar, precis şi concis,580 toate cunoştinţele omeneşti, - această limbă, foarte preţioasă pentru cei ce fac ştiinţa, a fost izgonită din ştiinţă de către Francmasonerie.”

51. „În plus. „Istoria a fost falsificată de Puterea întunericului, ce depune pata neagră a veşnicei minciuni pe tot ce atinge” (Copin-Albancelli, I. cit, I. p. 322). Şi într-adevăr istoria ce se învaţă la noi în şcoli este mincinoasă căci, de ordinar, e tradusă din franţuzeşte după cărţi făcute de francmasoni.”

52. „Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, - căruia i se poate zice: „vorbeşti, deci minţi”.

Dar minciuna are un duşman pe care-l urăşte de moarte, - anume: Adevărul.

Or, Adevărul este trăsătura distinctivă a Creştinismului. Hristos a zis:. Eu sunt Adevărul - şi de aceea doctrina Lui este în execraţie înaintea lui Israel.

Minciuna, din contră, caracterizează ceea ce se numeşte Spiritul răului sau Diavolul. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise: „Voi din tatăl Diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela ucigător de oameni a fost dintru început şi întru Adevăr n-a stat, căci nu este Adevăr întru dânsul.

Când grăieşte minciuna, dintre ale sale grăieşte, căci mincinos este şi tatăl ei”.

Părăsind lumea, Hristos a trimis ucenicilor Săi o armă invincibilă, - adică Duhul Său... Duhul divin al Adevărului care va apăra în veci omenirea, în contra Duhului diavolesc al minciunii.

Înaintea acestui Duh al Adevărului mă închin, strigând din adâncul sufletului: CRED ÎN DUHUL SFÂNT!”

DESPRE MINE

GALERIE/ PICTURĂ ȘI CAFEA

CAPRICIILE MUZEI

ARHIVĂ

Gândurile

și rândurile

îi fac pe oameni!